Sacru și profan în filmele lui Tarkovski

Andrei_Tarkovsky

,,Catolia după Constantin Noica este setea de universal, existând și opusul – acatolia. Tarkovski redă prin filmele sale această catolie.’’ Cristian Tudor Popescu

Facultatea de Filozofie din București a dedicat o seară filmelor realizate de regizorul rus Andrei Tarkovski (1932-1986) și în special temei – aproape tabu pentru spațiul și timpul în care el a creat  – sacru în filmele sale. Seara a fost deschisă de Daniel Nica cu ,,câteva’’ cuvinte despre teoria sacrului în filosofia lui Rudolf Otto și Mircea Eliade. Sunt de reținut ideile esențiale. Prima reflecție asupra sacrului – sub acest concept – a aparținut lui Rudolf Otto. Nu doar conceptul de sacru, de Dumnezeu ci o dimensiune la care omul se raportează cu toată ființa sa. Cele două trăsături majore identificate de Otto sunt  Misterius tremens și Misterium fascinans. Sacrul nu este atât Dumnezeul filosofilor ci Dumnezeul viu, al tuturor. Pentru Otto sacrul este cu totul și cu totul altceva decât ceea ce omul poate trăi zilnic.

Eliade preia acest concep, iar pe parcursul lucrărilor sale el delimitează sacrul ca fiind drept opusul profanului. Pentru Eliade, sacrul nu este o realitate sensibilă ci o realitate care se manifestă, prin semnificațiile sale sub ceea ce istoricul religiilor  numește ,,hierofanie.’’ Manifestând sacrul, un obiect nu rămâne un obiect profan ci este o reprezentare a sacrului. Aceste reprezentări –  după Eliade – fac parte din universul mental al omului. O hierofanie este o ruptură de nivel. Ceea ce încearcă omul religios este transferul dinspre spațiul sacru spre spațiul mundan, un transfer dinspre ordine spre haos, sau o punere în ordine a haosului.

Omul arhaic are o reprezentare sacră a manifestării spațiului și timpului. Homo religiosus nu este un om care a dispărut. Această tipologie, din punctul de vedere al lui Eliade,  nu poate să dispară. Spre exemplu petrecerile de anul nou sunt o celebrare a sfârșitului de an și începutul noului an, iar petrecerile nu au doar o dimensiune strict profană.  Această celebrare are o manifestare sacră.

În secolul XXI  – prin modul în care sunt abordate bunurile de larg consum – marfa a primit o dimensiune sacră. Lumea modernă devine o fabrică de noi și noi hierofanii.  Mall-ul este noul axis mundi.

Eroii din filmele ,,Călăuza’’ și ,,Nostalgia’’

Al doilea invitat, Cristian Tudor Popescu și-a început ,,prelegerea’’ abrupt: acesta nu este un templu – facultatea/universitatea – și eu trăiesc totuși seara aceasta cu dumneavoastră o hierofaniei.

Sunt de reținut câteva idei esențiale expuse de Cristian Tudor Popescu. Tarkovski nu a făcut decât 7 filme în toată cariera sa. Filmele sale nu sunt accesibile tuturor. Nu pot sa nu vorbesc despre ideea de Mall.  Cineva care nu este inclus in trendul unui anumit brand este considerat un ciudat. Ideea este de a trăi această viață la maxim. Nu ceva, altceva, altcândva, o promisiune, o idee, eventual într-o altă epocă, la o altă vârstă sau chiar într-o altă viață.

Mormântul lui Tarkovski nu se află în Rusia, el nedorind să fie înmormântat acolo. Regizorul este înmormântat la Paris în cimitirul rus Saint Genevieve des Bois.  Pe mormântul său se află un monument – un crucifix așezat pe o miniatură a Golgotei cu 7 trepte ce simbolizează cele 7 filme realizate de regizor – pe suprafața căruia stă scris ,,omul care a văzut îngerul’’.

Tarkovski a fost prizat de foarte multă lume asemenea lui Arsenie Boca în România anului de grație 2015. Pentru Tarkovski, dimpotrivă, religia îl interesează asemenea artei, ca forme  care transced. Transcedență înțeleasă ca Dumnezeu in afara lumii în timp ce imanență este înțeleasă ca o fărâmă de divinitate existentă în lume. Tarkovski este interesat de imanență, nu de transcendență.

Tarkovski și-a trăit arta. El considera că artistul este un servitor, că el are un destin, că ceva exterior ție ți-a pus  un semn pe frunte un semn al servituții față de propriul geniu aflat în slujba artei. Tarkovski nu a fost genul de artist care după ce termină un film începe să dea interviuri, să defileze pe covorul roșu, sau să pozeze în om modern.

Tarkovski a fost de o raționalitate extraordinară,  drept dovadă jurnalul său de artist ,,Sculptând în timp’’. El își teoretiza orice mișcare și pe care o reda în practică așa cum o prezenta în propriul jurnal.

Un element important introdus în film de Tarkovski: ,,camera dorințelor’’, un spațiu și timp al împlinirilor, al desăvârșirilor, al finalității în cele din urmă. Însă, camera dorințelor din filmul ,,Călăuza’’ împlinește dorințele, însă nu dorința pe care o ceri ci o dorință oarecare.

După Tarkovski, metafizica este posibilă pe ecran, prin film. În jurnalul său spune că atunci când aude de cinema politic îi vine să verse, deoarece asta înseamnă să pui pe ecran simboluri fantastice care sunt considerate a fi fantastice. În filmul ,,Oglinda’’ se mișcă pe ecran personaje despre care nu știm dacă trăiesc sau sunt moarte de mult timp. Tarkovski discută în acest film cu o anumită bătrână – inducând o nesiguranță ontologică, spectatorul nu știe dacă acea persoană mai trăiește sau este doar amintirea sa. Astfel Tarkovski  nu folosește un element nondiegetic – ceva ce nu se află în poveste –  ceva ce marchează în mod distinct. Acesta este elementul care-l deosebește pe Tarkovski de restul regizorilor. Pentru a evidenția moartea bătrânei, regizorul rus folosește discul de aburi, de condens lăsat pe o masă de mahon ca urmă a unei căni de ceai. După ce bătrâna a plecat cu cana de ceai pe masă rămâne doar această urmă. Urma se micșorează milimetru cu milimetru. Această pierdere a urmei de condens prin evaporarea condensului  este o redare a pierderii bătrânei, a dispariției sale prin moarte.

Tarkovski este un adept al iluminismului, adeptul ideii Sf. Augustin conform căreia orice efort vei face, orice tehnică și metodă vei aplică, fără iluminare totul este sortit eșecului. În acest context Tarkovski se percepe pe sine doar ca un transmițător umil al lucrului pe care el îl stăpânește.

Arta este menită să miște suflete nu să creeze idoli.

Stanislaw Lem se întreba în epoca aselenizării omului pe lună ,,ce căutăm noi în cosmos? Nu avem nevoie de alte ființe decât de oameni.’’  Poate sunt necesare aceste aselenizări pentru a redescoperi frumusețea Pământului. Răspunsul lui Tarkovski ar fi tocmai necesitatea acestor drumuri pentru a redescoperi și pentru a iubi Pământul. Nu poți iubi ceva dacă nu te îndepărtezi de acel ceva pentru a-l vedea de la distanță, de la foarte mare distanță. Doar astfel, după această distanțare, după această ruptură de nivel poți cunoaște, aprecia, poți iubi acel ceva/acea ceva de care tocmai te-ai îndepărtat.

Probabil această ,,îndepărtare’’ sau ,,distanțare’’ temporală este dezirabilă tocmai pentru a conștientiza ceea ce este vital, ceea ce merită cu adevărat toată atenția. O repoziționare ontologică a omului față de posibilele sale repere existențiale, pe care le iubește, le urăște și le iubește din nou deoarece nu mai există loc de altceva în relația dintre om și … Pământ! Nu există loc pentru Lună, Marte sau Saturn. Asemenea, între bărbat și (o singură!) femeie. Nu există loc pentru o a treia persoană în relația dintre cei doi.

Advertisements

RUSIA și SUA. Punct și de la capăt

În luna octombrie am (re)vizitat două țări – Serbia și Cehia – care prin tradiția și istoria lor au relație  foarte bună cu Rusia (desigur cu mențiunea unor câtorva excepții). Era imposibil să nu observ că inclusiv în momentul de față opinia publică atât la Belgrad cât și la Praga este net favorabilă Rusiei în comparație cu sentimentele ,,păstrate’’ pentru Statele Unite ale Americii. Rusia este statul care a ajutat Serbia în 1877, 1914, 1940-1945 și de asemenea după 1990. Rusia este statul care a susținut identitatea cehilor și mai ales apartenența slavă în fața cuceritorilor germani. Azi președintele Cehiei, Milos Zeman,  se bucură de un sprijin consistent din partea Moscovei asemenea președintelui Serbiei care dintr-un naționalist excepțional s-a întors aproape la 180 de grade și a devenit un politician moderat, democrat și tolerant orientat spre Uniunea Europeană. În practică, actuala putere politică de la Belgrad rămâne profund neschimbată, orientată mai mult spre est decât spre vest, conservatoare, naționalistă, fără nici o intenție de a reforma sistemul/regimul post-Miloșevic.

Însă nu doar Cehia și Serbia au relații speciale cu Rusia ci și Ungaria. Actualmente, după rezultatul alegerilor prezidențiale din Polonia, inclusiv în acest stat pentru prima dată după 25 este ales un partid sceptic față de Uniunea Europeană și favorabil față Rusia. Anul acesta am avut ocazia de a sta mai multe zile atât în Ungaria cât și în Polonia și astfel am  observat degradarea lentă a încrederii în Uniunea Europeană, în occident și o reorientare a opiniei publice către autoritarism. Acest lucru este vizibil de la chioșcul de ziare de pe bulevardul pe care te poți plimba la Belgrad, Budapesta, Praga și Varșovia și până în instituții respectabile precum universități și academii. Peste tot oamenii parcă își doresc o aristocrație militară care să le rezolve problemele colective repede, peste noapte dacă se poate.  Suspiciunea și neîncrederea în occident plutește efectiv în aer, este resimțită în dialogul cu localnicii acestor capitale și cu atât mai mult vizibilă în presă și în discursul politic al partidelor politice aflate la guvernare în aceste state. Brusc, o alt fel de cortină se ridică în Europa, o cortină ce trece prin Belgrad, Budapesta, Praga și Varșovia. O cortină a suspiciunii ce trebuie să dea de gândit decidenților politici de la Berlin și Bruxelles. De ce aceste state pun acum interesul național deasupra interesului comun european? De ce Uniunea Europeană nu mai reprezintă pentru aceste țări adevărata miză?

Există posibilitatea ca tot conflictul din Siria să eclipseze un posibil conflict – încă latent – în Europa de est și Europa centrală. Există posibilitatea ca SUA și Rusia să-și retraseze sferele de influență, să-și ,,marcheze’’ din nou teritoriul. Cer este faptul că în acest context, state precum Republica Moldova și Ukraina riscă să dispară de pe harta geopolitică. De asemenea există posibilitatea ca alte state noi să apară – în Spania, în Balcani, între Uniunea Europeană și Rusia. Date fiind aceste date, Uniunea Europeană trebuie să fie mai unită ca niciodată.

Luni, 26 octombrie la invitația lui Andrei Pleșu, Excelențele lor,  Ambasadorii Germaniei și Poloniei la București s-au întâlnit pentru a vorbi despre reconcilierea polono-germană survenită după 1990. Întrebarea care se ridică este când va avea loc p reconciliere între Serbia și Uniunea Europeană (ținând cont de evenimentele din primăvara anului 1999…) și de asemenea când va avea loc o reconciliere ruso-ukraineană, după războiul început în 2014?

Concluzionând, pot spune că mă simt mai aproape de Occident la București, deși din punct de vedere geografic sunt mai departe, deși România a fost primită în NATO (2004) mai târziu decât Polonia, Cehia și Ungaria (1997), la fel cum a aderat mai târziu la Uniunea Europeană (2007 anul aderării României față de 2002 anul aderării Poloniei, Cehiei și Ungariei). Mă simt mai aproape de Occident și datorită opțiunilor politice ale statului român, datorită opțiunilor cercurilor intelectualilor respectabili, datorită principiilor definitorii statului modern, democratic și liberal (în dimensiunea sa politică și economică!).  Aceste reconcilieri sunt importante, deoarece în lipsa lor, în lipsa acestor poduri de legătură între state rămâne un mare vid. Alexander Soljenițîn a vorbit despre riscul apariției unui vid în comunicarea și relațiile dintre state. Acest vid poate fi înlocuit prin cooperare și implicit relații amicale, sau prin confruntare directă și implicit război. Alte alternative nu există. Probabil anul 2015 este anul marilor alegeri. În funcție de ce decizii se vor lua acum, la finele anului 2015, va fi decis viitorul Europei – cel puțin – pentru următorii 10 sau poate chiar 20 de ani. În definitiv ne aflăm în fața unei reconcilieri cu trecutul, în acceptării și asumării greșelilor comise. Fără această reconciliere prezentul devine un spațiu al  incertitudinilor și instabilității iar viitorul se poate transforma într-un câmp minat. Un cadru ideal pentru aplicare articolului numărul 5 din Tratatul Alianței Nord-Atlantice din 1949 și revizuit în 1998. Însă, se ridică următoarea întrebare: va dori alianța constituită din cele 28 de state membre să aplice articolul numărul 5?

Toamna la Vatra-Dornei

DSCF8101

Toamna la Vatra-Dornei,

Am revenit la Vatra-Dornei în cea de a doua jumătate a lunii octombrie. O toamnă frumoasă cu o largă paletă de culori s-a așezat deasupra orașului. Se simte mirosul anotimpului rece de pe străduțele cu case încălzite de sobe cu lemne și până sus, deasupra parcului, deasupra pârtiilor deasupra aceste vetre a râului Dorna sau mai simplu, poate chiar mai frumos, a Dorinei…

Am început pregătirile pentru viitorul festival de film istoric ce va avea loc în 2016. Dacă la prima ediție a festivalului, Zilele Filmului Istoric la Vatra-Dornei, 14-16 august 2015, au existat două locații unde au fost proiectate filmele (atât documentare cât și artistice) pentru anul 2016 se anunță deja un element de noutate: o a treia locație unde vor fi proiectate producțiile cinematografice. Astfel, alături de sala oglinzilor din incinta primăriei municipiului (prima locație), Pârtia Veverița (a doua locație) va fi și Casa de Cultură Platon Pardău. Mai sunt luate în calcul și alte posibile locații. Posibile locații care să aibă o dimensiune inedită, așa cum a fost în 2015 Pârtia Veverița. Spre exemplu este luat în calcul inclusiv platoul pentru ski fond aflat la o altitudine superioară față de cea a centrului civic. Însă aceasta nu este singura locație suplimentară care este luată în calcul. Cert este faptul că în 2016 cei care vor sosi în timpul lunii august la Vatra-Dornei vor fi surprinși de cât de mult se poate schimba acest oraș.

Nu în ultimul rând exista posibilitatea ca în sfârșit elevii/studenții din oraș să aibă un motiv – măcar unul – pentru a nu mai fugi de propriul oraș. Societatea se schimbă, iar dinamică schimbării sale îi va antrena cât mai mult și le va solicita cât mai mult implicarea. De ce? Deoarece nimic nu va fi schimbat de cei care și-au trăit deja tinerețile, deoarece aceștia au deja alte preocupări – existențiale – astfel încât prin forța lucrurilor  sunt depășiți de situație. Orice schimbare este determinată de cei tineri, pentru a nu spune este provocată de cei tineri, iar odată bulgărele de zăpadă pornit la vale acesta nu se va mai opri decât cu avalanșa pe care o va declanșa și care va cuprinde întreg versantul. Este o dinamică naturală, caracteristică oricărui sistem, oricărei culturi, oricărei epoci.

DSCF8154

Însă în cazul de față, schimbarea trebuie să se realizeze în special prin cultură. Așa cum și-ar fi dorit Mircea Eliade să construiască, să revoluționeze societatea română prin tineret, dedicată tineretului. Nu în zadar Eliade și-a dedicat o bună parte din viață tocmai tinerilor, în special studenților, din postura de dascăl, de la catedra unora dintre cele mai prestigioase universități din lume. Nu în ultimul rând, fără cultură, nu-ți folosește la nimic nici puterea politică nici forța economică, deoarece mai devreme sau mai târziu vei ajunge, ca civilizație, ca societate, ca popor, sclav sub imperiul – în sensul de imperium, putere –  altora, așa cum sunt azi turcii în țara lui Goethe și a lui Kant. Nu o spun eu ci o spune Constantin Noica, în anii `70. La aproximativ jumătate de secol de atunci observăm că nu s-a înșelat. O lungă și utilă meditație într-un spațiu nu mai puțin idilic decât Păltinișul, Vatra-Dornei.

DSCF8783

Cu unul dintre cei mai frumoși localnici din Țara Dornelor, Dante…

Stalinism pentru eternitate

astazi-e-ziua-ta-ion-iliescu-18446292

,,O utopie bazată pe credința în omnipotența  avangardei nu poate supraviețui fără țapi ispășitori, iar procedurile aplicate pentru a-i descoperi, pentru a-i inventa, pentru a-i acuza, pentru a-i supune oprobiului și pentru a-i distrugeau devenit doar mai crude și mai agresive.’’ Franz Borkenau

În contextul în care unul dintre foștii președinți ai României – Ion Iliescu, 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004 este chemat în instanță pentru a explica ceea ce s-a întâmplat în iunie 1990 la București cu ceea ce s-a numit generic ,,mineriadă/mineriade’’ îmi doresc să aduc în discuție una dintre cărțile lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, editată pentru prima dată de Polirom, la Iași în anul 2005. Ceea ce, probabil, marea parte a societății așteaptă este faptul ca acest fost președinte menționat să fie chemat în instanță și pentru evenimentele din decembrie 1989. Probabil dosarele aflate acum pe rol și declarațiile pe care le vor da cei anchetați vor constitui o sursă valoroasă pentru alte cărți precum cea a lui Vladimir Tismăneanu.

De ce stalinism pentru eternitate? Plec de la circumstanțele care au favorizat partidele extremiste, implicit opțiunile extreme, disperate la urma urmei, a celor care au votat/ales înainte de instaurarea unui regim politic pe care ulterior, inevitabil, l-au regretat. Citez un scurt fragment din cartea lui Vladimir Tismăneanu, pentru a vedea corespondențele/coincidențele  dintre perioada interbelică, perioada anilor `90 și nu mai puțin inclusiv perioada actuală, dinaintea alegerilor din 2016.

,,Tineretul român tânjea după modele existențiale noi și pure, iar scriitori precum Andre Malraux, Romain Rolland și Andre Gide erau la fel de populari la București în anii `30 ca și la Paris, Praga sau Barcelona. Țara se afla într-o stare de profundă sărăcie, frustrare și disperare, ceea ce constituia o bază pentru ideologii și acțiuni revoluționare, atât de stânga cât și de dreapta. Dar, în loc să profite de această situație și să încerce să caute adevăratele cauze ale nemulțumirii sociale, P.C.R. a tradus cu obediență în fapt tacticile suicidare concepute și impuse de către Comintern.’’ (p. 84) Vladimir Tismăneanu vorbește aici de  contextul politic interbelic din România, însă acesta nu este cu mult diferit de ceea ce a urmat după 1990. Pentru comuniștii din perioada interbelică, scrie Tismăneanu, socialismul nu putea fi decât stalinist, altfel nu se putea, iar deviațiile burgheze nu erau nici acceptate nici tolerate. Care este situația în România după 1990? Socialismul instaurat de Frontul Salvării Naționale, ulterior transformat în Partidul Democrației Socialiste din România (PDSR) nu a acceptat deviaționismul mic-burghez al studenților din București reuniți în Piața Universității în mai-iunie 1990. Cu atât mai puțin nu  a acceptat opoziția fermă a PNȚ-CD și parțial PNL. Drept răspuns, adresat, mișcărilor studențești, civice în definitiv și demonstrațiilor din stradă, precum și  opoziției, puterea politică din 1990 a permis și implicit a facilitat sosirea minerilor la București și distrugerile, vătămările corporale și pierderile de vieți omenești provocate de prezența  acestora în capitală. O metodă pur stalinistă de a sufoca din fașă orice formă de opoziție. Președintele României din anii 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 poate fi acuzat în acest context cel puțin de complicitate la infracțiune. Cel puțin! Unde a fost poliția? Unde au fost forțele de ordine? Într-adevăr Bucureștiul a fost stăpânit doar cu bâta? Într-adevăr România a fost guvernată prin forța și violența desantului în capitală a grupurilor de mineri dezlănțuite ulterior împotriva studenților, a politicienilor din opoziție și a intelectualilor?  Este posibil ca președintele unui stat să tolereze și să accepte asemenea violențe? Ulterior capetele de acuzare se pot succeda într-o lungă serie în ordinea cronologică a evenimentelor.

Vladimir Tismăneanu descrie stalinismul citându-l pe Isaac Deutscher: ,,magie primitivă și despotism asiatic’’, care cu greu ar fi putut atrage un intelectual. Drept dovadă faptul că ne ajung degetele de la o mână, probabil, pentru a arăta numărul intelectualilor autentici, comuniști, atrași de idealul marxist-leninist. Câți intelectuali au rămas alături de noua putere politică formată în România după decembrie `89? Atenție, am întrebat  intelectuali! Nu oportuniști!

(va urma…)

Josip Broz Tito și Belgrad

TITO

Tito a fost preocupat de alte lucruri, nu neapărat de arhitectură. El a iubit orașul Belgrad, celelalte orașe și restul țării sale așa cum erau ele, tradiționale, rustice, boeme, frumoase. Tito s-a preocupat mai degrabă de politica externă. Acesta a fost domeniul în care el a excelat și prin care a reușit să se impună ca om politic de talie mondială. Păstrând o adevărată independență față de URSS cât și față de statele occidentale, Tito a încercat sa-și creeze propria lume, propriul spațiu vital, împreună cu celelalte state care nu s-au aliniat nici blocului comunist, nici blocului capitalist. Era deja perioada războiului rece, după 1948-1949, după procesele de vitrină din statele din estul Europei care au trimis în pușcării elitele politice democratice și au impus regimurile comuniste. Tito se distanțează de Stalin și URSS, de sovietici și de toți ceilalți comuniști și-și caută propriul drum. Calea pe care a urmat-o el a fost numită generic ,,Titoism’’.  După moartea lui Stalin survenită în 1953, după ce Moscova a încercat să se reconcilieze cu regimul condus de Tito, în celelalte state comuniste s-a creat impresia că ,,Titoismul’’, cu alte cuvinte propriul drum către propriul sistem socialist este posibil. Drept dovadă a acestei iluzie stă mărturie revolta de la Budapesta din 1956, transformată ulterior într-o adevărată revoluție înăbușită de sovietici printr-o intervenție armată de proporții considerabile.

Tito a avut la rândul său probleme în Yugoslavia, însă acestea s-au manifestat  prin revolte efective în anii `70. Din 1963 Yugoslavia avea o altă constituție (prima constituție comunistă a intrat în vigoare în 1946), iar din 1974 Kosovo și Voievodina au avut autonomie proprie. Doar după moartea sa, survenită în primăvara anului 1980, au început cu adevărat să existe manifestări de nemulțumire și nesupunere față de regimul comunist.

DSCF8650

Piese de mobilier din camera de lucru a lui Tito expuse la Maison des fleures

În 1970 are loc la Belgrad primul festival de film organizat sub auspiciile UNESCO. Tito, fiind foarte pasionat de film (personal era directorul festivalului de film din Pula, Croația) a acceptat propunerea directorilor festivalului de a-i decora personal pe artiștii care vor fi premiați.

Tito a iubit filmul, poate mai mult decât a iubit femeile, vânătoarea, animalele și trabucurile cubaneze. Din 1949 și până în 1980 – conform agendelor sale – el a văzut nu mai puțin de 8801 de filme. În anul 2014 a existat o expoziție la Muzeul de Istorie a Yugoslaviei dedicată acestui subiect, Tito și cinematografia. Au fost atunci expuse liste întreci cu filmele pe care le-a văzut, cele care nu i-au plăcut și cele care i-au plăcut și le-a urmărit de mai multe ori. Deși Tito se uita la filme pentru a se relaxa, în special spre seară, timpul dedicat filmului era sacru. Conform cărții în ediție  bilingvă (lb. sârbă și lb. engleză) realizată în urma acestei expoziții de către Muzeul de Istorie al Yugoslaviei, Velika Iluzija/The grand ilusion, (Marea iuluzie) de multe ori diplomați și politicieni au trebuit să aștepte pentru ca filmul să se termine și abia după să poată discuta cu Tito. La fel cu telegramele, telefoanele și alte formalități administrative ce apăreau în timp ce Tito se afla în fața marelui ecran.

Nu se știe exact câte filme a văzut Tito înainte de 1949. Însă, prima jumătate a vieții sale (1892-1945) a fost practic sursa pentru numeroase subiecte și scenarii de film. În cea de a doua parte (1945-1980) Tito a căutat în special filmele de acțiune, western, urmate de filmele despre război, despre revoluțiile comuniste și despre instaurarea socialismului în lume. El nu căuta documentare ci în special filme artistice. Probabil și-a dat seama de ce impact va avea filmul în societate și dorea într-un fel sau altul să facă și o selecție a ceea ce va rula pe marile ecrane în țara sa. Filmul poate avea și un mesaj educativ însă în același timp el poate deveni un drog excelent prin care să ții lumea blocată, inertă, impasibilă, în fața micilor sau marilor ecrane. Pe de altă parte, așa cum s-a întâmplat în Germania între 1933-1945, filmul poate mobiliza, stimula, alimenta cu energie și noi idei masele. Ceea ce s-a întâmplat  cu muzica și fenomenul rock iar Tito nu a reușit deloc să o înțeleagă drept dovadă că nici nu a agreat filmele care abordau această temă. La rândul său a înăbușit cu forța revolta studenților din 1968 din marile universități yugoslave.

Tito a fost marele regizor al statului yugoslav care după moartea sa practic nemaigăsindu-și un conducător pe măsură pentru a introduce noi reforme în societate, s-a dezintegrat într-un mod tragic și dureros pentru membrii tuturor naționalităților și etniilor care l-au alcătuit. Practic după ce au rămas fără regizorul lor, actorii au început sa-și dispute rolurile pe care nici unul dintre ei nu le-a putut juca.

Mai devreme sau mai târziu, avertismentele lui Milovan Djilas s-au adeverit. Reformele erau necesare încă din anii 60-70. Introducerea unor noi partide, permiterea existenței unei adevărate vieți mai libere atât pe plan politic cât și cultural, parlamentarismul,  poate ar fi salvat staul federal de la dezintegrare. De asemenea acordarea de autonomie lărgită celor care o revendicau și contractarea unor împrumuturi mai consistente în occident ar fi fost o posibilă soluție pentru provincii precum și pentru capitală deopotrivă.  Este doar o ipoteză nu o certitudine.

Ceea ce m-a surprins oricum la acest mausoleu al lui Tito este desăvârșita sa simplitate. Parcă mergi la un restaurant care are o frumoasă terasă cu un bun punct de belvedere deasupra orașului Belgrad. Nimic fastuos, nimic pompos. Sarcofagul său de marmură este lipsit de decorații, de inscripții, cu excepția menționării numelui și a anilor 1892-1980. După ce se intră în mica clădire, drept în față este mormântul,  aproape de dimensiunile unei mese de 8-10 persoane, alb, din marmură, simplu. Alături, pe partea stângă este înmormântată una dintre cele patru soții ale sale. Tot la stânga sunt sceptrele pe care le-a primit cu ocazia aniversărilor sale. Acestea se află într-un fel de culoar de sticlă ce duce la o vitrină în care poate fi observat unul dintre costumele lui Tito, de dimensiuni mari, alb, cu foarte multe decorații pe piept. De asemenea, în partea opusă sunt fotografii și mesaje de la înmormântarea sa. Pe un perete rulează trei filme în paralel, unul lângă altul, proiectate de trei video-proiectoare agățate de tavan. Scene din viața lui Tito și din Yugoslavia pe care a lăsat-o în urma sa.

DSCF8646

Pe partea dreaptă se află un culoar de sticlă cu mai multe date cronologice ce duce spre o mică încăpere cu unul dintre birourile lui Tito, stiloul și una dintre bibliotecile sale. Un aspect de masivitate și greutate degajă această mobilă parcă dintr-o altă epocă, alte vremuri pe care actuala Serbie nu le mai trăiește. Atmosfera unui muzeu dar în miniatură, muzeul real este cel de afară, Belgradul, totul din acea epocă glorioasă, parcă apusă odată cu moartea lui Tito.

În Belgrad am mai vizitat atât seara cât și a doua zi o parte din orașul în care a trăit efectiv Tito atât în timpul primei părți a vieții sale cât și în a doua, adică orașul interbelic. Am   văzut Piața Repubicii, Teatrul Național, Muzeul Național, clădirea Parlamentului Serbiei precum și Konak kneginje Ljubice (Princesse Ljubica, epouse du Prince Miloche, Conacul Prințesei Liubica, soția prințului Miloș). Am vizitat Piața Slavija cu monumentul lui Dimitrije Tucovic unul dintre primii și cei mai importanți socialiști sârbi. Am văzut Facultatea de Filozofie, Palatul Universitar cu sediul rectoratului Universității Belgrad, Academia Sârbă de Științe de Arte, Piața Terazije și Hotel Moscova, o clădire foarte frumoasă ridicată de austrieci la finele secolului XIX și deschisă la începutul secolului XX.

DSCF8721

Belgrad și Tito

DSCF8640

Sarcofagul lui Josip Broz Tito

Într-o seară caldă de toamnă am ajuns în  Quartier de Dedinje,  cartierul Dedinje unde se află  Musee de l`histoire de Yougoslavie,  Muzeul de istorie al Yugoslaviei și Kuca cveca, Maison des fleurs – mausolee de Josip Broz Tito, adică Casa Florilor, locul unde se află mormâtul lui Josip Broz Tito. Locul mormântului său contrastează foarte mult prin simplitatea și modestia sa în comparație cu lunga carieră și activitate politică a lui Tito. Este foarte interesant faptul că el singur a ales acest loc pe care l-a amenajat începând cu 1975. Punând în oglindă Casa florilor cu apetitul lui Tito pentru faimă, celebritate, decorații, fast, opulență descoperim o altă dimensiune a personalității sale. Așadar să o observăm mai bine.

Josip Broz s-a născut în Kumrovec, în Imperiul Austro-Ungar, azi un mic sat din Croația. Numele – pseudonimul – de Tito l-a primit în 1934. În 1910 a intrat în Partidul Social-democrat din Croația și Slovenia. De profesie mecanic, a ajuns să lucreze în Croația dar și în cel de al II-lea Reich, la Mannheim precum și în capitala Imperiului Austro-Ungar, Viena (în 1911).

În 1913 este înrolat în armata austriacă la artilerie și ulterior este trimis pe front împotriva Serbiei. Așadar, în Primul Război Mondial subofițerul Josip Broz  înrolat în armata austriacă, de pe frontul cu Serbia  este trimis pe celălalt front de est, cu Rusia unde a căzut prizonier la ruși. După Revoluția din octombrie 1917 din Rusia, el este eliberat iar un an mai târziu se înrolează în armata roșie pentru a lupa în războiul civil împotriva monarhiștilor. Doar doi ani mai târziu, în 1920, a reușit să revin pe pământurile natale care aparțineau acum de noul stat creat, Regatul Yugoslaviei. A fost unul dintre primii fondatori ai Partidului Comunist Yugoslav, interzis de altfel în Yugoslavia fapt pentru care Tito a trecut de mai multe ori prin diferite pușcării. După această experiență de aproape un deceniu, în 1934,  a emigrat la Paris. În exil a avut un angajament nu doar politic ci și militar. Tito a fost cel care a coordonat grupul de aproximativ 11 000 de voluntari din Yugoslavia care au ales să lupte în războiul civil din Spania de partea comuniștilor. Din această masă de oameni, aproximativ 1000 nu s-au mai întors acasă. Este un episod cât se poate de interesant din viața lui Tito și din istoria Europei, astfel poate fi mai bine înțeleasă dimensiunea acestui conflict – soit dit civil – în care s-au angajat, probabil, toate statele din Europa sub o formă directă sau indirectă. Asta arată încă odată că nu există neutralitate sau cel puțin ea nu poate exista în realitate ci doar în discursurile politice.

În timpul celui de al II-lea Război Mondial, Tito a organizat trupele de partizani comuniști din Yugoslavia care au luptat împotriva fasciștilor, în special împotriva croaților  dar și împotriva susținătorilor monarhiei, care erau majoritari sârbi. În 1943 el devine Mareșal al forțelor armate și cu ajutorul britanicilor și parțial al sovieticilor reușește să învingă pe ambele fronturi.

DSCF8649

Biroul de lucru al lui Tito depus la Maison des fleures

Pe 29 noiembrie 1945 Tito devine Președintele Consiliului de Miniștrii și de facto conducătorul statului yugoslav, recunoscut de iure, în mod oficial în 1953. În realitate Tito a reușit să centralizeze toată puterea politică în mâinile sale el fiind singurul conducător, nelăsând loc pentru alternative.

Rămâne efectiv singurul om care a condus Yugoslavia cu un braț de fier până în 1980, anul morții sale. În anul 2009 o stradă din Ljubljana, orașul în care a murit, a fost denumită după numele său. Probabil este singurul loc care îi mai poartă numele, deși până în anul 1990, în statul pe care l-a condus erau orașe Tito, străzi și piețe publice Tito, inclusiv un munte a fost numit Muntele Tito.

Este important de observat perspicacitatea și simțul puterii politice pe care le-a avut Tito. Deși, în aparență un simplu mecanic croat, a reușit mereu să fie de partea câștigătoare în istorie. În Primul Război Mondial captivitatea sa s-a dovedit a fi mai degrabă o șansă, decât o pierdere. Angajamentul său de partea bolșevicilor i-a atras în mod inevitabil sprijinul Moscovei dovedit ulterior în organizarea Partidului Comunist Yugoslav. În ciuda dificultăților, a închisorii, a exilului, a războiului, Tito a demonstrat mereu un talent organizatoric ieșit din comun. Iar iscusința și faptul de a se impune ca lider comunist în Serbia și ulterior în Yugoslavia în timpul celui de al – II-lea Război Mondial rămâne un episod unic în istoria Europei. Nici un comunist nu a avut un asemenea parcurs. Tito nu a avut nevoie de revoluție la Belgrad, de tancurile sovietice, el a avut războiul pe străzile Belgradului, și în același timp propriul război împotriva vechiului regim monarhic și împotriva fasciștilor susținuți de germani și italieni.

După 1945 Tito putea alege orice oraș drept capitală pentru statul său. El a ales Belgradul. Orașul era mult mai mic decât în prezent, aflat doar pe partea stângă a Fluviului Sava, aproape complet bombardat de germani, distrus oricum de nenumăratele războaie care au avut ca teatru de operațiuni Serbia, Belgradul rămânea un oraș de reconstruit aproape de la 0. Ceea ce este foarte interesant îl constituie faptul că spre deosebire de regimul comunist german sau regimul comunist român, Tito nu a avut mania construcțiilor impunătoare, fantastice, măgulitoare. Dimpotrivă. El a conservat și cultivat cât mai mult posibil din patrimoniul arhitectural al capitalei. Din nou, el nu avea nevoie de un discurs demagogic transpus inclusiv în arhitectură. Nu avea nevoie de clădiri care să oripileze lumea prin dimensiunile lor similare Zidului Chinezesc, pagodelor din Asia Orientală sau clădirilor de birouri din marile orașe ale Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare clădire pe care am remarcat-o la Belgrad, ridicată în timpul lui Tito este Palatul Sindicatelor aflat în imediata apropiere a Palatului Parlamentului și care nu jenează deloc clădirile din vecinătatea sa. Dimpotrivă, se integrează foarte bine în peisajul urban.

DSCF8589

Sediul Partidului Comunist Yugoslav la Belgrad, actualmente sediul unui muzeu de istorie, aflat între Casa Sindicatelor și Parlament

(va urma…)

Belgrade, mon amour

DSCF8742

Supranumit „Pforte des Balkans“ și  „Tor Mitteleuropas“, adică fortul Balkanilor și poarta către Europa centrală, Belgrad (în limba romănă a fost preluată ortografia din limba germană,  die Stadt Belgrad, în timp ce în franceză este ortografiat Belgrade iar în original, în limba sârbă Град Београд/Grad Beograd) are o imporatnță deosebită pentru Serbia. Cu o populația de aproximativ 1,6 milioane, el se află la confluența dintre Sava și Dunăre. Belgrad are 17 cartiere/sectoare, dintre care majoritatea au o populație cât marile orașe din România, precum Cluj, Timișoara, Iași, Brașov.  14 cartiere se află la sud de Dunăre și Sava, în timp ce doar Zemun, Novi Beograd și Surčin  se află pe partea nordică a râului Sava iar cartierul Palilula se află pe ambele maluri ale Dunării.

Trei poduri traversează Fluviul Sava (Brankov mostSavski most și Gazela) și au o lungime de aproximativ 400 de metrii iau un singur pod traversează Dunărea și are o lungime de aproximativ 750 de metrii.

DSCF8613

Noul Belgrad – Novi Beograd – este legat de partea orașului Zemun (în limba germană Semlin), care a fost în timpul ocupației otomane un oraș distinct de Belgrad. El și-a păastrat statutul de oraș distinct inclusiv sub ocupația Habsburgică, iar azi este parte din capitala Serbiei. Pe parcursul celor 60 de km parcurși de Dunăre și Sava doar în regiunea orașului Belgrad se găsesc 16 insule, dintre care cea mai cunoscută este Ada Ciganlija (în sârbă Veliko ratno ostrvo iar în germană Große Kriegsinsel, adică Insula Mare de Război) urmată de  Gročanska Ada (Insula Grocka).

Eu am sosit la Belgrad cu trenul de la Budapesta. Plecând la orele 10.05, am ajuns la primul control de frontieră la orele 13.42, în gara Kelebia. Aici conexiunea la internet din trenul maghiar (MAVSTAR 324) a devenit din ce în ce mai slabă până ce s-a pierdut definitiv undeva în acest spațiu între Ungaria și Serbia tocmai când ascultam la un radio german o prezentare a filmului A woolk in the woods. Până aici peisajul a fost plictisitor, nesfârșita Câmpie Panonică devine anostă după câteva ore de mers iar astfel lectura se îmbină foarte bine cu radioul, cu condiția ca ambele să fie de calitate. Să spunem că ambele sunt satisfăcătoare în această situație, un post de radio german și un ghid turistic al Belgradului în limba germană… acceptabil. Fotoliile confortabile din trenul Budapesta-Belgrad sunt de dorit oricăror scaune și mese dintr-o bibliotecă clasică. Am observat cum vameșul studiază atent buletinul meu, îl învârte. Încearcă să vadă dacă fotografia nu este lipită, dacă nu este falsificat, etc. Îmi amintește de prima călătorie în Croația… mă întreb dacă vreau să merg în Pakistan, sau Iran, oare cum ar fi la graniță controlul pașaportului/actului de identitate?

Am plecat din această gară. Trenul a început să șuiere. Nu mai auzisem așa ceva din România. Mi-am dat seama că se apropie de un fel de obstacol. Mi-am adus aminte de gardul de sârmă. Într-adevăr când m-am uitat pe fereastră am observat că mă apropii de un fel de gard de fier acoperit în partea superioară de sârmă. La trecerea trenului s-a deschis o poartă păzită de mașinile de poliție maghiare. De partea sârbă nu era nimeni, doar steagul Serbiei care flutura suveran deasupra câmpiei goale. Aceasta este prima imagine pe care o văd din Serbia după acest gard din sârmă, drapelul, pustietatea câmpiei, urmată de câteva plantații de pomi fructiferi, câteva căsuțe, un sat, garduri ce îngrădesc grădini frumoase construcții modeste. Poate un alt sat, o comună, un peisaj similar spațiului rural din vestul României. Câteva porți de fier, câteva clădiri mai solide din piatră și iată, acesta este începutul Voievodinei, ceea ce trebuie să fie cea mai bogată și cea mai prosperă provincie a Serbiei. Ajung repede în prima gară din Serbia: Subotica.

În Subotica încep să năvălească o mulțime de călători de pe peron care au fost opriți până în acel moment de un fel de gard și în același timp de un fel de controlori. Foarte mulți tineri printre care și câțiva bătrâni cu sacoșe precum au și bătrânii din România. Mă întreb dacă este ceva tipic pentru estul Europei, aceste sacoșe ieftine de rafie?

DSCF8738

Am ajuns la Belgrad seara, după orele 18.00. Inițial la Novi Belgrad aflat de partea stângă a Dunării și după ce am traversat un tunel foarte lung și un pod destul de vechi peste Sava, am ajuns pe partea dreaptă a fluviului Sava, în gara centrală a orașului, o clădire de la finele secolului  XIX. Am observat că nici una dintre gările din Belgrad nu arată foarte bine cu excepția celei pe care sârbii încearcă sa o construiască în Novi Belgrad, însă care se află în continuare la stadiul de șantier. Probabil peste câțiva ani toate aceste gări vor fi renovate sau schimbate și implicit vor arăta cu totul și cu totul deosebit.

DSCF8625

În timpul împăratului bizantin Manuel I au fost ridicate pentru prima dată ziduri și fortificații impunătoare în orașului. Se întâmpla în anul 1153 cand Belgradul de antunci a luat forma unui castru bizantin. Astfel au fost întărite la nord granițele Imperiului Bizantin în special pentru apărarea împotriva maghiarilor. Orașul este cunoscut sub numele de ,,Orașul alb (în limba germană Griechisch Weissenburg, ortografiat în greacă  Βελιγράδον, și citit Veligradon). Numele de Veligradon s-a păstrat până în secolul al XVI-lea.

DSCF8606

Am început vizita mea la Belgrad cu strada pe care se află sediul central al Guvernului și încă câteva ministere pentru cel al afacerilor externe, ministerul afacerilor interne, ministerul apărării. Este vorba de Strada Prințul Miloș – Rue Prince Milosche. Pe această stradă se află și sediul Statului Major din perioada regimului lui Slobodan Miloșevici care a fost bombardat ulterior, în aprilie 1999, de aviația coaliției occidentale care a declarat război Serbiei datorită conflictului din Kosovo.

DSCF8558

Este destul de impresionant să treci pe lângă clădiri care au fost bombardate recent – chiar dacă au trecut de atunci 15 ani – cu atât mai mult cu cât asta s-a întâmplat în centrul Europei. Am urcat pe această stradă și am cotit-o la stânga spre vechile palate regale. Azi, acest complex de clădiri servește drept sediu pentru Primăria Belgradului precum și pentru administrația prezidențială. În acest loc a fost ridicată recent o statuie a ultimului țar al Rusiei, Nicolae Romanov al II-lea, în semn de recunoștință pentru sprijinul oferit de Imperiul Rus în timpul Primului Război Mondial.

DSCF8565

Am vizitat de asemenea Saborna Crkva, la Cathedrale de Belgrade, adică catedrala orașului Belgrade precum și Biserica Sfântul Sava – una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume – și Biblioteca Națională aflată chiar în fața acestei impunătoare biserici.

DSCF8635

După ce am vizitat câteva cafenele și am mai cunoscut câteva străzi și librării am ajuns la  Boulevard du Roi Alexandre, Bulevardul Regele Alexandru cu ceea ce un francez numește Faculte des sciences juridiques, Facultatea de drept, iar de aici am urcat pe  Tașmajdan unde se află un parc minunat cu același nume.

DSCF8576

În realitate este vorba de încă una dinre colinele orașului Belgrad pe care se află și  Eglise de St. Marc, adică Biserica Sfântul Marcu cu o arhitectură greacă.

DSCF8619

Practic de aici ne-am îndreptat spre malurile Fluviului Sava, spre o altă colină și mai mare și mai impunătoare, unde, în urmă cu aproximativ 2000 de ani în urmă romanii au ridicat un castru. În acest spațiu în momentul de față se află cetatea medievală Belgrad.

DSCF8610

Am vizitat cetatea orașului Belgrad aflată pe colina Kalemegdan. De aici călătorul are o priveliște de neuitat asupra orașului nou – Novi Belgrade – asemenea asupra fluviului Sava care se revarsă în fluviul Dunăre. Din fericire sau nu, atunci când am ajuns la această cetate – francezii o numesc ,,la fortresse’’ iar germaii ,,die Festung’’ – am întâlnit p ploaie torențială, rece, de toamnă care ne-a impbilizat efectiv în interiorul cetății, în Muzeul Militar. După Kalemegdan am vizitat zona pietonală principală din centrul orașului, strada Prințul Mihai – Rue Prince Michel – cu o mulțime de cafenele, restaurante, librării, magazine de lux și desigur hoteluri.

DSCF8630

Am plecat spre seară într-unul dintre cartierele mărginașe ale Belgradului, însă deosebit de frumos, cu un parc imens, cu ambasade și mai ales cu ceea ce se numește La Maison de Fleures, casa florilor, locul unde este înmormântat Tito (iar recent și locul unde a fost înmormântată ultima sa soție). Josif Broz (1892-1980), supranumit Tito, cunoscut de Djilas sub numele de camaradul Walter, a condus Yougoslavia între 1945-1980, a fost unul dintre cei mai iubiți oameni din istoria Serbiei și unul dintre cel mai longevivi și impunători lideri comuniști.  Practic Tito a fost cel care a creat Yugoslavia, acest stat federal care a reușit să păstreze în pace si prosperitate toate statele pe care le-a reunificat mai mult sau mai puțin pentru o perioadă de aproape 45 de ani.

DSCF8639