Lucian Blaga

Lucian-Blaga

’’Suntem categoric îndemnați spre și în mod categoric opriți dinspre. Chemarea este în același timp și respingere.’’

Cu sprijinul Institutului Cultural Român a fost publicată traducerea trilogiei cunoașterii din limba română în limba germană a lui Lucian Blaga. Traducerea îi aparține Dr. Prof. Univ. Schubert. A treia cartea din ,,Trilogia cunoașterii’’  a apărut în luna aprilie la Berlin.  Este o ocazie prin care după părerea traducătorului, Lucian Blaga va fi mai cunoscut în spațiul german. Profesorul Schubert este optimist în ceea ce privește popularizarea lui Blaga în următorii 10-20 ani. Șansele de receptare mi penetrare a textelor filosofice a lui Blaga. Textele sale ar avea toate șansele să fie percepute de filosofi și de publicul interesat. Însă doctrina pragmatismului este un curent actual care  îi face concurență – deși ea este diametral opusă – gândirii metafizice a lui Blaga.

După profesorul Schubert există o mare diferență între limba actuală germană și limba germană din vremea în care a scris Lucian Blaga. Astfel traducătorul are sarcina de a reda textul din original în limba germană nu neapărat adaptat nuanțelor limbii actuale ci culorii specifice limbii germane din anii `30-40. Blaga a folosit o limbă soit disant veche, arhaică.  În plus există o serie de concepte specifice filosofiei lui Blaga greu de tradus:  ideea de mister, cunoaștere, marele anonim, adevăr, disimulare prin cenzură a transcendenței.

Schubert încearcă de asemenea să preia una dintre problemele care l-au preocupat pe Blaga: cum de nu există un răspuns definitiv în filozofie de 2500 de ani? În calitate de profesor, el îl aduce pe Lucian Blaga în fața studenților săi prezentându-le un filosof unic, diferit de restul filosofilor din Europa perioadei interbelice și postbelice.

Există în filosofia europeană o diferență majoră între cele două curente mari care compun filosofia cunoașterii.  Pe de o parte este filosofia analitică, metafizică iar pe de altă parte este filosofia pragmatismului care refuză metafizica, asemenea Cercului de la Viena, reprezentat de filosofi precum Carnap. De partea cealaltă este curentul metafizic, reprezentat de filosofi precum Heidegger. Unde se află Lucian Blaga în acest sistem?

Blaga se întrebă desigur ce este cunoașterea, însă în enunțurile sale el nu conturează un răspuns asemenea lui Heidegger dar nici precum Carnap. Blaga a enunțat un posibil răspuns compus practic pe de o parte dintr-o argumentație științifică și în același timp de altă parte de natură filosofică.

Ludwig Witggenstein și-a terminat Tractatus logicus-philosophicus cu un ,,aforism’’ tradus sub forma ,,despre ceea ce nu știi trebuie să taci.’’ De la această paradigmă pornește Blaga în demersul său gnoseologic considerând că poți să taci – în esență – chiar și atunci când vorbești dar și să vorbești tăcând.

Profesorul  Schubert consideră că există o tetralogie a cunoașterii nu doar o trilogie, el găsind o a patra carte a lui Lucian Blaga cu caracter testamentar pe care o consideră o piesă din sistemul cunoașterii construit de Blaga.

Tot cu sprijinul Institutului Cultural Român a avut loc și o proiecție de film ,,Tatăl meu, Lucian Blaga’’ realizat de regizorul  Emanuel Ghevarsie. Despre cum s-a realizat filmul ,,Tatăl meu Lucian Blaga’’ regizorul a vorbit la sediul al ICR din Alea Alexandru (București) în seara de 23 septembrie.

Nu este un film academic, este un film care recuperează mici fragmente din trecut. Sunt locuri prin care în general Lucian Blaga își petrecea vacanțele sau lucra, sau își  petrecea o parte din timpul liber. Este un film despre omul Blaga, mai mult decât despre filosoful Blaga. Este un film în care apare mult spețiu verde, ceea ce arată că filosoful iubea/prefera natura, prefera spțiul bine aerisit, bine oxigenat. Nu agrea deloc locurile citatide, în ciuda faptului că a fost un om de litere, un om dedicat studiului, bibliotecilor și desigur universității.

Ce înseamnă așadar recuperarea trecutului ? Filmul – un documentar de altfel – încearcă să recupereze o părticică din trecutul recent. De asemenea ceea ce a reprezentat Lucian Blaga pentru cei care l-au cunoscut, în special pentru fica sa, Dorli Blaga, care apare pe parcursul defășurării întrgului film.

Documentarul prezintă inclusiv încercarea de traducere a operei lui Lucian Blaga în Brazilia, însă nu oricum ci inclusă în contextul istoric în care Blaga a creat. A fost așadar Blaga tradus în portugheză ? Da, a fost tradus și a ajuns dincolo de ocean chiar și în Brazilia.

Pelicula oscilează în desfășurarea sa între diferinte perioade din viața filosofului, copilărie, studenție, profesie. Insă predomină perioada carierei diplomatice precum și cea a carierei universitare, atât cât au fost ele, până a fi curmate de regimul comunist.

După proiecția filmului Dorli Blaga (prezentă la sediul ICR) a povestit despre primele inițiative de reabilitare a poetului și de republicare a operei sale chiar în ultimele zile de viață a lui Lucian Blaga. Cel care s-a ocupat de selecția poeziilor a fost A. Ivașcu, redactor șef la Contemporanul în anii `60. Ulterior Lucian Blaga a fost republicat de Editura Minerva iar dupa 1990 este publicat la Editura Humanitas. Lucian Blaga nu a mai apucat să-și vadă numele din nou publicat.

Filmul ,,Tatăl meu Lucian Blaga’’ poate deveni un material pedagogic/didactic dem de luat în seamnă pentru cei care au de ,,predat’’ opera sa. El poate avea mare potențial dacă va beneficia de un sprijin financiar consistent pentru a fi înbunătățit, completat cu mai multe informații și desigur imagini de o calitate sporită. În definitiv, este de apreciat atât inițiativa regizorului cât și a ICR de a (re)valorifica atât opera cât și biografia lui Lucian Blaga.

Cum am dormit sub cerul liber pe Vârful Ascuțit

DSCF8323

Ultimele zile ale lunii septembrie s-au dovedit a fi deosebit de frumoase astfel încât am valorificat acest timp și am urcat din nou pe munte. A fost un tribut plătit/dăruit pentru această vreme frumoasă, pentru acest început de toamnă interesant.

Astfel, sâmbătă 19 septembrie am încercat să dorm doar o oră și să plec de la București la Brașov cât mai de dimineață posibil. Tocmai începusem o nouă carte despre Rusia și regimul condus de Vladimir Putin. O carte interesantă și captivantă care nu mă lăsa să merg să dorm. Totuși la orele 3 dimineața m-am culcat cu gândul să mă trezesc peste o oră. Asta a fost imposibil. Ce s-a întâmplat? Când a sunat ceasul m-am trezit și am ezitat între a-mi face rucksack-ul și a mai zăbovi 5 minute. Am ales să mai rămân ,,cinci’’ minute care în realitate s-au dovedit a fi încă trei ore, trezindu-mă din nou la ora 7. În mare grabă mi-am pus lucrurile în rucksack și am plecat la gara de nord. Ceilalți colegi din Clubul Alpin Român erau deja pe drum spre Brașov. Eu i-am ajuns din urmă plecând cu un tren de la ora 08.20.

Am ajuns în gara din Brașov la ora 11.00 iar de aici am mers repede în autogara Bartolomeu unde colegii mei mă așteptau deja. Cu scuzele de rigoare pentru marea întârziere și explicațiile cuvenite am luat un autobuz până în Zărnești. Mereu am ezitat între autobuz și tren pentru această rută. De această dată alegerea s-a dovedit a fi norocoasă deoarece am întâlnit un bătrân  (localnic?) din Zărnești care ne-a povestit o mulțime de legende locale. Spre exemplu faptul că locul de pe malurile Bârsei unde azi se află Sediul Administrației Parcului Național Piatra Craiului este numit de localnici ,,la morminte’’. Ce s-a întâmplat?   În 1690, în timp ce armatele imperiale austriece i-au alungat pe otomani din Transilvania, au poposit și la Zărnești încercând să asigure, dar de la distanță, pasul Rucăr-Bran. Armata Imperiului Otoman era cantonată la sud de Rucăr. Dacă ar fi trecut la atac direct  prin Rucăr-Bran ar fi avut loc o confruntare frontală cu armata Imperiului Habsburgic. Însă, există ipoteza că cineva  din Valahia care cunoștea locurile sau oricum din zona Rucăr ar fi oferit următoarele informații armatei otomane: atacul surpriză, prin învăluire,  existența posibilității ocolirii pasului Rucăr-Bran prin Vest. Cum s-au petrecut evenimentele? Există posibilitatea ca acea călăuză valahă să fi condus armata otomană pe cursul Dâmboviței pe la Săticu de Jos, Săticu de Sus, prin actuala Colonie Clăbucet după pe Culmea Căciulilor iar în continuare pe actualul Plaiul Turcilor (a cărui denumire poate provine din freamătul acelor evenimente) urmând Plaiul Mare, Plaiul Foii și în cele din urmă coborând pe Bârsa până la tabăra austriacă pe care au luat-o pe nepregătite. Conform datelor istorice armatele imperiale austriece au fost efectiv măcelărite deoarece nimeni nu se aștepta să fie atacat pe la spate. Practic turcii au ocolit toată Piatra Craiului de la Sud la Nord. Desigur această deplasare probabil a durat mai multe zile iar, în pregătirea prealabilă, otomanii – probabil – au folosit mai mult decât o călăuză ci și o cartografie a locului ce le aparținea. Episodul de istorie medievală este foarte interesant, iar el nu a fost singurul pe care l-am ascultat în cele 40 de minute cât a durat drumul de la Brașov la Zărnești. Am aflat cum a fost construită prima biserică ortodoxă de piatră din Zărnești, cum a apărut cariera de piatră și var, cum se exploatau materialele lemnoase de către austrieci, cum a sosit Malaxa să construiască o uzină aici, cum a apărut prima cale ferată Zărnești-Brașov, etc. etc.

Ajunși la Zărnești, în centrul orașului aflat la poalele Crăiesii – cum mai este numită Piatra Craiului – dat fiind faptul că eram deja într-o mare întârziere, am luat un taxi care ne-a dus până aproape de Plaiul  Foii. Practic am coborât la Pârâul Padina lui Călineț. De aici, am început să urcăm pe triunghi roșu, ultimul traseu marcat în Piatra Craiului. Era deja ora 14.00. Nimeni nu se mai grăbea deloc. Știam că ne va aștepta o noapte frumoasă sus pe creastă.

Am urcat pe malurile acestui pârâiaș care la un moment dat nu se mai vede dat fiind grohotișul adus la vale de zăpada și gheața topite în ultimii ani. Am ajuns la Izvorul Căpitanului Orlovski, practic ultimul izvor posibil din acest traseu. De aici drumul se complică. El cotește la dreapta – există indicatoare destul de vizibile – și urcă abrupt printre brazi și stânci. Tot în această porțiune apar și primele lanțuri. Trei la număr după socoteala mea. Nu neapărat în toate zonele necesare, însă probabil la coborâre trecerile se fac mul mai greu și este necesar un sprijin suplimentar.    Practic traseul ocolește ceea ce se numește Malul Galben și te scoate deasupra acestuia pe un o stâncă foarte frumoasă. Aici este primul punct de bel vedere. Aici se vede și o parte din creastă mult mai aproape însă și valea prin care tocmai am urcat. Poteca continuă destul de ușor până la Refugiul Speranțelor aflat la 1685 m. Mereu m-am întrebat de unde vine acest nume nu foarte încurajator?

Aici am întâlnit mai mulți alpiniști care tocmai se întorceau din diferite trasee. Am continuat pe Brâul Ciorânga Mare. Aceasta este cea mai dificilă porțiune dar și cea mai frumoasă. Practic se merge pe lângă peretele de piatră în timp ce poți admira valea când pe stânga când pe dreapta în funcție de cum urcă sau coboară serpentinele. Din nou sunt porțiuni de lanțuri, unele recent montate altele de mai demult. Locul devine din ce în ce mai frumos cu cât el devine mai abrupt, mai stâncos iar prăpastia de sub potecă cu atât mai adâncă. Peisajul începe că prindă o anumită dinamică și culoare iar drumețul simte că se apropie de cer urcând pe o scară a lui Iacob, de data aceasta din piatră sculptată în Piatra Craiului. Am prelungit cât mai mult aceste emoții în lumina unui apus cu adevărat grandios. Vedeam soarele cum pleacă parcă undeva dincolo de Făgăraș… dincolo de Păpușa… unde dincolo de toți munții din imensa zare. Nu cred că a fost doar o iluzie optică. Lumina sa se răspândea deasupra tuturor vârfurilor de piatră scufundându-le într-o mare de aramă.

Gata, suntem sus pe creastă. Ultimii pași i-am făcut aproape pe întuneric, ajungând la Vârful Ascuțit, 2150 m. la orele 20.00.

Ultima dată când am înnoptat la Vârful Ascuți a fost in septembrie 2013, tot în luna septembrie, însă venisem cu un sac de dormit mai mult de vară-toamnă. Atunci, seara a sosit ploaia, urmată de grindină, urmată de ninsoare și temperaturi de -6 grade conform datelor meteo pe care le-am citit ulterior și care nu mai corespundeau deloc cu cele inițiale. Desigur am supraviețuit în acea noapte însă nu am și dormit. A doua zi dimineața, după orele 10.00 era senin și frumos, puteam să mă plimb în tricou cu mânecă scurtă. Acum, în 2015, dată fiind experiența anilor trecuți, am venit cu un sac de dormit de iarnă, unde chiar dacă ar fi fost și – 15 grade tot aș fi putut dormi. În realitate noaptea a fost foarte frumoasă, cerul senin, putând citi/număra stelele, doar timp să fi avut pentru asta. De asemenea era cal. Astfel nu am mai avut nevoie decât de un petic de iarbă unde să pun izoprenul și sacul de dormit. M-am gândit la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu doi ani. În ce condiții am stat atunci, în refugiu… iar acum… direct sub cerul liber. Părea ireal. Părea a fi vis. Ulterior, în Brașov un prieten mi-a spus că nu a fost o noapte la hotel de 5 stele ci al un hotel de 5 miliarde de stele. A avut dreptate. A fost minunat. Să fii pe un vârf de stâncă, fără nimic în jurul tău, direct sub cer, liniște, libertate, curățenie, o altă lume.

Încă o carte despre extremele de dreapta din România

purificarea-natiunii-dislocari-fortate-de-populatie-si-epurari-etnice-in-romania-lui-ion-antonescu-1940-1944_1_fullsize

Partea I

Anul acesta  a apărut o nouă colecție la Editura Polirom numită ,,Studii românești’’. Cartea care deschide această nouă colecție este scrisă de Vladimir Solonari și este tradusă în limba română sub titlul de Purificarea națiunii. Ca orice carte bine scrisă despre extremele din România ea a apărut inițial în occident – în limba engleză – și doar după cinci ani de la prima ediție este publicată și în limba română.

Sa vedem despre ce scrie mai exact Vladimir Solonari când s-a gândit la purificarea națiunii, ca a însemnat națiune și ce a însemnat purificare, când și de către cine?

Cartea începe domol însă ea abordează abrupt și direct subiecte care încă rămân controversate în istoria recentă a României, Holocaust, Legiunea Arhanghelului Mihail, asasinatul lui Iorga, influența politică a Germaniei respectiv a URSS în afacerile interne ale României, etc.

Dacă admitem teoria conform căreia Holocaustul a fost ,,cel mai sistematic –  unic în acest sens – caz de epurare etnică’’ (p. 15) atunci cum rămâne cu celelalte minorități din România? Ce se întâmpla cu maghiarii, germanii, cehii, sârbii, tătarii, macedonenii, turcii? Ar fi fost brusc convertiți/asimilați sau ar fi plecat în masă toți deodată? Astfel, această epurare se dovedește a fi puțin forțată, atât în teorie cât și în practică. În România, de când a apărut acest stat  și cu atât mai mult de la 1918 după  integrarea unor provincii foarte diversificate din punct de vedere etnic, religios, cultural, nu ar fi fost posibilă existența unei singure națiuni, a unei singure etnii, a unei singure limbi. În România nu ar fi fost posibilă niciodată o purificare din punct de vedere etnic, religios, lingvistic, cultural, etc.  Astfel, conceptul de purificare poate fi exagerat în această situație iar acea ,,puritate etnică’’ (p.16) rămâne doar o utopie.

Ceea ce poate surprinde este faptul ca autorul menționează încă din introducere ,,dictatorul român, mareșalul Ion Antonescu…’’ (p. 27) iar câteva rânduri mai jos din nou ,,dictatorul/dictatorului…’’ De asemenea subiectul dictaturii sale, a crimelor la care a participat este cunoscut astfel încât o prezentare perpetua a numelui împreună cu adjectivele de ,,dictator’’, ,,criminal’’, ,,odios’’ îndepărtează atât autorul cât și cititorul de echidistanța dorită de știința istorică. În definitiv publicul avizat știe cine și ce a fost Ion Antonescu (autointitulat mareșal). Oare istoria/istoriografia are mereu nevoie de alte și alte adjective pentru toți criminalii sau/și victimele acestora care au scris-o atât la propriu cât și la figurat?

Foarte interesantă și cât se poate de utilă este partea pe care autorul o dedică ,,idealului național.’’ Unul singur sau mai multe? Chiar autorul ridică această întrebare la care încearcă să ofere mai multe ipoteze. El este interesant din punct de vedere istoric/cultural și util din punct de vedere civic/politic, fiind un semnal de alarmă față de toate discursurile populiste în care se vorbește despre ,,proiect de țară.’’  Precum în trecut se căutau idealuri naționale, tot așa în prezent se caută proiecte de țară. De unde provine (pseudo-) necesitatea acestor idealuri/proiecte naționale?  Există o anumită necesitate politică pentru cei care dețin puterea politică și mai ales pentru cei care râvnesc puterea politică. De aici și multitudinea acestor proiecte și idealuri. În cazul de față, Vladimir Solonari amintește drept exemplu idealul unirii – realizat în 1918 – însă desigur acesta părea a fi un proiect irealizabil pentru orice politician până preajma contextului geopolitic internațional invit în 1914. Astfel, acest mare ideal rămânea doar pe hârtie. Un al doilea ,,ideal’’ pe care-l amintește Solonari este cel al ,,statului național’’. Acesta precum și precedentul ar fi rămas doar un proiect pe hârtie, redactat de politicieni, intelectuali, oameni de litere și de arte asta dacă nu s-ar fi ivit contextul internațional al ascensiunii fascismului și comunismului. Cele doua extreme politice au oferit posibilitatea apariției cadrului necesar pentru crearea unui stat care să aparțină unei singure națiuni. În realitate, probabil în tot secolul XX nu a existat în Europa nici un stat în care să existe o singură națiune sau o singură etnie, indiferent de regimul politic, ceea ce relevă încă odată paradigma utopică în care se situa un asemenea ,,ideal.’’

Foarte bune sunt paginile scrise despre Regele Carol  al II-lea și cei care l-au susținut treptat. Autorul nu o spune direct, însă din rândurile scrie reiese nu atât  instabilitate principială cât o instabilitate psihică degenerată în ultima parte a anilor `30. Vladimir Solonari îl numește pe Regele Carol al II-lea ,,profund imoral’’  însă el era și lipsit de pregătirea necesară provocărilor externe ce veneau dinspre Germania și URSS. Oscilația lui Carol al II-lea între Franța și Anglia pe de o parte și Germania pe de altă parte (pp. 65- 67) arată o totală nepregătire a monarhului în materie de politică externă și lipsa curajului în ceea ce privește deciziile majore, cruciale pentru România. Deoarece, la urma urmei, un monarh nu trebuia să se confrunte cu un ministru sau cu un prim-ministru, fie el Iuliu Maniu sau Brătianu sau Iorga. Aceștia oricum lucrau în interesul României în calitatea lor de demnitari ai statului. De talia unui monarh erau ceilalți lideri europeni. Cu aceștia trebuie un monarh să-și măsoare forțele. Iar dacă in perioada interbelică ceilalți lideri europeni purtau numele de Stalin, Hitler, Mussolini, Salazar, Franco, Kemal Mustafa Ataturk, atunci dreptul și obligația lui Carol al II-lea era de a-și măsura abilitățile politice cu aceștia. Ceea ce este foarte interesant îl constituie faptul ca totuși Carol al II-lea s-a înconjurat de oameni capabili și foarte competenți însă pe care nu i-a ascultat. În cartea lui Vladimir Solonari este edificat exemplul lui Armand Călinescu care in 1939 a intuit repetarea scenariului din Primul Război Mondial: victoria finală va fi de partea Occidentului. (pp. 67-68) Însă Carol al II-lea nu era convins de așa ceva.

Ceea ce surprinde și atrage din nou curiozitatea/interesul tuturor celor preocupați de subiect este cedarea Transilvaniei și mai exact modul în care s-a realizat această capitulare necondiționată a guvernului român. Până în momentul de față rămâne întrebarea dacă decizia lui Hitler de a forța guvernul român sa cedeze un teritoriu  cu 1,3 milioane de români, 975 000 maghiari și 200 000 sași  către Ungaria (p. 73) a avut la bază o cauză patologică sau un calcul politico-militar complex dar mai puțin logic. Astfel, cum observă și Solonari nu mai are loc nici un schimb de populație. Purificarea etnică rămâne fictivă, un element al discursului politic și al propagandei guvernelor din perioada interbelică. Atât schimburile de populație cât si purificările etnice necesitau bugete și resurse umane uriașe. Precedentul din cazul Dobrogei atestă acest lucru. Nu poți muta câteva mii de familii dintr-o regiune în alta fără consecințe ce intră la încadrarea fapte penale (infracțiuni, furturi, jafuri, crime, violuri, etc.). Astfel nici un om în deplinătatea facultăților mintale nu și-ar asuma asemenea riscuri. Cu atât mai mult într-un stat de drept, asemenea ,,schimburi’’ nu ar fi posibile. Cu toate acestea, politica dusă de elitele  de la București atinge dimensiuni și mai mari în materie de antisemitism, șovinism, xenofobie, diletantism și prin ceea ce autorul cărții de față numește ,,Eugenie românească: rasism fără rasă.’’  Totuși cei care au excelat în acest domeniu au făcut parte din școala de eugenism înființată la Cluj de Iuliu Moldovan. Este impresionant faptul cum oameni cu studii în occident și cu o educație temeinică au devenit adepții și susținătorii unui curent politic fatal pentru tot ceea ce a însemnat societatea română. Medici, moderni și susținători ai progresului erau tradiționaliști în profunzime prin orientările culturale și sociale pe care le-au avut. Oportuniști sau nu, emergența naționalismului/naționalismelor i-a ajutat să-și contureze mai bine ideile iar ei la rândul lor au ajutat extremiștii să-și bazeze doctrina pe argumente biologice, medicale, științifice. În cele din urmă, ceea ce în Germania național-socialiștii au numit ,,rasă’’ (die Rasse), eugeniștii au numit în România ,,neam.’’ Este foarte interesantă și halucinantă argumentația acestora redată, decriptată, descifrată de Solonari în cartea sa (pp. 79-85). Bref, un popor rezultat din contopirea a alte două popoare – în speță dac și roman – plus influențele slave în special din nord și mai puțin din sud, parțial aflat sub ocupație otomană timp de patru secole și parțial sub ocupație ungară și ulterior ocupație austriacă timp de aproape opt secole, numai pur nu poate fi din punct de vedere cultural, lingvistic, social, religios și cu atât mai puțin etnic.

De vorbă cu Andrei Negoiță Zagorodnâi

DSC04092

Invitat de onoare la festivalul Zilele Filmului Istoric la Vatra-Dornei, prima ediție (14-16 august 2015), regizorul Andrei Negoiță Zagorodnâi a vorbit despre perioada studiilor in Statele Unite ale Americii, despre experiența occidentală după evenimentele  din Piața Universității, București, 1990, trăite și văzute ca un  adolescent normal întălnit de mineri… despre cum l-a cunoscut pe preotul Gheorghe Calciu și filmul pe care l-a realizat ulterior despre acesta, ,,7 CUVINTE” proiectat în data de 15 august, seara la orele 21.00 pe Pârtia Veverița. A fost o adevărată onoare de a discuta cu un asemenea om. Discuțiile vor fi redate într-un film documentar pe care Asociația Culturală ,,Eric Voegelin” îl pregătește. În fim se vor putea vedea mai multe detalii din culisele unui asemenea festival, reușite, eșecuri, dezamăgiri, iluzii, speranțe, promisiuni neonorate iar în cele din urmă produsul finit, adus în fața marelui public.

Materialul va fi publicat pe site-ul asociației http://www.ericvoegelin.ro

DSC04105 DSC04107 DSC04108 DSC04109

Necesitatea unei forțe militare europene

Zilele acestea este tot mai evidentă nevoia unei forțe militare europene capabilă să intervină acolo unde este absolut necesar.

Prin Tratatul de la Nisa (adoptat în 2001 și intrat în vigoare în anul 2003) cele 15 state semnatare au creat un document prin care a fost reglementată și cooperarea consolidată în domeniul politicii externe și a securității comune (PESC). Astfel se discuta despre ,,militarizarea Uniunii Europene’’ prin punerea la punct  a unei forțe de management al situațiilor de criză și posibilitatea ca această forță să intervină în cel mai scurt timp posibil. Cele 15 state semnatare au fost de acord cu formarea, echiparea și antrenarea unei forțe de 60 000 de mii persoane, apropiată numeric de personalul militar – oficial – al forțelor de intervenție NATO. Tratatul de la Nisa a primit drept anexă o declarație comună numită ,,Declarația privind viitorul Uniunii.’’ Conform acestei declarații de avea în vedere crearea unui viitor tratat european care să reunească într-o formulă simplificată dispozițiile celor 4 tratate de bază existente. O formulă simplificată însemna într-o formă pe înțelesul unui număr cât mai mare de cetățeni ai UE. De asemenea se avea în vedere delimitarea competențelor, ceea ce urma a face Uniunea Europeană și ceea ce revine în atribuțiile statelor. Era prevăzută încorporarea statutului Cartei drepturilor fundamentale ale a Uniunii Europene. În ultimul rând era menționat rolul parlamentelor naționale în cadrul arhitecturii legislative la nivel european. Astfel, în Tratatul de la Nisa avem practic bazele legale ale cooperării inter-guvernamentale la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește politica externă și de securitate. Dar mai mult, în acest tratat se află și bazele legale ale constituirii unei forțe de intervenție în situațiile de criză, inclusiv în privința refugiaților și al persoanelor care cer azil politic.

Prin Tratatul de la Lisabona (adoptat în 2007 și intrat în vigoare 2009), semnatarii plasează în centrul atenției lor problema libertății, a justiției  și a securității în Uniunea Europeană. Acest fapt vine atât după atacurile de la 11.09.2001 dar și după cele de la Madrid și Barcelona. Tratatul prezintă normele ce reglementează viitoarele politici comune privind imigrația, menționează o ,,clauză de solidaritate’’ potrivit căreia toate statele membre vor acționa împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. Odată cu acest tratat merită menționat încă un aspect foarte important: principiul  supremației dreptului comunitar. Astfel nici un text intern – de drept intern al statelor membre – nu i se va putea opune, indiferent de natura sa. Sub acest aspect nu poate fi pus în discuție fundamentul juridic al Uniunii Europene și nici prioritatea dreptului comunitar în fața dreptului intern.

La ora la care scriu aceste rânduri (17.50, 15.09.2015) citesc în paralel în presa austriacă, ziarul Die Presse următoarele:

,,Einen Zaun zwischen Mitgliedern der Europäischen Union zu errichten, sei keine politisch korrekte Geste und widerspreche dem europäischen Geist, sagte das rumänische Außenministerium. Ungarn hatte am Dienstag angekündigt, seinen 175 Kilometer langen Zaun an der serbisch-ungarischen Grenze nach Rumänien zu verlängern.’’

Cu alte cuvinte, în urma criticilor adresate de autoritățile române autorităților maghiare, cele din urmă au decis să lungească gardul de securitate de la granița ungaro-sîrbă și la granița ungaro-română. Asta înseamnă că în ciuda tratatelor și a cutumelor europene încă nu s-a concretizat o politică comună în privința refugiaților și mai ales a modului de intervenție rapidă. Probabil în loc de ziduri/garduri la frontierele interioare ale statelor membre Uniunii Europene ar fi mul mai utilă o forță militară europeană care să intervină direct la frontierele Uniunii Europene, în afara spațiului Schengen pentru a proteja în cele din urmă cetățenii europeni. O asemenea forță este necesară în momentul de față, gândirea unei strategii de intervenție rapidă și după găsirea unei forme convenabile de azil pentru cei care îl cer. În cele din urmă, Uniunea Europeană este organismul politic în măsură să impună condiții și să ia decizii și nu alticineva în numele, în locul său.

Între Schengen și Schengen

În 2015 s-au împlinit exact 30 de ani de la semnarea Acordului Schengen (14 iunie 1985) între Benelux, Franța și Germania și 20 de ani de la intrarea lui în vigoare (15 iunie 1995). Acordul prevedea în principal eliminarea graduală a controlului vamal la granițele dintre statele semnatare și implicit doar o simplă supraveghere vizuală a vehiculelor ce trec frontiera comună dar fără oprirea lor. Acordul avea (și încă mai are) în structura sa două titluri și 33 de articole. Ulterior a fost adoptată și o Convenție (intrată în vigoare la 1 septembrie 1993) de punere în aplicare a Acordului Schengen.

Convenția numără nu mai puțin e 139 de articole și reglementează inclusiv problema azilului politic.

În prezent, luna septembrie 2015, convoaiele de refugiați din Siria, Pakistan, Irak, Iordania, Egipt, etc. amintesc de cârdurile de germani care în 1989 fugeau (atât la propriu cât și la figurat!) spre frontiera dintre Ungaria si Austria pentru a trece din sistemul totalitar în sistemul liberal-capitalist. Aceiași frontieră este asaltată și azi de alte cârduri de refugiați ce fug la rândul lor de totalitarism spre democrație. În mod cert istoria se repetă dar cu alte personaje, alte nume, alte cifre, alte pașapoarte și date de identificare. Paradigmă rămâne aceiași: occidentul este asaltat de cei care fug de mizerie, crime, război, faliment economic și caută pacea, liniștea, prosperitatea statelor occidentale. Doar că de data aceasta drumul lor este mai lung și mai anevoios.

Întrebarea este: ce va face România, ca stat și societate în acest nou context european? Cum vor reacționa autoritățile și cum va reacționa opinia publică? În momentul în care Germania declară că până la finele anului 2015 se așteaptă să adăpostească în total 800 000 de refugiați (sosiți pe parcursul întregului an!). România declară că nu poate primi mai mult de 1785 de refugiați.

Diferența dintre aceste două numere atestă cel puțin două lucruri. Cu riscul de a intra în divergențe cu persoane care susțin contrariul, obiectiv vorbind se impun două observații cât se poate de evidente. Prima este diferența majoră dintre capacitatea economică/logistică a celor state, de 448 mai mare în favoarea Germaniei. A doua este angajamentul minimal al României în contextul european actual și modesta sa participare la soluționarea acestor probleme. Oricât de aberantă va părea multora afirmația mea, consider că în realitate, în cele din urmă nu aceasta va fi adevăratul număr al refugiaților pe care România îi va primi/adăposti, în mod inevitabil ea va crește.

De asemenea afirmațiile referitoare la ineficiența spațiului Schengen, la inutilitatea sa în momentul de față se vor dovedi a fi din nou nefondate. Ceea ce se vede în prezent, prezența trupelor militare la frontiere nu este nimic altceva decât dovada necesității instituțiilor militare și mai ales argumentul necesității unor instituții militare europene la care să participe toate statele Uniunii Europene. În fond, aceste instituții/servicii sunt prezente acolo pentru siguranța europenilor.  Nu în ultimul rând nu este mai puțin adevărat că Grecia se află în momentul de față și în imposibilitatea de a-și apăra propriile granițe. Valurile de emigranți care tranzitează teritoriul grec asemenea unui deșert în drum spre ,,țara făgăduinței’’ numită Germania demonstrează încă odată incapacitatea autorităților de la Atena de a face față unei situații dificile.

Cred că este nevoie de mai multă solidaritate în Europa. Cred că statele din Uniunea Europeană trebuie să fie unite atât în situații de boom economic cât și în situațiile dificile, adevăratele provocări pentru Europa. Dacă Acordul Schengen va necesita o revizuire atunci aceasta ar fi bine să fie făcută în cel mai util/scurt timp posibil. Dacă și Convenția de aplicare a acordului va necesita un act adițional, atunci el nu va lipsi iar autoritățile, instituțiile militare nu vor întârzia în aplicarea sa. Nu trebuie să sperie prezența militarilor la frontieră, al fel cum nu trebuie să sperie nici prezența a 800 000 de imigranți în Germania. În cele din urmă ei nu vor reprezenta nici măcar 1% din totalul populației acestui stat. În cele din urmă dacă ei fug de război se vor întoarce înapoi atunci când războiul se va termina și ar fi dezirabil să se întoarcă cu un gram de recunoștință pentru europeni nu cu un resentiment de ură și dușmănie.

Încă un primar arestat nu mai trebuie sa surprindă pe nimeni…

Este o adevărată risipă de timp și energie toată această zarvă care se face în momentul de față în jurului  (fostului) primar general al Bucureștiului, S. Oprescu. În România sunt mulți alți oameni care merită atenție; oameni care nu fac politică sau au fugit de partidele politice tocmai datorită unor asemenea persoane care te determină să te simți precum un liliputan în țara lui Gulliver. Trebuie să ne mai surprindă faptul că primarul celei mai poluate capitale din Europa a fost arestat? Trebuie sa ne mai surprindă faptul ca primarul celei mai murdare capitale din Uniunea Europeană a fost arestat? Trebuie să surprindă faptul ca primarul tuturor proiectelor începute și neterminate se află în arestul poliției? Trebuie să ne surprindă că în acest oraș al ,,tuturor prăbușirilor’’ încă un fals mesia s-a prăbușit? Nu! De ce trebuie sa ne surprindă? Este un lucru normal care se întâmplă în sfârșit într-un oraș anormal. Tot ceea ce stă cu fundul în sus în București oferă o explicație cât se poate de simplă pentru această arestare. Tot ceea ce înseamnă șantier, început și neterminat, început și abandonat sau/și început și ajuns la costuri inimaginabile oferă o explicație logică a acestei arestări.

Recent am vizionat filmul ,,Arhitectură și putere’’ (România, 1994) în regia maestrului Nicolae Mărgineanu unde am văzut cum arăta Bucureștiul după 1990. Un oraș desfigurat, un oraș asupra căruia s-a intervenit brutal încercându-se o operație de chirurgie estetică realizată rudimentar și primitiv cu seceră și ciocan (a se înțelege ambele dimensiuni atât figurată cât și proprie!). Cu alte cuvinte, am văzut o  restructurare a planului urbanistic ca expresie a puterii și voinței politice. În prezent, după 25 de ani de la ,,schimbarea’’ regimului politic se poate observa transformarea puterii politice ca expresie a noilor planuri urbanistice sau ca o consecință a dezvoltării domeniului imobiliar.

Ceea ce s-a întâmplat cu primarul general al capitalei, precum și cu alți mulți subalterni ai săi  nu a fost decât o mare (poate prea mare…) slăbiciune în fața acestei dezvoltări neașteptate a orașului. Desigur dumnealor nu și-au putut imagina un asemenea lucru. Nu au avut capacitatea de a-și imagina nici urmările propriilor fapte – ceea ce din punct de vedere juridic îi putem considera drept incapabili de fapt și ar trebui să-i trimitem sub o tutelă sau curatelă după fiecare caz. Evident acestor incapacități se mai adaugă și un gram din  ceea ce H. de Balzac numea ,,gută’’, altfel spus lăcomie! Boala nu este deloc o noutate. Aceștia vătafi de plai moștenesc într-un mod tainic ceea ce înaintașii lor au pus în aplicare în mod sistematic iar astfel au dat de lucru juriștilor, avocaților, judecătorilor, procurorilor, hrănind astfel decenii/secole generații întregi de magistrați și nu numai.

În 1775, prin Pravilniceasca condică, Alexandru Ipsilanti a încercat să sancționezi pe acești mici sau/și mari dregători. Pravilniceasca condică – intrată în vigoare în 1780 și abrogată în 1865 – incriminează  faptele slujbașilor și dregătorilor care comit abuzuri față de locuitori. Corupția și mita sunt de asemenea incriminate. Astfel se încerca realizarea unei delimitări clare între salarii și restul ,,surselor de venit’’…

La 250 de ani de la apariția acestui cod de legi – Pravilniceasca condică – un ,,mare’’ funcționar/demnitar își mai poate imagina că se va strecura cu veniturile sale nedeclarate și practicile penale prin toată complexitatea codurilor penale, civile, fiscale? Dacă da, atunci el ignoră cei 250 de ani de istorie a procesului  dezvoltării procesului/domeniului juridic. Oare cei 250 de ani au fost chiar în zadar? Nu, cei 250 de ani nu au trecut fără a lăsa nimic moștenire. Drept dovadă faptul că un fost prim-ministru a fost arestat, un prim-ministru încă în exercițiu nu este departe de a fi arestat, președinți de consilii județene, primari, consilieri locali și consilieri personali dau explicații procurorilor și acum despre sumele nejustificate care au intrat în posesia lor. Astfel, trebuie sa mai surprindă faptul că încă un primar este arestat, fie el chiar primarul capitalei?

Întrebarea este cine mai urmează? Probabil în România doar un președinte al republicii – cu excepția lui Nicolae Ceaușescu – încă nu a fost arestat. Fie chiar și un fost președinte, unul dintre cei trei… Oare ar mai trebui să surprindă? Într-o țară în care aproape nimic nu a fost normal în timpul mandatului/mandatelor lor, de ce ar trebui să ne surprindă faptul ca acum se întâmplă ceva norma în ceea ce-i privește?

Îmi doresc să văd mai puțină zarvă, mai puțin circ ieftin, și mai puțin teatru. Dacă vreau să văd circ mă duc la circ iar dacă vreau să am teatru mă duc la teatru, nu trebuie să deschid televizor/radio/ziare și să am de a face tot cu circ și teatru. Îmi doresc un primar care sa nu caute să vorbească   non-stop despre ce a făcut sau nu a făcut. Îmi doresc un edil care sa-i lase pe alții să vorbească, deoarece dacă el este cu adevărat serios înseamnă că este și ocupat cu soluționarea necesităților cetății pe care o conduce. Un om cât mai simplu dar cât mai sincer și onest cu putință! Un om chiar și fără studii, fără decorații ale Casei Regale (acordată în speță în anul 2013 după ce S. Oprescu a pus umărul în 2012 la realizarea unei piețe și statui dedicate Majestății Sale Regele Mihai) sau Legiunii de Onoare Franceze. Însă vreau un om devotat și loial orașului și mai ales oamenilor care l-au ales. Îmi doresc chiar și un analfabet, dacă acesta este dispus să facă tot ceea ce este posibil pentru orașul său nu pentru propria persoană sau pentru grupurile de amici care l-au susținut/finanțat să ajungă în funcția de primar.