Der Historiker Rudolf Wagner und seine Geschichte

 

2014, habe ich mit ein Historiker in Bad Kissigen über Bukowina gesprochen. Damals hat er mir etwas merkwürdig gesagt, dass Bukowina keine Elite hat. Ist es wahr?  Ich habe ihn damals mehrere Beispielen gegeben. Ich gebe Ihnen heute nur ein einziger:  Rudolf Wagner. Der Historiker Rudolf Wagner wurde am 18. Juli 1911 in Duliby bei Stryj geboren. Er wuchs im Stryj und im bukowinischen Gurahumora auf, das nach dem ersten Weltkrieg an das Königreich Rumänien fiel. Er studierte ab 1930 an der Czernowitzer Francisco-Josephina, der er mit vielen profunden Studien und auch als leidenschaftlicher Verbindungsstudent immer verbunden blieb, und nach rumänischem Militärdienst von 1934-1938 in Marburg wo er in Philosophie und Volkskunde zum Dr. phil. Promoviert wurde. Es schloss sich eine Tätigkeit als Assistent am Berliner Osteuropa-Institut an. Von September bis November 1940 gehörte er als Stadtführer dem Umsiedlungskomando für die Buchenlanddeutschen  in Czernowitz an, nachdem die Nord-Bukowina von annektiert worden war. Schließlich folgten Kriegsdient und britische Gefangenschaft, aus der er im August 1945 zurückkehrte und eine Bleibe in Bayern fand.

Er stellte sich sogleich in den Dienst  der Zuerst umgesiedelten und bei Kriegsende vertriebenen Buchenlanddeustchen, anfangs als Geschäftsführer des Hilfskomitees der evangelischen Umsiedler aus der Bukowina, schließlich ab Oktober 1949 als Gründungsmitglied und erster Sprecher seiner Landsmannschaft, der er bis 1975 blieb. In dieser Eigenschaft gehörte Rudolf Wagner auch zu den dreißig Unterzeichnern der Charta der deutschen  Heimatvertrieben vom 5. August 1950. In den 50er Jahren übernahm er auch über seinen landsmannschaftlichen Bereich hinaus  Verantwortung als Stellvertreter im Vorsitzt der Vereinigten Ostdeutschen Landsmannschaften (VOL) bzw. des Verbandes der Landsmannschaften (VdL).

Heute möchte ich diese Biographie entdecken und schreiben. Das ist heute notwendig.  Das Forschung ist wichtig weil Rudolf Wagners Biographie zeigt den Weg des östlichen Deutschen ab eine Diktatur bis eine Demokratie und ihre Erfahrung in Deutschland vor aber auch nach dem Zweiter Weltkrieg. Als Abgeordneter des bayerischen Landtages für den Gesamtdeutschen Block/BHE von 1954 bis 1958 gehörte er zu denen, die gesetzgeberisch und politisch maßgebend den Rahmen für die geglückte wirtschaftliche  und gesellschaftliche  Eingliederung der Vertriebenen in Deutschland schufen. Rudolf Wagner hat viele Büchern geschrieben über Ostdeutschen und insbesondere über Galizien und Bukowina. Seinen Erfahrung und Tätigkeit sind heute wichtige Quelle für die Historiker. Ich gebe Ihnen nur drei Beispielen, Rudolf Wagner, Die Bukowina und ihre Deutschen, Wien 1979; Spuren der deutschen Einwanderung in die Bukowina vor 200 Jahren – Grenzschutz und Adel in österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983; Die Revolutionsjahre 1848/1949 im Königreich Galizien-Lodomerien (einschließlich Bukowina). Dokumete aus österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983.

Rudolf Wagner ist in 2004 gestorben.

Advertisements

Ziua eroilor români I

 

A trecut o lună de la ziua eroilor, sărbătorită anul acesta conform calendarului ortodox român în data de 25 mai. Am reușit să găsesc răgazul și liniștea necesară pentru a scrie retrospectiv câteva rânnduri depsre această zi, despre acest simbol de fapt, eroii naționali și comemorarea acestora. Precum în urmă cu 7 ani, am avut posibilitatea de a merge din nou în pelerinaj la cimitirul militar român din Soulzmatt. În 2010 eram student cu o bursă la Universitatea din Strasbourg unde am primit temă la seminarul de istorie contemporană coordonat atunci de prof. Jean Noel Gradhomme nimic altceva decât istoria cimitirului militar român din Soulzmatt. Nu mai auzisem până atunci de acest cimitir și cu atât mai puțin știam că există câteva cimitire militare române în Franța. Atunci am început o cercetare de câteva luni desfășurată în arhiva bibliotecii naționale privind presa alsaciană din ultimele decenii, dar și în arhiva orașului Soulzmatt și prin documentele puse la dispoziție de parohia ortodoxă română din Strasbourg. În cele din urmă, această simplă temă semestrială a luat forma unui articol pe care l-am publicat un an mai târziu la editura Presa Universitară Clujeană (a se vedea Pelerinajul romanilor la cimitirul militar de la Soultzmatt (1984-2010)  în volumul  Lucrările Conferinței Naționale’’ Viața cotidiana, familie, alimentație și populație în secolele XVIII-XXI’’, Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011). Era prea simplu să scriu doar despre cimitir, astfel încât am încercat să încadrez acest spațiu sacru în viața cotidiană a comunității românilor din diaspora și nu numai. Am cercetat pelerinajul efectuat la Soulzmatt în perioada 1986-2011. Practic anul 1986 este anul în care apare parohia ortodoxă română la Strasbourg, preot paroh fiind Vasile Iorgulescu, iar anul 2011 era anul în care finalizam cercetările mele asupra acestei teme. Sau cel puțin așa credeam atunci. Ulterior aveam să descopăr mai multe lucruri despre acest cimitir militar precum și despre exilul și diaspora română din Franța și din Germania. Acum, la șapte ani distanță, aș mai avea câteva pagini de adăugat, dacă  nu chiar un al doilea articol de scris, în urma materialului scris. Însă alt aspect al acestui pelerinaj constituie subiectul acestor rânduri. Ce este un erou? Mai are România eroi? Iar dacă da, locul acestora se află în memoria colectivă sau individuală?

Acestea sunt câteva întrebări la care se gândește orice pelerin plecat pe un drum a cărui destinație este locul unde sunt îngropați soldații căzuți pe fronturile din Primul Război Mondial. În fapt, acești soldați români au căzut prizonieri pe frontul din Ardeal. Odată ce România a atacat Austro-Ungaria în 1916, Germania a ripostat la rândul său în virtutea alianțelor militare pe care le-a avut cu Coroana Habsburgică. În consecință, în urma înfrângerilor suferite, o parte din prizonierii români de pe front au fost duși în lagăre de muncă din Franța, în Alsacia, pentru a lucra în pădure la extragerea lemnului necesar fortificațiilor și industriei militare. Mulți dintre aceștia au murit de foame. Majoritatea nu s-au mai întors în România. Astfel, doar la Soulzmatt sunt îngropați aproximativ 600 de soldați români, cei mai mulți dintre aceștia au decedat în iarna dintre 1916-1917. Amintirea lor ar trebui să ne determine să prețuim mai mult nu doar istoria românilor dar și România, așa cum arată ea, ca țară, ca națiune, ca societate. Desigur sunt și excepții. Este dificil spre exemplu de prețuit pe cei care nici nu  cunosc nici nu au interesul pentru istoria acestor oameni care în urmă cu 100 de ani și-au dat viața pentru țara lor. Spre exemplu este imposibil de prețuit o clasă politică care nu doar că se află la 100 de ani distanță cronologică de acești simplii soldați căzuți pe front, însă  din punct de vedere al sacrificiilor făcute pentru țara lor, în comparație cu orice soldat se vor afla la o distanță de ani lumină. Dacă vom căuta în  biografia politicienilor să vedem la ce au renunțat aceștia pentru a face ceva pentru România, și dacă au făcut ceva pentru România, se poate să nu avem ce găsi. Dacă ne vom interesa de proiectele și virtuțile care-i recomandă, se poate ca întreaga noastră cercetare să rămână fără obiect…  Deisigur, această comparație poate este neinspirată date fiind circumstanțele diferite, de la un secol la altul, condiția socială, politică, culturală, economică a fiecărei persoane. Este cu totul excepțională spre exemplu situația lui Maximilian Kolbe care a și-a dat viața pentru salvarea unui confrate în lagărul de exterminare de la Auschwitz. De asemenea, probabil alte asemenea cazuri  excepționale din istoria Holocaustului scot în evidență individualități unice, extraordinare, exemplare cu atât mai mult cu cât ele contrastează cu barabarismul și primitivismul ideologiei și practicilor național-socialiste duse la un nivel fără precedent, industrial, de proporții uriașe, ceea ce este deja cunoscut a fi nu doar Holocaustul, genocidul din Europa, distrugerea cunoscutei Mitteleuropa dar și al II-lea Război Mondial cu toate consecințele sale vizibile până în prezent.

Însă  cu atât mai mult, se poate spune, că atunci când ai toate pârghiile, toate posibilitățile necesare, toate mecanismele în timp de pace și siguranță economică, tocmai atunci ai mediul prielnic penntru a face ceva bun pentru cei pe care-i reprezinți. Or ce fac actualii politicieni pentru drapaleul pe care-l arborează la gât, la brâu, pe braț, pe diferite obiecte asemenea unui trofeu de vânătoare. Evident cele treci culori, roșu, auriu și albastru sunt frumoase, însă ele nu constituie doar un simbol de afișat ci și un o entitate care se hrănește cultural, politic, social, economic cu ceea ce produce un popor și mai ales elita acestuia. Când naționala de handbal câștigă un campionat atunci drapelul se află pe podium, pe primul loc, iar o întreagă națiune trăiește această victorie. Cand un președinte al statului se întâlnește cu un omolog al său, drapelul stă la masa dialogului iar o întreagă națiune este reprezentată acolo, când un om de știință câștigă premiul Nobel pentru descoperirile sale, o întreagă țară este cu el, așezându-se asemenea unui pediestal care se mândrește cu statuia sa. Acesta este un erou. Acesta este un reper, fie că se numește Herta Muller sau Elie Wiesel. Acesta este un indiciu că un tricol trăiește, că o națiune este vie, iar sacrificiul soldaților români din Primul Război Mondial este un asemenea act, pentru ca o națiune, o țară, un popor să trăiască, să rămână viu. Nu este doar cazul românilor. Evident jertfa adusă de soldații altor națiuni în situații mai mult sau mai puțin similare, în Primul Război Mondial, a se vedea cazul Italiei, în al Doilea Război  Mondial, cazul Poloniei mai ales, dar și după acesta, cum ar fi formarea statului Israel în 1949, toate acestea sunt exemple în care soldații acestor națiuni s-au jertfit pentru ca aceste popoare să existe, să trăiască și mai ales să fie drepte, cu capul sus, cu demnitate în rândul celorlalte state care altfel le-ar fi nimicit. Acesta este profilul eroului, elementul prin care națiunea sa trăiește, vibrează și se ridică asemenea celorlalte state de care se înconjoară.

Însă mai are România eroi?

Desigur, eroii există, fiecare erou constiuie arhetipul pentru părintele ideal, pentru prietenul ideal, pentru dascălul ideal. Însă aceste lucruri nu vor fi vizibile în presă, pe scena politică și cu atât mai puțin în spațiul public invadat din ce in ce mai mult de pseudo-valori și impostură și cu atât mai puțin în rețelele de socializare, unde totul se află doar la cateva secunde distanță. Însă despre toate acestea, data viitoare…