Gânduri din/despre vacanţa, Cracovia

Trenul a pornit repede. Mă aşez pe pat iar pe fereastră revăd ultimele cartiere din Cracovia, un campus universitar, un mic stadion şi desigur… Vistula. Trenul fuge repede în noapte, intră în întuneric şi se îndepărtează de ultimele lumini ale oraşului. Apar luminiţe pe dealurile din apropiere. Sunt satele din imediata vecinătate a Cracoviei. Călătoresc pe fosta graniţă a fostului Imperiu Austro-Ungar. De data aceasta dinspre est spre vest, practic dinspre provincie spre capitală. Însă dintr-o provincie minunată. Cracovia m-a cucerit. Abia aştept să mă întorc aici. Ascult o muzică care până acum îmi era necunoscută. Pe fundalul duruitului trenului ascult câteva cântece evreieşti tradiţionale, unele chiar de aici, din Galiţia. O zonă minunată. Privesc din nou pe fereastră. Câteva case împodobite de Crăciun. Seamănă cu ceea ce văd în România, în Ardeal. Sunt totuşi case modeste. La fel şi polonezii. Sunt oameni modeşti însă cu bun simţ şi cu un curaj imens. Trei imperii au încercat să-i strivească pe parcursul a trei secole în mod succesiv sau chiar simultan, însă nu au reuşit. Unitatea lor este de admirat.

Mă gândesc la această zi care a trecut. Poate una dintre cele mai frumoase zile pentru mine din anul 2014. Am descoperit un oraş nou, atât de aproape de România şi parcă atât de departe… parcă dintr-o altă lume. Privesc pe fereastră şi am sentimentul că traversez cu privirea secole, nu doar străzi şi oraşe. Cracovia este un mozaic de culturi, de civilizaţii. Ceva ce pare atât de intact şi indestructibil, însă ceva ce este atât de fragil în realitate. Mă gandeasc la ceea ce s-a întâmplat cu oraşul Cernăuţi după 1945… Acum chiar şi pe sosesea sau pec alea ferată Cernautiul pare a fi atât de departe de Cracovia şi de ceea ce a însemnat Imperiul Habsburgic… ce să mai spunem din punct de vedere economoc, politic şi cultural. Ukraina este altă lume.

Am ieşit din hotel la aproximativ orele 10. Am văzut cele trei sinagogi care se aflau în imediata proximitate a hotelului Abel (cred că de acum înainte voi asocia mereu numele acestui hotel cu una dintre ţesăturile ce portretizează uciderea lui Abel de catre fratele său Cain, o capodoperă italiană aflată în apartamentele Castelului Wawel). Într-una dintre ele este adăpostită o minunată librărie. Aş fi rămas aici ore în şir să citesc titulurile volumelor şi cred că tot nu aş fi terminat ascultand pe fudal o muzică mai mult decât plăcută. Efectiv sute, poate mii de volume erau aşezate în rafturile unor biblioteci foarte vechi decorate cu diferite motive tradiţionale, sculptate practic în lemnule de câteva decenii, dacă nu chiar de secole. Păcat că nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Şi precum orice librărie care se respectă această are şi câteva rafturi de CD-uri cu muzica tradiţională evreiască. Am cumpărat la rândul meu două CD-uri cu câteva cântece care m-au cucerit. Brusc, m-am întrebat care este muzica tradiţională românească. Cu ce anume poate ieşi România în afara graniţelor sale sau prin ce poate fi recunoscută ? Pe un raft întâlnesc muzica tradiţională a ţiganilor din România. Interesantă coincidenţă… sau nu a fost nici o coincidenţă ? însă, de ce tocmai muzica ţiganilor ajunge până aici şi nu altceva. Nu reuşesc să găsesc nimic altceva care să se distingă la fel de mult precum muzica ţiganilor de tot ceea ce înseamnă muzica uşoară românească. Desigur, sunt marii clasici, Enescu, Porumbescu, însă locul lor nu este aici. Nu pe ei îi voi găsi aici ci pe cei care au supravieţuit pogromurilor, Holocaustului şi altor forme şi metode de distrugere sistematică. Totuşi această curiozitate persistă : de ce nu a creat şi poporul român ceva specific prin muzică sau în muzică prin care să se poată distinge şi remarcă în lumea întreaga? Ascult Erev Shel şi Tumbalalaka, această muzică atât veselă şi de jucăuşă care la rândul ei a supravieţuit tutror ororilor la care au fost supuşi evreii. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă armatele hitleriste ar fi reuşit să distrugă această cultură din Europa. Mă bucur că nu s-a întâmplat acest lucru şi parcă în gând cânt Tumbalalaka Tumbalalaka.

După ce am rezolvat problema cu biletele de tren pentru întoarcere, am aşezat în fruntea priorităţilor mele castelul regilor Poloniei medievale : Wawel. Cred că este unul dintre cele mai importante obiective culturale, istorice, turistice, etc. pentru Cracovia. Aici sunt practic opt muzee. Pentru fiecare muzeu este necesar un bilet de intrare separat. De asemenea cine doreşte să urce în turnul catedralei trebuie să plătească un bilet în plus ( pe acesta din urmă nu l-am mai luat). Primul muzeu este dedicat castelului Wawel, o scurtă istorie şi introducere în arheologia locului. Urmează muzeul dedicat apartamentelor guvernatorului, episcopului şi regilor. Un al treilea muzeu este dedicat galeriilor orientale unde vizitatorul poate găsi inclusiv un cort oriental – folosit şi în Imperiul Otoman – în mărime naturală de o frumuseţe deosebită, specifică artei orientale. Al patrulea muzeu este destinat tezaurului Cracoviei. Următoarele muzee nu am reuşit să le mai văd. După primele patru am simţit nevoia de o gură de aer şi de o clipă de odihnă. Practic nu am mai văzut muzeul despre legenda dragonului din Cracovia, muzeul fortificaţiilor, muzeul bastionului şi muzeul cu artă modernă unde puteam privi una dintre operele lui Leonardo Da Vinci: Doamna cu hermină. Cred că pentru a vedea toate cele opt muzee din Wawel este nevoie de o zi, cel puţin. În cele din urmă am vizitat catedrala şi implicit cripta unde se află înmormântat Chopin.

În aceiaşi zi am reuşit să vizitez şi muzeul oraşului Cracovia. Acesta are mai multe galerii, unele cu expoziţii permanente şi altele cu expoziţii temporare, precum cea de acum destinată naşterii lui Iisus Hristos: Krakow Nativity Scene (Muzeum Historyczne Miasta Krakowa Pâţâc Krzysztofory).

Cracovia reprezintă un mozaic foarte interesant de culturi, de civilizaţii, tradiţii, religii şi limbi. Ceva ce nu merită doar văzut, vizitat, cunoscut ci şi trăit. Probabil Cracovia este un anumit sentiment, o anumită trăire, Erlebnis vorba germanilor, este ceva mai mult decât o societate, este…

30.12.2014

Advertisements

Gabriel Liceanu, despre patriotism

 

Citesc câteva rânduri, pe cât de bine scrise pe atât de crude şi dure. G. Liceanu nu este doar un estetician aici ci şi un profund cunoscător al societăţii române din (cel puţin) ultimii 25 de ani. redau doar un fragment din ultmul său articol, România mon amour o iubire din care se poate muri:

 

‘’Patriotismul de corecție

Generația care a preluat puterea după 1990 stă deasupra noastră de douăzeci și cinci de ani, cu fălcile și cu ghearele ei. Este formată din români abili, experimentați, îmbătrâniți în rele și pregătiți să predea generației tinere de politicieni ștafeta Răului. Din ghearele lor de oțel se zice că, pe 16 noiembrie, ne-am fi luat țara înapoi.

Dar n-o putem lua cu-adevărat, dacă nu vom recupera și cuvintele confiscate cândva: cele ce vorbesc de o dragoste din care se poate muri; cuvintele acelea pe care, cu sensurile lor mutilate și evacuate de Istorie, le plimbăm de ani și ani în discursul public – și prin viețile noastre – ca pe niște păstăi goale. Cu aceste cuvinte – „patrie”, „patriotism”, „popor” –, golite între timp de sens, s-a trezit în față, ca o enormă provocare comunitară, generația născută în anii ’90. Va ști ea oare să mai facă ceva cu aceste vocabule vide? Să le umple cu un rost și să le ancoreze de o țară din dragoste de care se poate muri?

Nu mai suntem confruntați astăzi cu un război de „întregire a neamului”, ci cu unul de recuperare a valorilor umaniste – selectate de cultura Europei vreme de peste două milenii. (De aceea țara noastră a fost și vrea să redevină una europeană.) Valori pierdute apoi, după 1945, în doar câteva decenii. De-atunci, în locul adevărului a trecut minciuna spusă în față, în locul muncii oneste au apărut abuzul și furtul, locul urbanității l-a luat mitocănia, invidia și ura au luat locul admirației, delațiunea pe cel al solidarității, locul căinței l-a luat perseverarea în crimă și în sacrilegiu. Va ști oare noua generație să inventeze un patriotism de corecție, unul care să readucă România la valorile vechii Europe?

Sămânța acestui patriotism a fost aruncată în Piața Universității exact în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Atunci a fost redescoperită acea formă a iubirii din care se poate muri. Din ea a rodit sloganul de pe 16 noiembrie „ne-am luat țara înapoi”. El stă, într-o oglindă a istoriei, față în față cu acel „vom muri și vom fi liberi”, strigătul celor care, în decembrie 1989, chiar au murit – beți de mânie, de disperare și din dragoste pentru țara pierdută. După douăzeci și cinci de ani ne-am adus aminte, în sfârșit, că le datorăm ceva.’’

28.12.2014

Ion Raţiu a fost răzbunat

De multe ori încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat România dacă în 1990 Ion Raţiu ar fi câştigat alegerile prezidenţiale iar în parlament ar fi fost creată o coaliţie de către partidele istorice. Uneori cred că imaginaţia îmi joacă feste şi mă gândesc la lucruri mult prea frumoase şi mult prea puţin reale: o Românie care ar fi fost asemenea Poloniei sau care poate chiar ar fi depăşit Polonia – spre exemplu paritate dintre euro şi leul românesc ar fi fost mult mai mică – o economie dinamică şi mijloace de transport normale precum în Germania, cu trenuri care circulă de peste 30 de ani şi despre care ştii doar când pleacă – dar nici asta sigur – şi niciodată când ajung (a se vedea celebrul tren Bucuresti-Satu Mare care ajunge mereu la destinaţie, indiferent de destinaţia de mers cu câteva ore întârziere. Asta nu poate fi deloc normal! De asemenea încerc să-mi imaginez televiziuni cu programuri unde aud mai puţine înjurături şi mai multe lucruri inteligente. Valabil şi pentru restul presei. De asemenea încerc să-mi imaginez mai puţini politicineni analfabeţi, preferabil să cunoască măcar limba română dacă o limbă străină nu ştiu să vorbească şi preferabil mai puţini politicieni care să dea de lucru Parchetului, ANI, DNA, s.a.m.d.

Însă nimic nu este pierdut. După votul istoric din 16 noiembrie 2014, cred că la 25 de ani după alegerile din 1990, candidatul de atunci al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi anume Ion Raţiu a fost răzbunat prin alegerea decisivă a lui Klaus Iohannis ca preşedinte al României. Dezbaterile dintre ultimii doi contracandidaţi din 2014 mi-au amintit nu doar de dezbaterile din 1990 dar şi de întreaga bătălie care s-a dat atunci. Nu era o bătălie între doi omeni sau între două formaţiuni politice ci între două lumi complet diferite dar care totuşi aveau un lucru în comun: viitorul României. Pe de o parte era România democrată, occidentală, capitalistă şi prosperă ridicată de cei care au supravieţuit închisorilor comuniste precum şi de cei care au trăit în exil. Raţiu a trăit nu mai puţin de 45 de ani la Londra. Experienţă care nu este de neglijat pentru un om politic. De partea cealaltă era România comunistă, vopsită în culorile Frontului Salvării Naţionale creat în totalitatea sa din membrii defunctului Partid Comunist Român. Fără a-i mai pune la socoteală pe cei care au lucrat direct sau indirect pentru Securitate. Cu altfe cuvinte infractori notorii pasibili de pedeapsă, care într-un stat normal ar fi fost judecaţi pentru faptele lor şi ar fi fost închişi nu ar fi fost numiţi miniştrii şi secratri de stat.

În 2014 s-a dat din nou o bătălie între două societăţi radical diferite, însă care aveau acelaşi lucru în comun: viitorul României. Pe de o parte milioanele de oameni, păcălite, amăgite, înşelate şi manipulate de diferite posturi de televiziune cu care îşi petreceau timpul liber seară de seară datorită unor venituri mai mult decât modeste dar şi a unei pasivităţi civice condamnabile. Iar de partea cealaltă s-au aflat celelalte milioane de români care nu şi-au pierdut timpul cu televizorul şi presa de partid ale diferiţilor mogului. Aceştia din urmă îşi selectează informaţia, îşi preţuiesc mai mult timpul şi îşi dozează mai bine energiile, aşteptările şi speranţele. Aceştia participă la proteste împotriva statului, la mişcări şi evenimente civice, aceştia plătesc un biet la teatru, operă, cinematograf, concert, spectacol şi tot aceştia preferă să plece din România decât să suporte un sistem anormal, defect, corupt şi ineficient. Iar unii dintre ei, nu puţini, vorbim de 2-3 milioane, au şi ales să plece în Occident şi să se stabilească acolo. Iar aceştia au ales să voteze pe 2 şi 16 niembrie indiferent de condiţii. Ei bine, aceştia din urmă au avut câştig de cauză. Votul lor l-a propulsat pe Klaus Iohannis în funcţia de preşedinte al României. Astfel a câştigat România democrată, liberă, onestă, civilizată, normală, România pe care o visă şi dorea Ion Raţiu în 1990. Din nefericire internetul nu a fost inventat mai repede. Probabil şi Zidul Berlinului şi URSS ar fi căzut mai repede dacă Europa cel puţin ar fi descoperit internetul cu 20 de ani mai devreme. Acum 20-25 de ani Klaus Iohannis ar fi avut aceleaşi şanse precum Ion Raţiu. Un rezultat derizoriu în urma alegerilor prezidenţiale nu i-a mai permis lui Raţiu să ocupe o poziţie centrală în politica din România iar CDR după victoria din 1996 nu a avut curajul să valorifice experienţa acestui om şi să-l susţină pentru funcţia de prim-ministru. Un guvern condus de Raţiu, înclin să cred, că ar fi fost cel mai bun guvern din România ultimilor 25 de ani.

Cu toate acestea, consider că acum, în sfârşit prin votul din 16 noiembrie Ion Raţiu a fost răzbunat

22.12.2014

Erfurter Weinachtsmarkt

În centrul istoric din oraselul german Erfurt (capitala landului Thuringen) este una dintre cele mai interesante pieţe de Crăciun. Chiar între zidurile vechii cetăţui şi a Domului catolic se află o mulţime de căsuţe de lemn, scrâncioburi, maşinuţe electrice şi caruseluri. Destul de serioasă prin dimensiunile sale, piaţa aceasta se dinstinge prin multiplele atracţii pentru copii sau/şi pentru adulţii care consideră că încă au suflet de copil… Desigur atracţiile celelalte nu lipsesc, precum berea şi vinul fiert: Gluhwein.

După ce am trecut de atracţiile pentru copii şi adulţi m-am oprit la o căsuţă destul de simpatică. Aici, dacă aş fi doborât o piramidă de zece conserve aş fi câştigat un ursuleţ de pluş. Am avut la dispozitie trei mingi – destul de uşoare ce-i drept – şi desigur un braţ drept a cărui precizie m-a înşelat. Din totalul celor zece conserve am doborât doar şapte, iar drept răsplată am primit… o insigna.

Desigur în Erfurt sunt şi alte pieţe de Craciun însă nu atât de mari şi mai ales nu cu o ofertă atât de variată.

Pieţele sunt inaugurate pe 23 noiembrie şi rămân deschise până în data de 27 decembrie. Obiceiul îşi are originea în Alsacia, prima piaţă de Crăciun şi primul brad împodobit, conform tradiţiilor ar fi fost la Strasbourg.

19.12.2014

Erfurter Weinachtsmarkt

Erfurter Weinachtsmarkt

În centrul istoric din oraselul german Erfurt (capitala landului Thuringen) este una dintre cele mai interesante pieţe de Crăciun. Chiar între zidurile vechii cetăţui şi a Domului catolic se află o mulţime de căsuţe de lemn, scrâncioburi, maşinuţe electrice şi caruseluri. Destul de serioasă prin dimensiunile sale, piaţa aceasta se dinstinge prin multiplele atracţii pentru copii sau/şi pentru adulţii care consideră că încă au suflet de copil… Desigur atracţiile celelalte nu lipsesc, precum berea şi vinul fiert: Gluhwein.

După ce am trecut de atracţiile pentru copii şi adulţi m-am oprit la o căsuţă destul de simpatică. Aici, dacă aş fi doborât o piramidă de zece conserve aş fi câştigat un ursuleţ de pluş. Am avut la dispotie trei mingi – destul de uşoare ce-i drept – şi desigur un braţ drept a cărui precizie m-a înşelat. Din totalul celor zece conserve am doborât doar şapte, iar drept răsplată am primit… o obrosa.

Desigur în Erfurt sunt şi alte pieţe de Craciun însă nu atât de mari şi mai ales nu cu o ofertă atât de variată.

Pieţele sunt inaugurate pe 23 noiembrie şi rămân deschise până în data de 27 decembrie. Obiceiul îşi are originea în Alsacia, prima piaţă de Crăciun şi primul brad împodobit, conform tradiţiilor ar fi fost la Strasbourg.

19.12.2014

Comunism şi totalitarism

Revin asupra unei cărţi care deşi a apărut în urmă cu trei ani în România şi deşi tratează un moment istoric care – teoretic – s-a terminat în 1991, ea se dovedeşte a fi de o halucinantă actualitate. Comunism şi totalitarism, Stephane Courtois, Polirom, Iaşi, 2011, se dovedeşte a fi azi o carte utilă nu doar celor pasionaţi de istorie, dar şi celor care sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă în spaţiul fost-comunist, fost-sovietic şi în special în Ukraina (se poate că la un anumit moment dat, oricât de cinică pare afirmaţia, să vorbim inclusiv de fosta Ukraina…).

Courtois, este istoric de origine franceză specializată în istoria comunismului – cu predilecţie a Partidului Comunist Francez – şi a totalitarismului, este destul de cunoscută publicului din România. Invitată pentru prima dată în 1999 la Bucureşti şi la Sighet, actualmente ocupă un loc în consiliul ştiinţific al IICCMER. Ana Blandiana a dorit să o numească rector al şcolii de vară de a Sighet, titlu destul de pompos după cum mărturiseşte istoricul în cartea de faţă, dar de a le cărei atribuţii – cel puţin parţial – nu s-a ferit.

Aşadar, Comunism şi totalitarism a apărut pentru prima dată în Franţa, în 2009. Ea repune în discuţie problema comunismului şi a regimurilor totalitare, de data aceasta prin prisma arhivelor care au fost deschise la Moscova după 1991. Deşi istoricul consideră că din punct de vedere ideologic dar şi practic comunismul nu are o anumită esenţă – aşa cum au considerat alţi istorici: un ideal extraordinar de care în realitate s-ar fi îndepărtat – se cuvine să menţionăm anumite elemente caracteristice acestui fenomen totalitar. Unul dintre aceste caracteristici asupra căreia istoricul insistă în cartea sa este dimensiunea criminală a comunismului. În fapt, la finele cărţii Courtois afirmă faptul că prin această carte şi-a dorit să expună tocmai practicile vioelente, crimele politice, masacrele şi genocidurile organizate de regimul comunist în Rusia. Dacă înainte de 1991 exitau doar ipoteze şi supoziţii în ceea ce priveşte marea teroare din anii `30, marile epurari, foametea din Ukraina şi nu numai precum şi gulagul din URSS, după deschiderea arhivelor, istoricii au acum la dispotie date exacte care atestă dimensiunea masacrelor orchestrate de comunişti din octombrie 1917 şi până în ultimele decenii ale secolului XX. Despre ce arhive este vorba? În primul rând arhivele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, arhivele Kominternului şi arhivele KGB. Desigur nu au fost făcute publice toate documentele – probabil toate la un loc sunt câteva sute de tone de dosare începând din 1917 – însă suficiente pentru a fi valorificate într-un timp cât mai scurt. Astfel, înainte de 1991 tezele istoricilor puteau fi privite cu scepticism deoarece nu au avut acces la nişte arhive concrete din Rusia. Acum însă aceste teze pot fi susţinute pe baza documentelor clare păstrate la Moscova.

Cartea de faţă prezintă o colecţie de articole pe care Courtois le-a publicat după 1990. Ele sunt relevante datorită profesionalismului cu care au fost realizate. Courtois nu a simpatizat nici cu stânga nici cu dreapta. Tentativele de a o învinovăţi de faptul că prin asemănarea nazismului cu comunismul ar fi dorit să reducă dimensiunea criminală a regimului nazist şi implicit să minimalizeze unicitatea Holocaustului, etc. etc. nu au reuşit. Courtois îşi începe cartea prezentând pe scurt originile totalitarimului, indentificandu-l pe Lenin drept principalul artizan al acestei noi ideologii şi regim politic. Lenin a reuşit să transforme o grupare extremă a social-democraţilor ruşi într-un partid stat, un partid pe care l-a numit partidul comunist. De aici – anul 1917 – începe un lung Război Civil în Rusia, care din punctul de vedere al istoricului durează până după moartea lui Stalin. Numărul victmelor rămâne încă necunoscut, însă cele mai recente analize au estimat că aproximativ 15 milioane de oameni, în special civili, au murit din 1917 până în 1956 pe teritoriul Uniunii Sovietice din ordinul liderilor comunişti. Teroarea a fost un mijloc eficace de guvernare pentru regimul comunist. Celelalte state care au adoptat adoptat această ideologie şi acest sistem au pus în practică aceleaşi mijloace pe care le-au preluat de la Moscova. Frica, teama, obedienţa, inerţia, supunerea totală caracterizează populaţiile unde s-a instalat un regim comunist. Iar consecinţele sunt vizibile şi la 25 de ani de la căderea Cortinei de fier.

Succesorul lui Lenin, Stalin este prezentat de Courtois prin prisma jurnalelor intime confiscate de KGB şi păstrate în arhivă. Deci o analiză iniţial psihologică. Urmează o analiză realizată pe baza arhielor Kominternului, un aparat care a pregătit practic drumul partidele comuniste şi implicit pentru regimurile comuniste în alte state. aflăm astfel cum Stalin şi-a creat o reţea de oameni fideli peste tot în lume, pregăti ca la momentul oportun să preia puterea şi să execute ordinele primite de la Moscova. Până la acest moment – venit odată cu cel de Al Doilea Război Mondial – Stalin şi-a consolidat în mod constant puterea în interiorul Uniunii Sovietice. Anii `30 prezintă un episod tragic din istoria poporului rus. Probabil termenul de război civil este nepotrivit deoarece poporul rus nu mai avea nici un fel de arme împotriva comuniştilor. Orice rezistenţă a fost anihilată de Lenin începând cu 1917-1918. Armata albilor nu mai există, proprietate privată nu, ţărani liberi nu, burghezi nu, intelectuali, biserica în măsura în care nu a fost cmplet distrusă a fost total subjugată, astfel încât nici nu se mai poate vorbi de o reală biserică în timpul regimului comunist. Astfel a fost creată o societate uniformă, omogenă, unde doar câteva minorităţi naţionale, etnice, religioase au mai supravieţuit. Stalin a avur grijă şi de aceştia, a exterminat efectiv cazacii de pe Don, tătarii din Crimea, cecenii, găgăuzii, germanii, chinezii, mongolii, coreenii, tot ceea ce a considerat a fi potenţial opozant, potentia duşman. semnătura sa este prezentă pe sute de documente care reprezintă ordine de exterminare, anihilare, impusacare, înfometare şi încarcerare a sute de mii de oameni. Ordinele au fost executate direct de comandanţii săi credincioşi – Ejov şi Beria – care atunci când s-au dovedit a fi incomozi au sfârşit la rândul lor cu în glonte în ceafă.

Dimensiunea acestor crime şochează. Filosofi precum Hannah Arendt nu puteau să-şi imagineze că un regim politic poate fi capabil de aşa ceva, de un asemenea masacru. Fie că vorbim de anihilarea a milioane de oameni prin înfometare (cazul ukrainienilor după 1932), fie că ne referim la milioane de oameni exterminaţi în lagărele de concentrare inclusiv prin camerele de gazare, mintea umană normală nu poate concepe un asemenea fenomen. Courtois vorbeşte în cartea sa despre o incapacitate de a imagina. Arendt declară: ”la început, nu am crezut, deşi la drept vorbind, soţul meu şi cu mine îi consideram pe aceşti asasini capabili de orice. […] Şi totuşi a trebuit să credem şase luni mai târziu când am avut dovada.” (p. 187). Într-adevăr cine îşi putea imagina că într-o ţară precum Germania oamenii sunt gazaţi şi după arşi într-un crematoriu? De asemenea cine putea crede pe un om capabil să trimită la moarte printr-un rdin 25000 de oameni, polonezi, membrii ai elitei uei societăţi, dintre care 4421 de ofiţeri împuşcaţi în pădurea de la Katyn. Doar că acest om se numea Iosif Visarionovici, supranumit Stalin de toată lumea, alintat Koba de apropiaţi şi membrii ale cercurilor sale intime. Este greu se crezut a acest om a citit cele 25000 de nume, la fel cum este greu de crezut că a citit toate celelalte mii şi milioane de nume.

De ce este importantă această carte? nu doar prin valoarea sa academică ea se dovedeşte a fi şi de o neaşteptată actualitate. În Rusia există tendinţa de reabilitare a lui Stalin şi mai ales există un curent politic care doreşte să protejeze interesele – actuale – ale Rusiei de orice afirmaţie istorică care ar periclita aceste interese. Actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putn, a vorbit mereu despre dispariţia URSS ca despre cea mai mare dramă a secolului XX. Asta înseamnă că milioanele de oameni exterminaţi de regimul comunist din URSS nu constituie deloc o dramă. Ba mai mult, Putin omite Primul Război Mondial, Al doilea Război Mondial, toate celelalte conflicte regionale, Războiul Civil din Spania, războaiele de la sfârşitul Iugoslaviei, Kosovo, etc. şi plasează dispariţia URSS undeva într-un imaginar apocaliptic. Rusia pare a fi fost văduvită de un imperiu mondial şi părăsită de toţi aliaţii săi internaţionali, lăsată de una singură stăpână pe un arsenal atomic dar pe o economie falimentară şi pe un popor inflamanzit decenii întregi ( a se vedea Anatomia unei stafii de Alain Besancon, tradusă în limba română la Humanitas). Astfel, printr-o anumită propunere legislativă, în Rusia, orice istoric sau pasionat de istorie care îndrăzneşte să scrie sau să rostească adevărul despre URSS este pasibil de pedeapsă. Şi nu orice fel de pedeapsă ci una pe măsura unei infranctiuni: 3 sau 5 ani, în funcţie de cum au fost ezate interesele Rusiei. Deisgur aceasta este o sinteză foarte scurtă a ceea ce se întâmplă azi la Moscova prezentat mult mai pe larg de Courtois în cartea sa în capitolul Manipularea istoriei: continutatea unei practici sovietice. Această politică dusă de Moscova afectează nu doar ştiinţă ca istorie prin îngrădirea accesului la arhive şi implicit cenzurarea lucrărilor de istorie, dar afectează inclusiv propriul său sistem politic încercând să se legitimeze prin prisma dimensiunii geografice a URSS.

Bref, Comunism şi totalitarism, descifrează într-un fel mult mai reuşit ceea ce a însemnat comunimsul şi ceea ce pate să însemne un regim totaliar, un regim unde oamenii sunt supuşi, lipsiţi nu doar de libertate dar şi drepturile lor fundamentale precum dreptul la viaţă. Într-un regim totalitar precum cele comuniste, fascist şi naţional-socialist, pedeapsa capitală era dată nu pentru o anumită faptă ci pentru o anumită stare: pura existenţă umană. Faptul că exişti ca membru al unei minorităţi naţionale, sau a unei comunităţi religioase, sau unei clase sociale, sau unui alt partid politic eşti pur şi simplu exterminat. Aceasta este principala cheie de lectură a totalitarimelor, o escaladare a violenţelor, un regim bazat pe violenţă excesivă, manifestată prin toate mijloacele.

18.12.2014

‘’Marile manevre’’

Citesc cu o plăcere deosebită ultimul articol scris de Andrei Pleşu pentru ziarul Adevărul, Marile manevre. În fapt, Pleşu parcă a citit gândurile a milioane de români. Este drept, puterea executiva nu are aceiaşi dimensiune reprezentativă precum puterea legislativă. Însă, totuşi, parcă există ceva. Totuşi parcă şi cei din guvern trebuie să fie reprezentativi pentru societatea pe care pretind că o conduc. Altfel… la ce folos democraţia? De guverne cât se poate de nereprezentative a tot avat parte poporul român, de la numirea poetului Octavian Goga în 1937, până la ultimele guverne din anul 2014. Cred că numai în acest an au fost constituite trei guverne care mai de care mai colorat.

M-a intrigat totuşi acest stil zeflemitor al lui Adrei Pleşu şi inevitabil mi-a trezit interesul pentru noii miniştrii. De ce o fi fiind oare supărat Pleşu? Însă, când am aflat cine este noul ministru al culturii… lucrurile au început să se limpezească. Astfel am găsit un blog, unde noul ministru spune: ”M-a prins Midnight-ul în Paris, dar m-am întors la Bucureşti. Am fost la Wadovice, unde s-a născut Papa şi la Heraklion, unde a murit Kazantzakis. Dar am fost şi cu Bogză prin Ţări de piatră, de foc şi de pământ şi cu Vlahuţă şi Ion Iliescu prin România Pitorească.” Mă întreb, oare România nu putea rămâne pitorească fără Ion Iliescu? Cred că nu… oamenii ”de bine” chemaţi din Valea Jilui de Ion Ilescu zece ani la rând la Bucureşti să-i înveţe pe studenţi ce înseamnă preţul democraţiei şi implicit al libertăţii, aceşti oameni cu căşti şi bastoane au făcut România cât se poate de pitorească…

În plus domnul ministru, fost consilier al lui Ion Iliescu, îl prezintă pe fostul preşedinte al României drept un adevărat politician democrat. Cred că şi Lenin, la auzul unei asemenea maxime ar fi plesnit de invidie că nu a avut asemenea consilieri… Domnul ministru care-l numeşte pe Liceanu drept un filosof fără memorie, uită că Ion Iliescu   îi spunea lui Coposu în 1990: ”domnule Coposu, dumneata să nu-mi bagi mie sula în coaste”… Mă întreb dacă în timpul negocierilor pentru aderarea la UE respectiv NATO, Ion Iliescu a transmis acelsi lucru, desigur într-o engleză ”impecabila ” partenerilor dumnealui de discuţie: să nu-mi băgaţi sula în coaste/ vă voi băga eu sula în coaste…

15.12.2014