Numărul 89, Revista Memoria

Miercuri, 28 ianuarie 2015, ora 13.00, va fi lansat la Librăria Humanitas din Cluj, strada Universităţii, nr. 4, cel mai recent număr al Revistei Memoria, realizat în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Editată de Fundaţia Culturală Memoria sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi ajunsă la ediţia cu numărul 89, Revista Memoria marchează odată cu acest număr împlinirea unui sfert de veac de la evenimentele care au dus la prăbuşirea regimului comunist în România în decembrie 1989.

Din cuprins: Radu Preda, După 25 de ani. Pentru reconcilierea memoriilor, Cosmin Budeancă, Investigaţiile arheologice speciale la IICCMER, Mircea Carp, Centenar Corneliu Coposu la Sighet, Micaela Ghiţescu, L-am avut comandant pe Vişinescu, Alexandru Zub, Arhitect Niculae Rădulescu, secvenţe memoriale.

Vatra Dornei, serbările zăpezii, bucuriile zăpezii?

Vatra Dornei, ianuarie, 2015

În luna februarie oraşul Vatra Dornei se va pregăti din nou de sărbătoare. De data aceasta este sărbătorit anotimpul rece iar practicanţii şi iubitorii sporturilor de iarnă sunt cei privilegiaţi în această perioadă. Campionate de ski, sanie şi bob pentru diferite vârste se desfăşoară în micul oraş din Bucovina. Am urmărit programul şi invitaţii care vor sosi la Vatra Dornei şi vor concerta cu ocazia acestor zile (http://www.vatra-dornei.info/prezentare-statiune/serbarile-zapezii-vatra-dornei.html). Un trend comercial, nimic nou, nimic deosebit, caracterisic pentru aceste serbări ale zăpezii. Nu înţeleg de ce nimeni nu se gândeşte să inventeze, creeze ceva împotriva acestui trend comercial, împotriva a ceea ce vor masele în general!? Zona are un potenţial fantastic inclusiv pentru fenomenul cultural şi mai ales pentru tot ceea ce înseamnă sărbătoare, iar aici ar putea fi creată o oază unde cultura să domnească într-un dezacord total cu restul societăţii române unde domină piaţa de consum. Personal aş risca să merg împotriva acestui curent de a oferi pur şi simplu ceea ce se cere. Un mare artist român spunea că dacă înoţi împotriva curentului ajungi sus la izvor, dar şi sus deasupra celorlalţi. Mereu a gândesc la cuvintele sale. A nu se înţelege că exlud sportul de iarnă şi fetivalurile de muzică de acum. Dimpotrivă. Însă mai vreau ceva…

Nu pot omite faptul că de foarte multe ori tocmai departe de tumultul oraşelor creaţia, în special culturală, dar nu numai a fost posibilă. În Germania, R. Wagner (1813-1883) a pus pe harta muzicii orăşelul Bayreuth ( a se vedea https://www.bayreuther-festspiele.de/). De asemenea în Bad Kissingen, locul unde îşi petrecea cancelarul Otto von Bismarck concediile are loc anual un festival de muzică clasică. De asemnea în oraşe mici din Germania – în zone relativ montane – au creat mari filosofi. Dau doar două exemple cât se poate de cunoscute, Martin Heidegger – Freiburg – şi Karl Jaspers – Marburg. Asta fără a mai pune la socoteală Heidelberg-ul cunoscut în special pentru această dimnesiune a sa, pe de o parte scolastică şi pe de altă parte filosofică. În plan economic, însă dincolo de Oceanul Atlantic, într-un sat numit Bretton Woods, in anii `40 unul dintre cei mai mari economisti ai secolului XX, John Keynes (1883-1946) a pus bazele teoretice a ceea ce azi este cunoscut sub numele de Fondul Monetar International şi Banca Mondială fondate oficial în iulie 44 în acelaşi sat menţionat.

Aşadar, de ce să lăsăm un loc atât de aparte să fie transformat într-un simplu loc de consum asemenea unui supermarket unde se întâlneşte cererea cu oferta? Cred că un asemenea loc este spaţiul prielnic şi pentru… sau mai bine spus în special pentru altfel de activităţi.

Ce a fost şi ce va fi

Scriu din nou câteva rânduri despre patrimoniul nostru arhitectural. De această dată reamintesc de ceea ce avem – sau mai bine spus ceea ce am avut – şi mă întreb cu ce vom mai rămâne? Citesc în presă că una dintre cele mai frumoase clădiri din România, în speţă cazinoul din Constanţa urmează a fi renovat. Nu vom şti cum va arăta după aceata ”renovare”… De asemenea cazinoul din Vatră Dornei a fost închiriat de Arhiepiscopia Sucevei şi Radautilor unei societăţi comerciale pentru o perioadă de 49 de ani. Nu înţeleg nimic din ceea ce face Arhiepiscopia, acest proprietar turbulent al unor clădiri de o valoare inestimabilă pe care nu are capacitatea nici măcar de a le proteja. A se vedea numai ce s-a întâmplat cu Seminarul teologic din Suceava la începutul acestui an.

Am ilustrat aceste rânduri cu o fotografie din interiorul cazinoului din Sinaia, singurul care a mai rmas întreg din toate cele trei clădiri laice – monumente istorice – pe care le-am amintit. Sursa fotografiei este:

http://www.wall-street.ro/special/cladiri-emblema-ale-romaniei/178755/o-vizita-in-trecut-la-cazinoul-sinaia-locul-placerii-in-care-regel-carol-i-aduna-in-fiecare-seara-700-de-persoane.html?utm_id=alert-178755&utm_source=Alert&utm_medium=email&utm_campaign=Newsletters&utm_content=O%20vizita%20in%20trecut%20la%20Cazinoul%20Sinaia.%20Regele%20Carol%20I%20aduna%20aici%20700%20de%20persoane%20in%20fiecare%20seara

Felicitari autoarei pentru articol!

Seniorul Corneliu Coposu

„Cartea de faţă este o încercare – aproape disperată – de a reconstitui cât mai exact momentele semnificative din viaţa celei mai importante personalităţi politice pe care generaţia mea, a celor născuţi în anii ‘50, a avut norocul să o vadă aievea.
Direct sau indirect, l-am cunoscut cu toţii pe Corneliu Coposu şi, deşi este foarte puternic imboldul de a descrie ce a însemnat pentru fiecare dintre noi – în primul rând, ca exemplu de moralitate –, nu cred că mai e nevoie să spunem ce fel de om era. În schimb, pentru a-l înţelege cu adevărat – şi nu numai pe el, ci şi perioada în care a trăit –, am pornit de la ideea că ar fi binevenită o recapitulare a faptelor.“ (Tudor Călin ZAROJANU)

Fundaţia Corneliu Coposu, în parteneriat cu Primăria Cluj-Napoca şi Librăria Humanitas Cluj, vă invită la prezentarea cărţii “Corneliu Coposu Seniorul” publicată la Editura Humanitas.
Lansarea de carte va avea loc la Centrul de Cultură Urbană-Casino, din Parcul Central, joi, 22.01.2015 de la ora 18.00.
Despre carte vor vorbi Ion Andrei Gherasim- director executiv Fundaţia Corneliu Coposu şi Ilie Rad- prof.univ. dr. în cadrul Departamentului de Jurnalism al FSPAC, Universitatea “Babeş-Bolyai”.

”Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat”

”Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat”

Anul trecut pe vremea aceasta, sfârşit de ianuarie, început de februarie mă aflam la Paris şi tocmai terminasem de citit cartea lui Mircea Flonta, 20 de întrebări şi răspunsuri despre Immanel Kant. Cartea profesorului de filosofie de la Universitatea Bucureşti este foarte utilă celor care nu l-au înţeles încă pe Kant, printre aceştia fiind multe persoane – inclusiv cu diplomă de licenţiat/masterand/doctor în filosofie – care cred că l-au înţeles. Iluzii pierdute! Kant asemenea lui Aristotel sau Toma poate fi citit toata viata. Nu ştiu, nu-mi pot imagina după a căta lectură a lui Kant poţi ajunge cât de cât aproape de complexitatea gândirii sale. Prima mea întâlnire cu Mircea Flonta a avut loc în clasa a XII-a când nu înţelegeam foarte bine ceea ce mi se preda la clasa despre Kant – şi nu numai – iar astfel am căutat singur pe cineva care să-mi ofere o cheie de lectură. A nu se înţelege aici că a fost vina profesorilor. Dimpotrivă, probabil nu am avut eu disponibilitatea/capacitatea necesară pentru a primi şi înregistra mesajul/învăţătura dumnealor. Nici un autodidact nu cred că am fost. La vremea respectivă l-am găsit pe Kant în lumea lui şi cea de azi, publicată de Mircea Flonta în 2005. Lectura m-a ajutat foarte mult să mă apropii mai mult de Kant şi implicit de filosofie.

Zilele trecute prin ambilitatea câtorva prieteni am reuşit să-l întâlnesc pe Mircea Flonta dincolo de coperţile cărţilor sale. Filosoful ne-a vorbit despre J. S. Mill şi implicit despre autobiografia sa intelectuală. Filosoful britanic – care nu a fost dat la şcoală de tatăl său! dar nici un adevărat autodidact nu a fost – a reuşit să facă şi o impresionantă carieră politică. Merită în acest context reţinute câteva idei. Mill aminteşte în autobiografia sa intelectula despre propria educaţie importanţa accesului la sursele originale implicit la textele originale ale principalelor opere literare şi nu numai. În această ordine de idei el consideră că NU a avut înzestrări excepţionale, însă datorită educaţiei sale a reuşit să ajungă departe. În ceea ce-l priveşte, se descrie precum o persoană care a început să gândească de timpuriu. Cu alte cuvinte a avut îndrăzneala de a se folosi de propriile facultăţi. Mill consideră că o societate este cu atât mai evoluata cu cât asigură unitatea şi libertatea membrilor săi. Total atipic pentru societatea română. În politică sunt semnificative două elemente indispensabile pentru evoluţia şi dezvoltarea firească a unei societăţi. Primul element/prima condiţie este un guvernământ reprezentativ. Cea de a doua condiţie este libertatea absolută a discuţiei. Totuşi, Mill nu a fost un democrat în sensul clasic al cuvântului. Spre exemplu consideră că oamenilor trebuie să li se acorde drepturi şi libertăţi după propria capacitate de a-şi folosi raţiunea, mintea, etc. Un alt principiu deloc caracteristic pentru democraţie ci mai degrabă pentru dictatură este opinia conform căreia deplină libertate ar trebui acordată doar celor deschişi la persoasiune. Mill a fost un reprezentant al luminilor, al unei societăţi deschise. Însă, paradoxal, deschisă dar nu pentru toată lumea ci doar pentru cei care acceptă şi înţeleg o asemenea societate. Ultimele evenimnte din luna ianuarie de la Paris care au agitat întreaga Europă constituie un argument în plus ce poate susţine teoria lui Mill. Oricât de deschisă este o societate mereu se vor găsi ”inteligenţi” care să o conteste şi să se închidă în întunecimea propriei minorităţi.

Închei totuşi cu un indemn indirect al lui Kant, ”luminarea este ieşirea omului din starea de minorat.”

20.01.2015

Fost-a seminar teologic, fost-a…

Notez un evenimnet destul de trist atât pentru cultura română cât şi pentru societatea română în ansamblul său. În urmă cu o săptămână, pe 8 ianuarie 2015, a luat foc seminarul teologic din Suceava. Este vorba de seminarul aflat în incinta Mănăstirii Sf. Ioan cel nou de la Suceava, ridicată în 1514-1522. Mai bine spus a fost distrus seminarul teologic deoarece nu a mai rămas nimic din el decât aminitirea şi cenuşă. Aparent totul a pornit de la un mic accident pe reţeua de energie electrică, clădirea fiind din lemn, restul este de la sine de înţeles. Din nefericire afară fiind un frig cumplit, oamenii aflaţi în biserica precum şi în incinta Arhiepiscopiei Sucevei şi Radautilor nu au putut folosi hidranţii din apropiere. Gerul a îngreunat şi intervenţia pompierilor care au reuşit doar să protejeze restul clădirilor de văpaia ce a cuprins seminarul.

”Accidentul” mi-a amintit de altele două destul de asemănătoare. Le amintesc aici, poate exemplul lor nefericit va da de gândit cuiva. După 1949, an în care este – oficial – înfiinţată Securitatea, în Vatra-Dornei, i-a foc prima biserica ortodoxă a românilor (mai există una a lipovenilor însă aceasta era de dată mai recentă!). Biserica era din lemn, iar azi, pe locul unde ea s-a aflat, a fost ridicată în amintirea sa o troiţă. Din lemn, precum şi seminarul din Suceava, şi în acest caz ”accidentul” a fost provocat de o defecţiunea la reţeaua de alimentare cu energie electrică. Focul a mistuit totul deoarece… afară era iarnă iar intervenţia pompierilor a fost imposibilă. Ulterior, adică mulţi ani mai târziu s-a aflat ce fel de ”accident” a fost şi a cui mâna fost-a acolo…

În acelaşi timp, în Cluj-Napoca în Parcul Iuliu Hatieganu s-a aflat o capelă ortodoxă ridicată de doctorul Hatieganu, precum şi parcul, în amintirea singurului său copil pe care nu l-a avut şi pe care nu l-a putut salva în perioada interbelică dintr-o boală incurabilă la acea vreme. Într-o iarnă capela, din lemn, a luat foc. În locul său a rămas doar temelia, vizibilă şi azi. În raportul poliţiei de la acea dată a fost consemnat faptul că în capelă/lângă capelă câţiva boschetari obişnuiau să poposeseasca peste noapte şi să facă un foc pentru a se încălzi. Unde au dispărut aceşti ”boschetari” după noaptea incendiului? Nimeni nu a consemnat nimic. Nici un cadavru, nici un martor ocular, nimic. Acelaşi cadru, iarnă, ger, surse de apă şi hidranţi îngheţaţi, intervenţia pompierilor prea târzie şi ineficientă. După 1990 aceleaşi ”mituri/zvonuri” au circulat şi la Cluj: a fost mâna celor care l-au înlocuit pe Dumnezeu cu Marx. S-a scris prea putin despre asta. Poate se va mai scrie.

Simplă coincidenţă? Sau nimic nu este întâmplător? Desigur asemenea accidente găsim şi în alte zone/oraşe / ţări, etc. Însă, totuşi când arde o biserică/capelă, înclin să cred că acolo arde ceva mai mult decât o biserică.

*Fotografia a fost publicată pe site-ul ziarului Evenimentul Zilei.

P.S.

Cred că acum orice clădire doar din piatră este de bun augur.

15.01.2015

Nous ne sommes pas Charlie

Citesc cu tristeţe în presa franceză cascada de articole despre antentatul de la Paris. Pe scurt trei musulmani înarmaţi au ucis 12 persoane şi au rănit altele cel puţin încă pe atâtea. Obiectivul celor trei   a fost distrugerea redacţiei unui ziar satiric. Din nefericie cei trei indivizi, în întunecimea gândirii lor, nu au înţeles niciodată ironia unor oameni care nu se raportau niciodată de la credincios la credincios şi nici măcar de la creştin la musulman. În paginile lor şi-au găsit locul papa, patriarhi, preşedinţi ai mărilor state din lume, etc. nu doar Mohamed şi Alah. Tocmai în Franţa unde peste 60% din populaţie se declară a fi atee sau fără nici o religie, tocmai acolo trei fundamentalişti islamici şi-au găsit să-şi descarce amarul. Desigur, pe cât de condamnabilă este fapta celor trei pe atât de condamnabilă este şi ”competenţa” şi ”vigilenţa” poliţiei franceze care îi cunoştea şi îi avea deja în vizor. În anii 2010-2011 când guvernul francez expulza efectiv ţiganii din suburbiile Parisului înapoi în România, presa franceza scria despre Sarkozy şi Fillon că nu văd pădurea din cauza copacilor. Pădurea fiind musulmanii din Franţa, în special extremiştii care constituie adevărata problemă cu privirea la imigranţii şi minorităţile din societatea franceză. Iată, au trecut cinci ani de atunci şi pădurea devine din ce în ce mai vizibilă, din nefericire într-un mod cât se poate de violent şi tragic.

Nu în ultimul rând, observ cum dintr-o pseudo-solidaritate cu victimele atentatului, o mulţime de persoane îşi asumă identitatea celor de la Charlie Hebdo militând astfel pentru propria libertate de exprimare. Mă întreb unde mai este adevărul şi unde impostura? Libertatea este exerciţiu zilnic, asemnea unui exerciţiu la pian, vorba unui mare scriiitor român contemporan. Dacă nu-l exersezi zilnic, îl uiţi, îl pierzi. Însă în acest cadru îndoliat ipostura şi aparenţele se întâlnesc, se împerechează şi pozează împreună în chip de victimă şi după în chip de erou. Din nefericire cei care într-adevăr au curajul să-şi asume libertatea conştiinţei şi a propriei vieţi riscă să le piardă pe amândouă. Drept dovadă cei 12 jurnalişti francezi ucişi acum la început de an. Restul, cititorii, spectatorii, rămân ascunşi după foilea ziarelor sau ecranul tabletelor, printre aceştia fiind inclusiv criminalii surzi şi orbi în faţă oricărei expresii a spiritului fiinţei umane. Gloanţele lor vor cădea mereu fără ecou. De ce? Deoarece între cele două lumi este un adevărat hău străbătut doar de forţa ideilor dinspre autor spre public sau dinspre creator spre creaţie. În rest, noi nu suntem ca ei, noi nu suntem Charlie.