Votul de la 16 ani. Cauze, efecte, beneficii

Votul de la 16 ani. Cauze, efecte, beneficii

Emilian Dranca

Image

La 16 ani, aflat în prima vizită la Paris

Un bun prieten din Iaşi, citind articolul meu precedent m-a întrebat care ar fi consecinţele introducerii votului de la vârsta de 16 ani. Întrebarea îmi pare a fi cât se poate de legitimă, atât timp cât, repet, doar în Austria există acest drept eminamente politic. De asemenea prietenul meu mă întreba care sunt consecinţele dacă acest vot ar fi şi obligatoriu. Dat fiind faptul că eu abordez acest subiect ca un adevarat proiect politic  ( http://10pentrueuropa.ro/index/detaliiuser/userId/54  ), consider că sunt necesare câteva precizări suplimentare.

În primul rând care sunt cauzele care determină o asemenea măsură? Pe fundalul unui pasivism cronic al societăţii române în ceea ce priveşte opţiunea politică este necesară o redresare a electoratului. În cazul Austriei a fost vorba de o îmbătrânire accelerată a populaţiei, fapt ce aducea la urne în mare majoritate electori aflaţi la cea de a treia vârstă. Astfel, proiectele pentru tineret lipseau cu desăvârşire din platforma politică a partidelor din guvern sau din opoziţie. Este de la sine de înţeles că cei care îşi îngrijesc bătrâneţile nu se află în cea mai bună măsură de a decide şi mai ales de a alege pentru cei care au 16,18, 20 sau chiar 30 de ani. Desigur, se poate spune că cei tineri pot fi manipulaţi, pot constitui o masă de manevră destul de uşoară pentru partidele populiste, etc. Însă, dacă susţinem aşa ceva atunci ne confruntăm cu propria noastră mentalitate conservatoare, cu modul în care îi percepem pe cei tineri. În plus, ne confruntăm cu lipsa unor cunoştinţe de natură istorică. Dacă ne gândim puţin, votul a fost iniţial cenzitar. Dacă aveai un anumit venit votai, dacă nu, nu! Acest sistem a permis existenţa unui Partid Conservator pe scena politică din România care mai mult a împiedicat decât a ajutat modernizarea vechiului regat. Azi, există un alt Partid Conservator, sau alţi conservatori, care din punct de vedere ideologic sunt mai apropiaţi de socailism, deci implicit de un program politic ce împiedică societatea să se dezvolte asemenea societăţilor din Occident. Din punct de vedere pragmatic conservatorii îşi asigură propria identitate şi stabilitate, păstrându-şi privilegiile,  sustinând prea puţin economia de piaţă, capitalismul şi implicit o societate liberă şi cât se poate de democrată asemenea Europei de Vest. Înţelegem destul de bine că o persoană conservatoare, atât la propriu cât şi la figurat, nu va privi cu simpatie niciodată pe cei tineri. Să-i mai susţină, nici nu încape vorbă. Dreptul de vot a trecut după de la 21 de ani la 18 ani. Astfel, clasa politică a recunoscut practic o maturizare crescândă a societăţii şi implicit o capacitate reală a tineretului de a participa la viaţa politică (să luăm  exemplul  lui Corneliu Coposu, Adrian Marino, Alexandru Paleologu, Ion Raţiu ). Societatea se dezvoltă prin forţe tinere, a se vedea spre exemplu cazul ”maidanului” din Kiev. Un foarte bun profesor, Radu Carp, numea într-un articol această revoltă ukraineana drept “Revoluţia de la 1848″. Da, profesorul are dreptate identificând în masa tinerilor din Ukraina de azi potenţiali paşoptişti care vor şi pot să reformeze societate ukraineana.

Aşadar, trebuie să privim cu încredere spre tineri deoarece ei sunt cei care pot schimba în bine lucrurile. Dacă vom considera că nu au o conştiinţă politică formată, vom greşi. Conştiinţa precede dreptul şi norma juridică, iar dacă tinerii de azi pot blama actuala clasă politică, atunci putem considera că ei pot şi alege ceva diferit de actuala clasă politică. În 2012 am scris un articol publicat în presa clujeană despre ”generaţia Y”, mai exact despre generaţia numită în presa internaţională drept ”Y”, apelaţiunea venind de la perpetua intrebare ”why?” De ce să votăm? de ce să studiem? de ce politicienii sunt corupţi? de ce lumea este pasivă? atâtea şi atâtea întrebări la care tinerii caută răspunsuri.  În acest articol prezentam atunci avântul fără precedent al acestei tinere generaţii care îşi propune să cunoască tot şi mai ales să poată să facă tot ceea ce-şi propune. Atât timp cât generaţiile ce vin în urma noastră sunt din ce în ce mai bine documentate iar orice informaţie elementară stă doar la câteva clipe distanţă graţie internetului este greu de crezut că aceste generaţii vor ramne nepăsătoare şi nu-şi vor cere dreptul/drepturile mai devreme sau mai târziu. Vom fi priviţi precum conservatorii, vom fi văzuţi asemenea celor cu o perspectivă retrogradă din punct de vedere politic, economic şi social.

Avem nevoie de un ”transplant juridic”, de un transfer juridic din Austria în propriul nostru sistem juridic. Atât timp cât în materie de legi interne, 75% provin de la Bruxelles, de ce nu am prelua şi ceea ce au bun şi  foarte bun austriecii, germanii, elveţienii. În România, dreptul se află în întârziere faţă de fapte. În spatele nostru vine o generaţie care a crescut având alături internet şi telefon mobil. Cei care au acum 20 de ani dispun de mult mai multe mijloace de informare şi comunicare decât au avut predecesorii lor acum 10 sau 20 de ani. Dar daca ne gandim la cei  de 18, 16, respectiv 14 ani? cei care s-au nascut în anul 2000, într-o Românie care încheiase deja toate formalităţile de aderare la NATO respectiv la Uniunea Europeană vor cere şi vor da mult mai mult societăţii decât putem noi să o facem în prezent.

Avem nevoie de un drept viu, de un drept liber, de o cercetare amănunţită şi în profunzime a societăţii şi implicit a potenţialului demografic, ştiinţific, cultural, economic precum şi a dinamicii procesului juridic ce normalizează şi organizează raporturile dintre aceste sfere. Avem nevoie de o viziune asemenea lui Eugen Erlich, care să aşeze societatea pe un nou sistem juridic. În mod evident este necesară o nouă şcoală de gândire a întregului sistem, o şcoală care să dea nume mari culturii române şi implicit dominiului juridic, personalităţi precum cele din anii interbelici: Petre Andrei, Mircea Djuvara, Eugen Sperantia, Mircea Manolescu, Traian Herseni şi Cassiu Maniu, fratele politicianului Iuliu Maniu.

Ca principal efect al introducerii votului de la vârsta de 16 ani putem menţiona o schimbare radicală a politicii respectiv a politicienilor. Deşi învăţământul din România este blamat şi şcolile în marea lor măsură sunt politizate, tinerii au un acces la informaţie incomensurabil mai mare şi mai important decât ceea ce le pot oferi profesorii lor de liceu: internetul. Există posibilitatea apariţiei unui număr şi mai mare de partide, iar cu un număr mai mare de partide, genul partidului mamut, cu o doctrină socialistă va fi marginalizat pe scena politică. Totodată numărul mare de partide va determina scăderea pragului electoral de la 5% la 4 sau 3 sau poate chiar 2% aşa cum este în Olanda. Un număr şi mai mare de partide decât în prezent nu va prejudicia viaţa politică, dimpotrivă o dinamiza şi o va face mai interesantă.

Dincolo de beneficiile politice, există şi beneficii de natură culturală. Tinerii, conform evoluţiei istorice a societăţii române au tendinţa de a se implica din ce în ce mai mult în cultură, nu doar ca simplii consumători ci şi ca parte reală a diferitor colective din paleta celor şapte arte: cinematografie, pictură, sculptură, fotografie, muzică, etc. Din punct de vedere  cognitiv se poate observa o dezvoltare fără precedent a ştiinţei datorită multiplelor universităţi şi facultăţi din varii domenii precum şi învăţământului preuniversitar cu multiplele sale ramuri. Se observă o calificare mult mai bună a tinerilor de la o generaţie la alta şi implicit o dezvoltare economică ce are la bază nu doar creşterea cererii ci şi creşterea calităţii serviciilor. Dat fiind faptul că cei ce votează pentru prima dată fie la 21 sau 18 ani, votul lor este, în mod conştient sau nu, o opţiune politică ce implică o perspectivă asupra tutor acestor domenii în care tineretul este angajat. Votul de la 16 ani ne poate ajuta să obţinem o perspectivă şi mai largă , poate şi mai bună, mai progresistă şi mai liberală asupra acestor domenii capitale ale societăţii umane. In mod inevitabil implicând tinerii prin vot îi vom implica, în mod responsabil, şi mai mult la dezvoltarea societăţii umane.Opinia celor aflaţi abia la vârsta de 16 ani nu este de neglijat.

Despre libertatea de a vota, respectiv despre dreptul sau îndatorirea de a te prezenta la vot voi vorbi într-un alt articol deoarece trebuie acordată o atenţie aparte acestor chestiuni esenţiale pentru  o societate liberă.

Emilian Dranca

31.01.2014

Advertisements

Votul la 16 ani (sau obligatoriu?)

Votul la 16 ani (sau obligatoriu?)

Emilian Dranca

În 1938 Regele Carol al  II-lea  a avut o iniţiativă foarte îndrăzneaţă. A propus acordarea dreptului de vot inclusiv femeilor. Acestea puteau vota cu condiţia îndeplinirii unui minim criteriu ne natură intelectuală: să fi parcurs şi ciclulul studiilor superioare. Desigur, regele avea motivele sale  întemeiate pentru a introduce această condiţie, însă ea rămâne discutabilă. Mai târziu, în 1946, comuniştii dau dovadă de şi mai mult curaj şi introduc votul pentru femeii indiferent de anii de şcoală pe care acestea i-ar fi absolvit. A fost o alegere înţeleaptă urmată însă de una mai puţin înţeleaptă. Votul nu mai era obligatoriu ci pur facultativ. Desigur şi comuniştii la rândul lor aveau motive cât se poate de întemeiate ca la vot sa se prezinte în realitate cât mai puţine personae nu cât mai multe. Practic lărgirea dreptului de vot la toate femeile care au trecut de vârsta majoratului, indiferent de studiile realizate, acoperea această a doua măsură, neobligativitatea votului. 

Astfel ajungem în zilele noastre când orice persona matură, în deplinătatea facultăţilor mintale poate vota. Este un drept politic esenţial, în absenţa căruia un regim politic cu adevărat democrat ar fi doar o iluzie. Însă, ce se întâmplă când alegătorii sunt absenţi? Evident, ne întoarcem la aceiaşi ipoteză: regimul politic, teoretic o democraţie, în practică se dovedeşte a fi altceva. Asta se poate întâmpla azi în România.

Pe fundalul pasivismului electoratului din societate română, partidele politice ar trebui să se gândească la posibile soluţii care să redreseze oarecum această situaţie. În urmă cu un an a fost adusă în discuţie posibilitatea acordării dreptului la vot începând cu vârsta de 16 ani. Puţini intelectuali au scris şi discutat despre asta, iar dintre politicieni au fost şi mai puţini. Amintesc aici doar intervenţia lui Cristian Preda într-un articol de presă prin care susţinea o asemenea iniţiativa. Este de ajuns să amintim două aspecte legate de o asemenea posibilitate. În Uniunea Europeană doar în Austria este posibil să votezi de la vârsta de 16 ani. Deci o excepţie prin excelenţă. În România, atât timp cât la vot se prezintă în special pensionarii şi persoanele aflate în general la cea de a treia vârstă, vor avea drept câştig de cauză partidele ce susţin un program social preferenţial pentru aceste categorii de vârstă. Introducerea votului de la 16 ani va întineri electoratul şi va determina apariţia unor noi opţiuni şi propuneri în programele partidelor politice. De asemenea asta poate determina şi apariţia unor personaje mult mai tinere pe scena politică.

Aceasta este o posibilă soluţie pentru ameliorarea vieţii politice din România. Cea de a doua posibilă soluţie ar fi reintroducerea obligativităţii votului. În mod cert multe personae pot ataca o asemenea iniţiativă motivând că votul este un drept, o libertate nu o obligativitate. Însă o asemenea obligativitate ar îmbunătăţi spiritul civic, ar dinamiza societatea şi viata politica. Persoanele cu drept de vot ar fi mult mai interesate  si preocupate de ceea ce se intampla pe scena politica si de traiectoria pe care o urmează statul.  Poate cele două posibile soluţii nu sunt chiar de neglijat, iar dacă ele pot aduce o îmbunătăţire reală a societăţii atunci ele merită să fie luate în considerare. Desigur este necesară o mică modificare a constituţiei în acest sens. Procedura nu este deloc dificilă din punct de vedere juridic, piedicile şi dificultăţile sunt ridicate doar de politic. Însă, să fim pentru un moment şi jurişti şi politicieni, doar ”pentru omul de spirit, ştiinţa dreptului este cea mai plină de spirit şi cea mai interesantă.” (Titu Maiorescu)

Emilian Dranca

26.01.2014

 

Burse şi (ne)bursieri

Burse şi (ne)bursieri

Image

Emilian Dranca

Actualmente mă aflu într-o competiţie ce are ca principal subiect alegerile europarlamentare din această primăvară ( a se vedea: http://10pentrueuropa.ro/index/detaliiuser/userId/54 ). Unul dintre cititorii şi pobabil unul dintre viitorii mei critici a făcut un comentariu interesant. Printr-o observaţie destul de confuză îmi cere să-i spun de unde face statul rost de bani pentru bursele studenţilor, iar în continuarea raţionamentului său se poate deduce faptul că cititorul meu nu prea este de acord cu bursele pentru studenţi. Nu numai că nu este de acord cu bursele din România ci nu este de acord cu toate bursele considerând că sunt inutile. Desigur aceste afirmaţii pot stârni râsete – cu siguranţă ele şi stârnesc – însă nu cred că este singurul cititor/critic care are asemenea probleme existenţiale.

Practic, ar trebui să-i mulţumesc, deoarece mi-a ridicat mingea la fileu, cum se spune, deoarece pot vorbi despre asta mult şi bine. Desigur, nu eu trebuie să justific necesitatea burselor. Istoria ne oferă multiple exemple prin care ne arată că trebuie să fim recunoscători chiar şi acelui sistem rudimentar de burse pe care l-a avut dintodeauna statul român. Însă, prin acel sistem Titu Maiorescu l-a trimis pe Mihai Eminescu la studii la Berlin şi pe Nicolae Iorga la Leipzig, Constantin Motru l-a ajutat pe Nae Ionescu să-şi facă studiile doctorale la Munchen. După, Nae Ionescu, cu bunăvoinţa lui Iuliu Maniu l-a finanţat pe Mircea Eliade pentru ca acesta să-şi poată prelungi studiile în India, iar la rândul său Eliade l-a ajutat peste ani pe Ioan Petru Culianu să vină în America şi să-l urmeze în carieră (desigur de această dată cu o bursă din partea americanilor). Din nefericire Culianu a fost asasinat când avea doar 40 de ani astfel încât şirul acesta fantastic şi totodată halucinant de bursieri români s-a întrerupt brusc. Ce ar fi fost cultura română fără aceste nume?

În primul an de facultate (2009-2010) am participat la un seminar/concurs organizat de Fundaţia Konrad Adenauer la Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. Tema era tocmai aceasta: cum putem îmbunătăţi calitatea învăţământului din România? Eu am ales ca subiect pe care să-l tratez şi să-l prezint tema burselor. Am proprus atunci un sistem de finanţare pentru bursele din partea statului un sistem asemănător sistemului de pensii al avocaţilor. Juriştii pot înţelege foarte uşor acest raţionament. Eu am comparat atunci modul în care este impozitat venitul avocaţilor pentru Casa de pensii a lor precum şi modul în care le este redistribuit acest venit prin pensie cu modul în care ar putea fi finanţate bursele. Am luat un anumit număr de companii comerciale din România al căror impozit pe venit (conform cotei unice de 16% introdusă de primul guvern Tariceanu) să fie (re)distribuit tocmai spre acest sistem de burse. Atenţie, bursele să fie atât sociale, de studiu, de excelenţă precum şi de cercetare. Am ajuns astfel prin calcule la un sistem de burse performant la fel ca în Germania. Atunci am luat locul trei la acest concurs, după doi doctoranzi care au luat locul 1 respectiv 2, însă premiul nu l-am văzut niciodată. Nu ştiu de ce, deşi Fundaţia Konrad Adenauer era cât se poate de respectabilă.

M-am bucurat realmente la rândul meu de mai multe burse în Occident. Miercuri, 8 ianuarie am (re)întâlnit foştii colegi din Germania şi din Franţa într-o gală extraordinară a Ligii Studenţilor Români din Străinătate desfăşurată la Palatul Parlamentului. Gala este la cea de a cincea ediţie şi a premiat pe cei mai valoroşi tineri ai României care nu au dezamăgit niciodată şi care au fost premiaţi la rândul lor peste hotare. La ce folosesc bursele? Ce rost are să ne mai gândim la o asemenea întrebare puerilă când azi ştim că maşina care se conduce singură printr-un sistem ingenios de informatică şi mecanică a fost creată de un român care a fost premiat deja la cele mai mari universităţi din Statele Unite ale Americii. Ba mai mult, această maşină deja este pusă în producţie de mari companii internaţionale precum Mercedes. Poate cei care nu înţeleg utilitatea unor burse de studii şi de cercetare se vor plimba pe viitor cu asemenea maşini şi nici măcar nu vor avea habar că ele sunt produse ale unei minţi de pe meleagurile mioritice. Mergând la Gală LSRS am văzut ce potenţial uriaş poate avea România doar mulţumită acestor tineri. În ianuarie 2013 şi acum în ianuarie 2014 m-am reîntâlnit cu foşti colegi care nu vor să se întoarcă în ţara lor deoarece munca nu le este preţuită la adevărata lor valoare. Din nefericire doar foarte puţini dintre ei se încumetă să-şi sacrifice o parte din propriul viitor pentru viitorul României.  În definitiv, orice act cultural la un moment dat poate fi imposibil de cuantificat din punct de vedere material deoarece se dovedeşte a fi un aport inestimabil pe care-l audce un om civilaziei umane. Spre exemplu simpla hârtie inventată de chinezi sau simplul stilou cu care scriem pe ea, creat de un român acum două secole (Petrache Poenaru).

În concluzie, în România nu sunt respectaţi şi cunoscuţi îndeajuns tinerii bursieri români de peste hotare. Cei care au studiat şi care încă mai studiază în Occident vorbesc, de multe ori, unor urechi înfundate din societatea şi din instituţiile de la Bucureşti şi nu numai.

Emilian Dranca

21.01.2014

Castrarea inspiraţiei

Castrarea inspiraţiei

Emilian Dranca

Intelectualii şi puterea politică, o relaţie ce poate fi definită prin celebrisima ”je t`aime, moi non plus.” Semnalizez prin aceste rânduri un eveniment ce va avea loc în 2014 în spaţiul cultural european: ”Berliner Journal”, Max Frisch. Da, anul acesta va fi publicat jurnalul renumitului scriitor elveţian, Max Frisch (1911-1991).

După ce a stat 20 de ani, de  la moartea lui Frisch, în seiful unei bănci din Zurich, aşa cum a cerut autorul său prin testament, jurnalul scris la Berlin în anii `70, poate fi acum publicat. Dat fiind faptul că în jurnal sunt observaţii cât se poate de personale, ce pot aduce atingere personalităţii sau soclului pe care s-au urcat câţiva scriitori germani în ultimii ani, dorinţa lui Frisch este de la sine de înţeles. Să nu uităm că şi în România spre exemplu, jurnalul lui Adrian Marino, conform dorinţei acestuia, a fost publicat după cinci ani de la moartea sa. De asemenea România şi probabil şi o parte dintre cititorii francezi şi americani, în special cei pasionaţi de religie, istoria religiilor, beletristică şi filosofie trebuie să mai aştepte încă 2 ani până la deschiderea marelui jurnal al lui Eliade. Mircea Eliade a cerut ca jurnalul său să fie publicat integral abia la 30 de ani de la moartea sa. Câţi dintre cei care l-au cunosct personal pe Eliade mai trăiesc azi? Prea puţini.

Asemenea, în cazul lui Max Frisch, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Gunter Grass, este creionat destul de bine în jurnalul elveţianului. Frisch a stat departe de scena politică şi de evenimentele  din viaţa politică, spre deosebire de Grass care s-a implicat mereu de partea socialiştilor, a scris şi a militat alături de ei. Referitor la activitatea politică a lui Grass, Frisch a descris-o ca pe o ”castrare a inspiratiei”. După el, nu poţi face politică şi să ai pretenţii de romanciar deoarece una se exclude pe cealaltă. În mod inevitabil vei transpune în ceea ce scrii, linia politică pe care o urmezi, iar romanul nu va mai fi un roman ci un manifest politic, o mostră de politică partizană. Dacă mă gândesc spre exemplu la propriul jurnal al lui Grass din `90, ”Zwischen Deutschland und Deutschland” (Între Germania şi Germania), înclin să fiu de acord cu Max Frisch. Un mic dar relevant exemplu: Grass a urmat linia politică a socialiştilor din Germania Federală. A recunoscut Republica Democrată Germană şi după `90 s-a opus reunificării celor două state. Acest lucru este prezent în tot ceea ce a scris la finele anilor `80 şi respectiv la începutul anilor `90, fie că vorbim de presă şi discursuri politice, fie că vorbim de jurnal sau romane. Asemenea altor romancieri Grass s-a afiliat liniei politice a socialiştilor şi a avut naivitatea să-i susţină şi să-i urmeze. Nu trebuie menţionat faptul că istoria ne arată cum această linie politică a avut o direcţie greşită, deoarece azi avem o Germanie, unificată, puternică cu Berlin drept capitală, fapt căruia Grass i s-a opus în permanenţă.

În ”Berliner Journal” găsim şi portretele lui Enzensberger, Wolf şi Biermann. Max Frisch dă dovadă de luciditate şi limpezime a minţii spre deosebire de alţii care au căzut în capcanele întinse de un partid sau altul. Este Frisch un intelectual? greu de spus, cu siguranţă o asemenea întrebare poate naşte lungi discuţii. Cert este că el a fost un creator, un scriitor cu o mare operă. Prima dată când am auzit de Frisch… era toamana lui 2010, când aflat la studii la Strasbourg, am mers din curiozitate şi la câteva cursuri de la facultatea de limbi moderne, la cursuri de literatură germană. Profesorul, mi-l aduc aminte şi acum, înalt, mare, solid, l-am recunoscut mai târziu în aceasi fizionomie  a lui Max Frisch. La ora respectivă ţinea o prelegere despre teatru şi citea din Andorra cu o pasiune şi un talent greu de egalat. Nu am mai întâlnit un asemenea timbru vocal, atât de mult calm, atât de multă seninătate în privire şi atât de multă eleganţă în atitudine. Mai târziu, când am citit o scurtă biografie a lui Frisch nu mi-a venit să cred când am aflat că el era de profesie arhitect. ”Berliner Journal” nu poate fi decât un moment de bucurie, şi în acelaşi timp un monument al lucidităţii şi verticalităţii conştiinţei umane.

Lectură plăcută tuturor iubitorilor limbii germane!

Emilian Dranca

20.01.2014

Revoluţia ecojuridică

Revoluţia ecojuridică

Image

Emilian Dranca

Ideea unei revoluţii ecojuridice are câţiva ani de existenţă. Ea nu-mi aparţine mie ci aparţine domeniului dreptului mediului iar studenţii de la drept au plăcerea sau nu, după caz, de a se întâlni cu ea în literatura de specialitate. Conceptul de revoluţie ecojuridica a fost vehiculat în articolele academice ce ţin de dreptul mediului şi în România pe fundalul pericolului unui dezastru ecologic în faţa căruia societatea civilă rămâne destul de pasivă. Aici nu mă refer doar la ceea ce se întâmplă la Roşia Montană şi la Pungeşti ci la ceea ce se întâmplă în Munţii Carpaţi : defrişările. După decembrie `89 în România a fost creionată o legislaţie destul de precară ce lasă de dorit în ceea ce priveşte protecţia pădurilor, a ceea ce este pe bună dreptate numit aurul verde.

Efectiv din munţii noştri dispar anual zeci de mii de hectare de pădure care nu ar trebui să fie tăiată. Acest lucru este vizibil în inundaţiile tot mai frecvenţe ce au loc primăvara, în calitatea aerului inclusiv  din zonele montane şi mai ales este vizibil în micile localităţi cu o minimă producţie forestieră unde apar case, vile şi tot felul de construcţii finanţate în urma exploatării abuzive a lemnului. Desigur, odată cu lemnul dus la export nu se duc doar banii obţinuţi în mod ilegal ci şi sănătatea noastră. Există mici grupuri, mici dar nocive, de afacerişti care au apărut ca ciupercile după ploaie şi profită de ceea ce ar trebui să fie preţuit şi folosit cu cap şi cu bun simţ. Oamenii ăştia sunt în stare să taie tot, să pună la pământ până şi ultimul brad   pentru a obţine un minim profit material. Asta nu o spun doar eu ci o spun şi cei de la Google care au atras atenţia în 2013 asupra defrişărilor masive din România, după ce au cartografiat încă odată teritoriul ţării noastre.

Pe 1 ianuarie am făcut o drumeţie din Vatra-Dornei şi până în Parcul Naţional Calimani, mai exact până la minunatele pietre arihicunoscute sub numele de cei 12 Apostoli. În drum, m-am îngrijorat şi după m-am îngrozit de ceea ce am văzut. Pe vârful Lucaciu (1770 m.) spre exemplu, vârf care flanchează practic intrarea în parcul naţional, aproape tot platoul de la 1700 m. era defrişat. Copaci tineri, cu trunchiul subţire, sănătos, verde, zăceau căzuţi în zăpadă după ce nişte mâini inconştiente i-au răpus. Spun braţe inconştiente deoarece cei ce i-au tăiat nu pot avea răspundere pentru ceea ce au făcut. Nu acele persoane sunt responsabile. Responsabili sunt cei care desfăşoară afaceri în această zonă şi au tăiat tot ce s-a putut în această zonă. Nu degeaba există în folclorul nostru dictongul ‘’au furat ca în codru !’’

Din nefericire nu există o legislaţie care să reglementeze într-un mod riguros exploatarea lemnului şi mai ales să pedepsească pe cei care nu respectă aceste regului. Este o tragedie ceea ce se întâmplă, dincolo de faptul că asistăm practic la un furt, deorece acei brazi nu ar trebui să fie tăiaţi, ci în special datorită faptului că în joc se află propria sănătate. Sunt de acord cu faptul că poate exista o anumită indrustrie a lemnului care să trimită la export o anumită masă lemnoasă şi astfel să fie obţinute anumite fonduri din Occident. Însă, în contextul unei industrii masive, bazată pe exploatări abuzive, se cuvine să punem următoarea întrebarea. Putem obţine bani prin vânzarea lemnului, dar putem  obţine şi aceiaşi calitate a aerului, sau cel puţin o altă sursă de oxigen ? Cine încearcă să răspundă ?…

Tragic este faptul că avem de a face cu o clasă politică iresponsabilă şi grupuri de afacerişti inconştienţi. Cele două entităţi se susţin reciproc, deoarece mâna pe mână spală iar astfel este perpetuată o stare deplorabilă a zonelor rurale înconjurate de păduri precum şi a celorlalte localităţi care nu au nici un beneficiu din urma acestor exploatări. Acest fapt este vizibil în faptul că toate beneficiile obţinute sunt canalizate doar spre câteva personae. Dacă într-adevăr ar fi o exploatare raţională şi echilibrată ar fi vizibile anumite îmbunătăţiri a vieţii celor care lucrează în domeniu. Acum nu mă refer la întreprinzători ci strict la cei care lucrează pentru aceşti întreprinzători. De asemenea infrastructura de acces în aceste zone ar fi îmbunătăţită şi totodată şi calitatea vieţii locuitorilor. Însă toate aceste lucruri nu se întâmplă. Ar trebui creată o legislaţie prin care o bună parte din banii obţinuţi din exploatarea masei lemnoase să se întoarcă  în bugetul comunităţii locale şi să fie utilizaţi în proiecte de dezvoltare.

În mod invetibil nu pot să nu compar soarta aurului verde cu cea a tinerei elite româneşti. Cei care învârt tot felul de afaceri mai mult sau mai puţin obscure trimit lemnul la export aşa cum actuala clasă politică trimite generaţii întregi de tineri în Occident la studii şi după, practic îi obligă să rămână acolo deoarece ei, politicienii de azi, nu au nimic ce să le ofere. Astfel are loc o sinucidere în masă. NU poate exista viitor fără ceea ce înţelegem prin sănătate, în toată comlexitatea cuvântului, şi fără ceea ce înseamnă tineret, asemenea, în toată complexitatea sa. Nu puteam fi sănătoşi atât timp cât nu ne îngrijim şi protejăm propria natură. De asemenea nu putem avea nici un viitor fără o elită reală, care azi se formează în Occident, fără tinerii care azi studiază şi lucrează în vestul Europei şi în Statele Unite ale Americii. Toţi aceşti oameni sunt vitali pentru viitorul României, din punct de vedere economic, social, cultural şi mai ales politic. Asemenea tot ceea ce este natură, tot ceea ce este mediu înconjurător este vital pentru spaţiul în care vrem să trăim şi creştem.

Să nu uităm celebrisima vorbă : minte sănătoasă în corp sănătos. România are nevoie de o minte sănătoasă, adică în special de cei care au studiat, studiază şi vor studia în Occident, precum şi de un corp sănătos, adică de un mediu virgin, de o natură integră, de un echilibru ideal al ecosistemului nostru.

DSCF4460 DSCF4466 DSCF4464 DSCF4463

Emilian Dranca

14.01.2014

Exemplul Adrian Năstase

Exemplul Adrian Năstase

 

Pe Adrian Năstase l-am cunoscut de aproape după momentul în care a ieşit pentru prima dată din puşcărie (martie 2013). De mai mulţi ani îl urmăresc atent în presă şi în ceea ce scrie. Însă, cu toate astea nu eu sunt cel mai îndreptăţit să analizez cazul, situaţia sa. Se cuvine doar să observ şi să semnalez două chestiuni.

 

Să coborâm pentru început în timp cu 40-30 de ani, atunci când Adrian Năstase era tânăr, avea 20-30 de ani, nu era un om public, nu a vea nimic, şi totuşi avea ceva ce nu mai are acum: libertatea. La vârsta de 20 de ani, în timpul studiilor, în anii `80, el a avut tot timpul să se gândească la ceea ce vrea să facă în viaţă, la drumul pe care-l urmează şi mai ales la modul în care va ajunge acolo unde îşi doreşte. Desigur, viaţa s-a complicat, a venit decembrie `89 şi ceea ce părea sigur , socialismul din România, a devenit deodată o fantasmă a trecutului. Pentru unii, el a continuat sub alte forme aducându-le noi avantaje şi privilegii, sau dimpotrivă pentru alţii lipsuri şi griji în plus de la caz la caz. Pentru cel ce avea să devină premier, România de după decembrie `89 s-a transformat într-o trambulină care l-a propulsat din anonimat în viaţa publică şi nu doar la nivel naţional ci şi internaţional. În 1990, în contextul dispariţiei comunismului din Europa, la Paris a fost elaborată o cartă pentru o nouă Europă intitulată chiar Carta de la Paris 1990. Principalele teme prezente în această cartă sunt: drepturile omului, statul de drep, democraţia, libertatea economică şi responsabilitatea, pluralismul politic şi securitatea europeană. Prin serviciile sale aduse României Adrian Năstase a mers în direcţia dictată de Carta de la Paris. De altfel nu este singurul document pe care fostul profesor de drept îl cunoaşte fără îndoială şi cu care, cel mai probabil, a fost de acord. Ceea ce mă nedumereşte este drumul parcurs de fostul premier, astfel încât în teorie a mers într-o direcţie bună, s-a apropiat de Occident, a subscris tezelor, proiectelor şi valorilor democraţiilor occidentale însă cu toate acestea în practică a omis respectarea unei  bune părţi dintre acestea. Tânărul Năstase avea tot timpul din lume acum 30-40 de ani şi mai ales toate libertatea posibilă pentru a se gândi şi pentru a reflecta la alegerile pe care urma să le facă şi mai ales la paşii pe care-i va face spre atingerea obiectivelor sale. Cariera pe care a făcut-o timp de 14 ani este excepţională (1990-2004). Însă evoluţia aceleiaşi cariere, sau mai bine spus involuţia, este cât se poate de deplorabilă. În nouă ani el a pierdut totul datorită unor fapte din trecut şi care ies treptat la iveală.

 

Iată prima observaţie pe care îmi doresc să o fac în acest context. Cred că tinerii din ziua de azi, cei ce au 20-30 de ani, trebuie să se gândească nu doar unde vor să ajungă ci şi modul în care vor ajunge acolo. Nu cred că există cineva care îşi doreşte ca pete 30-40 de ani să ajungă la Jilava sau la Rahova. Oricare ar fi ţinta sau obiectivele economice, sociale, politice şi poate chiar culturale, destinaţia finală va rămâne pentru toată lumea or Jilava or Rahova, în cazul în care drumul ales nu va fi în conformitate cu bună morală, bună credinţă şi mai ales cu justiţia, aşa cum este ea, mai mult sau mai puţin blamată. Să ne punem în locul lui Adrian Năstase, să fim pragmatici, nu cred că merită nici o clipă de glorie, pentru un an de puşcărie, pentru pierderea onoarei şi a demnităţii de om liber, de om care nu este certat cu legea şi nu suferă absolut nici o constrângere materială sau imaterială.

 

A doua observaţie pe care se cuvine să o fac. Prima dată când am aflat de sentinţă m-am gândit la o observaţie pe care o face Pierre Manet în multiple rânduri în câteva lucrări de ale sale. Există ceva ce se numeşte autoritatea istoriei, ceva determinat de reversibilitatea fiecărui act al fiinţelor umane. Nu există nimic în societate care să fie ireversibil. Orice vom face, orice vom da, la un anumit moment dat undeva vom plăti sau vom primi înapoi pe măsura lucrurilor date sau făcute. De aici şi frumuseţea acestei teorii pe care Manet o numeşte autoritatea istoriei, nu există nimeni şi nimic care să se împotrivească desfăşurării naturale a istoriei. Nimeni nu i se poate împotrivi. Deşi considerăm că trăim în prezent şi un viitor glorios ne aşteaptă, mereu din spatele nostru, din trecut vine ceva care-şi cere preţul.  

 

Cred că aceste două scurte observaţii sunt bine venite în contextul în care lumea se plânge de lipsă de exemple, de modele. Dacă este prea greu să deschizi o carte, atunci priveşte în jur! Cu siguranţă ai ce să găseşti, cel puţin exemple negative.

 

10.01.2014

 

Emilian Dranca

 

 

Timp, calendar, ani, secole

IMGP1928

*În ultimele zile am discutat în diferite cecuri despre evoluţia timpului şi modul în care este calculat şi organizat. Consider că există un anumit interes pentru acest subiect iar astfel  am republicat acest articol scris pentru prima dată în 2012.

În primele zile ale lunii martie, în timp ce românii dăruiesc flori şi mărţişoare persoanelor dragi, locuitorii Penjabului (ţara celor cinci fluvii), deci o parte din pakistanezi, indieni şi afgani sărbătoresc anul nou (14 martie), precum şi o parte din iranieni (zoroastrenii – pe 21 martie).

Însă, ei nu sunt singurii care sărbătoresc anul nou la date diferite faţă de noi, cei ce urmăm calelarul gregorian (1 ianuarie). Azi putem număra cel puţin zece calendare oficiale diferite. Fiecare sistem de masuare a timpului din cele zece are tot o altă zi pentru sărbătorirea anului nou. Încă din antichitate, ziua anului nou semnifică reinoire, renaştere, reînceperea unui ciclu de 355  de zile (calendarul musulman) sau 366 (calendarul iulian) sau 377-378 (calendarul republican roman). Egiptenii, indiferent de religie, păstrează în mentalul colectiv sărbătorirea anului nou în luna iulie, atunci când apele Nilului se revărsă şi fertilizează câmpurile agricole. Etiopia, deşi are o populaţie majoritară creştin-ortodoxă, păstrează ziua noului an pe 11 septembrie, iar anul numără 13 luni, dintre care doisprezece de câte treizeci de zile şi a treisprezecea de câte cinci zile.  Calendarul ebraic este mult mai complex, luând în calcul nu numai relaţia pamant-soare (calendarele  solare) ci şi relaţia pământ-lună, astfel încât calendarul lor nu este numit calendar luno-solar. Evreii sărbătoresc anul nou (Roch Hachana – ראש השנה לשנים) în luna septembrie, în 2011 pe 28 septembrie ei au intrat în anul 5772.  Însă, inaugurarea anului nou poate varia cu câteva zile, astfel încât au existat ani în care credincioşii de religie mozaică au sărbătorit Roch Hachana şi în luna octombrie. Nu numai la evrei variază această zi. Calendarul liturgic catolic (în funcţie de care Biserica Romano-Catolică stabileşte oficierea sărbătorilor creştine) începe în ultima săptămână din luna noiembrie.

Data de 1 ianuarie ca prima zi a anului a fost stabilită de Iulius Caesar, în anul 46 i.Hr. ianuarie fiind considerată luna zeului Janus (în mitologia antică el este divinitatea schimbărilor, al tranziţiilor) care  are două feţe, cu una privind spre trecut iar cu cealaltă spre viitor. Caesar era conştient de imperfecţiunea calendarului sau (365,25 de zile), însă a considerat că nu poate fi stabilit un calendar mai bun în acea epocă. Odată cu trecerea anilor, tot la 128 de ani se pierdea o zi. Astfel, în secolul al XVI-lea, Papa Grigore al XIII-lea  a iniţiat reforma calendarului iulian care a constat în suprimarea a 10 zile,  4 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582. De asemenea numărul zilelor fiecărei luni a fost recalculat iar luna februarie a obţinut o zi în plus din patru în patru ani. Ţările Europei au adoptat pe rând acest calendar şi au redus 10, 11, 12 sau 13 zile în funcţie de anul în care au realizat reforma. România a adoptat calendarul gregorian în 1918. Azi, calendarul iulian mai este păstrat în Serbia şi Rusia, unde, actualmente ziua anului nou este sărbătorită pe 14 ianuarie. Însă aceste state calculează timpul atât după calendarul religios (iulian) cât şi după calendarul universal, civil (gregorian).  De asemenea alte calendare oficiale există în Pakistan, Iran, Etiopia şi Arabia Saudită. În cazul celei din urmă funcţionează  calendarul musulman, care este mult mai scurt decât calendarul gregorian, ceea ce determină ca ziua noului an să fie de fiecare dată în altă zi. Ultimul an Islamic – anul 1432 – a  început pe 7 decembrie 2010 şi s-a încheiat pe 26 noiembrie 2011. Anul 1433 a început pe 27 noiembrie 2011 şi se va termina pe 28 octombrie 2012. Însă, cu toate acestea, musulmanii consideră că noul an începe în prima zi a lunii mouhharam (محرم), una dintre cele mai importante perioade ale anului şi care corespunde cu luna iulie din calendarul gregorian. Totuşi şi musulmanii pentru a-şi administra afacerile folosesc calendarul universal, astfel sincronizându-se cu restul lumii. Nu trebuie să uităm de calendarul chinezesc (lunaro-solar,  yīn-yáng lì) care începe între 20 ianuarie şi 18 februarie.  Ziua noului an sau ‘’trecerea anului’’ (nónglì xīnnián) se desfăşoară pe parcursul a cinsprezece zile când este sărbătorită venirea primăverii şi se termină cu sărbătoarea/petrecerea felinarelor. Pentru organizarea şi bună desfăşurare a sărbătorii în China se primesc şapte zile de concediu în această perioadă.

Fiecare civilizaţie a stabilit un  calendar propriu (calendarul iulian precum şi cel gregorian fiind o expresie a civilizaţiei europene occidentale prin excelenţă) cu câte o zi distinctă pentru noul an de la calendar la calendar. Celebrarea noului an a coincis de cele mai multe ori cu renaşterea naturii, venirea primăverii, începerea unui nou ciclu al muncilor agricole şi al sărbătorilor tradiţionale. Inconştient sau, civilizaţiile umane şi-au stabilit  pentru început un punct de reper după care şi-au desfăşurat întreaga activitate : soarele. Treptat au început să se impună şi luna, poziţia stelelor pe cer, ciclul anotimpurilor, etc.  Întreaga activitate umană a devenit repetitivă, ritualică, ciclică, omul mişcându-se asemenea naturii înconjurătoare, reîntorcându-se mereu de unde a plecat. Mitul eternei reîntoarceri sau mitul renaşterii ciclice sunt bazate pe mişcarea circulară a timpului. Omul, mişcându-se în timp şi spaţiu, realizează la rândul său o mişcare circulară.

Faptul că ziua anului nou a fost stabilită de fiecare dată independent de alte calendare/civilizaţii poate determina o nouă întrebare pentru generaţiile ce vor să vină. Va rămâne oare ziua de 1 ianuarie drept zi a noului an pentru viitorii europeni? Probabil nu, deoarece în doar ultimele două milenii de istorie, omenirea a creat cel puţin cinci calendare alături de altele cinci care încă s-au păstrat din antichitate. Succesiunea civilizaţiilor, dezvoltarea astronomie, fizicii şi nu în ultimul rând al sistemelor de gândire teleologică vor crea noi şi noi  siteme de măsurare a timpului.

Oricum, nu uitaţi, în aceste zile, punjabii, iaranienii şi baha`ii sărbătoresc începerea noului an, iar noul lor an nu a fost şi nu va fi niciodată precum al nostru.

___

Bibliografie

Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase ( vol I, II, III), Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991

Mircea Eliade, Traité d`histoire de religions, Ed. Payot, Paris, 2009

Mircea Eliade, Le sacré et le profane, Gallimard, Paris, 2009

Sorin Antohi (coordonator), Ioan Petru Culianu Omul si Opera, Ed. Polirom, Bucuresti, 2003