Un gest unic pe scena politică din România

Image

Săptămâna 26 mai – 1 iunie 2014 va intra în istoria României în special prin deciziile pe care le-a luat Partidul Natioal Liberal şi mai ales presendintele acestuia în persoana lui Crin Antonescu. Să luăm lucrurile pe rând.

 

Luni, 26 mai Crin Antonescu îşi dă demisia de la conducerea PNL, însă înainte de aceasta propune trecerea partidului din grupul ALDE în PPE. Mişcare istorică pentru liberali, care de acum vor fi membrii ai aceleiaşi familii politice cu CDU, partidul Cancelarului german Angela Merkel. Astfel, liberalii vor avea mai mare influenţă în Parlamentul European, fiind membrii ai unui grup politic mare nu unul marginal. Marţi, 27 mai, după o serie de discuţii cu Mihai Răzvan Ungureanu încep discuţiile cu Partidul Democrat Liberal. Astfel se ajunge la concluzia că cele două partide vor forma o alianţă electorală urmată de o fuziune prin absorbţie a PDL de către PNL. Klaus Iohanis îşi anunţa candidatura pentru şefia PNL iar Crin Antonescu renunţă să mai candideze pentru un nou mandat. Dinspre partidele aflate la guvernare se aud doar vorbe urâte la adresa lui Crin Antonescu, iar fostul preşedinte al României din partea PSD îl numeşte pe liberal ”lichea”. Ei bine, ”licheaua” îşi anunţa şi decizia de a nu mai candida la funcţia pe care a ocupat-o – din nefericire – cel care-l numea ”lichea” şi ”terminat politic”.

 

Desigur, nimic nu este definitiv, lucrurile se pot schimba pe parcurs. O vorbă din popor spune că fie roata şi pătrată tot se mai întoarce odată. Însă, gestul în sine, al omului politic de a renunţa la tot ce a câştigat şi la tot ce a avut până acum pe plan politic, cred, este unic în politica din România în ultimii 25 de ani. Să ne amintim, în 2009 Crin Antonescu câştiga în urma unui congres al PNL statutul de preşedinte al liberalilor.Pe parcursul întregului an se remarcă că lider al opoziţiei. Ce-i drept nici nu există alt partid important în Parlament, cu excepţia UDMR care este un partid ”balama”, un partid de făcut şi desfăcut guverne. În decembrie se clasifică al treilea în cursa pentru Cotroceni, iar în turul doi susţine o alianţă care eşuează. Însă, eşecul său se va transforma treptat într-o victorie. În 2010 este reales preşedinte PNL iar la finele anului realizează o alianţă cu Partidul Conservator. De ce se numeşte acest partid astfel nu am înţeles niciodată. Fără identitate, fără personalitate, fără ideologie, fără program se putea numi foarte bine şi partidul fantomă sau partidul nimănui şi oricui. În fine, un alt partid ”balama” bun doar de stat în faţa camerelor de filmat. Nefericta alianţă se numeşte de ”Centru Dreapta” şi ştirbeşte oarecum imaginea liberalilor. În 2011 vine pacostea cea mare,   o alianţă cu PSD şi apariţia Uniunii Social Liberale. Uniunea în cauză, mai mult socialistă decât liberală, doboară prin Moţiune de cenzură Guvernul Ungureanu în primăvara lui 2012 şi câştigă alegerile locale din luna mai. În iulie urmează suspendare preşedintelui ţării şi instalarea lui Crin Antonescu la Cotroceni pentru o lună de zile. Pentru prima dată funcţia de preşedinte al României era deţinută de un liberal. Niciodată în istorie PNL nu mai ajunsese atât de sus. În decembrie 2012 Uniunea câştigă cu aproape 70% alegerile parlamentare. Anul 2013 a fost anul marilor compromisuri, PNL a cedat până când nu s-a mai putut. În septembrie ar fi putut ieşi din alianţa cu PSD datorită nerespectării de către aceştia din urmă a prevederilor din programul politic cu privire la Roşia Montană. În octombrie de asemenea cu gazele de şist şi problemele ce au apărut cu numirea procurorilor. Problemele au continuat la justiţie, cultură şi transporturi şi în lunile noiembrie şi decembrie. În definitiv, în ianuarie 2014 se realizează o falsă remaniere guvernamentală, socialiştii neacceptând miniştrii propuşi de liberali. În consecinţă, liberalii ies de la guvernare. Preşedintele PNL îşi dă demisia de la conducerea Senatului. Pentru doi ani de zile a fost cel de al doilea om în stat. Urmează trei luni în opoziţie, unde Crin Antonescu se reafirmă ca lider al opoziţiei. Însă rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European din 25 mai determină demisia lui Crin Antonescu împreună cu întregul Birou politic al PNL. Fostul preşedinte al liberalilor anunţă câteva zile mai târziu că nu mai vrea să candideze la Cotroceni. A renunţat la tot! Sau poate nu chiar la tot… aceste demisii, din Senat, de preşedinte a PNL şi de potenţial candidat pentru Cotroceni îi sporeşte popularitatea şi autorita morală – atât cât este ea – asupra celor care-l înconjoară. Însă mai mult decât acestea, DNA, ANI şi nici o altă instituţie judiciară nu poate arăta că Antonescu a fost corupt, a luat mită, a fost cumpărat, etc. Nici un ziar sau trust de presă nu poate dovedi s-a molipsit de boala de care suferă marea majoritate a policienilor români. În mod paradoxal, toate aceste demisii şi renunţări, pentru cel care părea a fi de neoprit, se pot transforma în victorii respectiv un capital politic uriaş. Este de amintit cazul lui Iuliu Maniu, demisionar în 1930, rechemat de Carol al II-lea, idem în 1932 şi 1933. Este greu de înţeles cu adevărat gestul lui Crin Antonescu. Evident el poate reveni asupra deciziei sale şi lucrurile se vor schimba din nou, însă nimic nu este cert.

 

Gestul său aminteşte de gândurile şi articolele lui Mihai Eminescu. Să recitim: ”Am desperat de mult de a cere de la români, virtutea şi demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deştepta în el simţul cetăţeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simţăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simţ de demnitate şi mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniţi de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim abrutizaţi ca să ne degradăm noi pre noi înşine la rolul de sclavi.” (Să facem un congres, Federaţiunea, 5/17 aprilie 1970)

Emilian Dranca

31.05.2014

 

*Publicat pe: http://www.ziarulviitorul.ro/un-gest-unic-pe-scena-politica-din-romania-2807

Behemot

Image

Behemot

În urma alegerilor din 26 mai 2014 se poate ajunge la o observaţie cât se poate de întemeiată: românii nu sunt interesaţi de Europa implicit de Uniunea Europeană. Votul celor care s-au prezentat la alegerile de duminică a fost, în general, votul celor care s-au presentat din 1990 până în present şi au ales un singur lucru: socialiştii (sau, cei care se pretind a fi socialişti). Nu aceasta este problema. Din nefericire nu votul celor care au optat pentru sociialisti afectează societatea din România ci absenţa celorlati alegători. Partidele care pretind a avea o ideologie de stânga au reuşit să scoată din case aproape de toţi simpatizanţii lor. Celelalte partide nu au reuşit să socată aproape pe nimeni, în comporatie cu această maşină de vot socialistă. Putem numi acest partid, sau alianţă de partide de stânga, nu mai contează, drept Behemot. Acest monstru marin îngrozitor care este capabil să readucă românia nu doar în pragul anilor 2000 ci mai grav, în pragul anilor `90, când libertatea era doar o chestiune facultativă.

 

Astfel se pare că românii nu-şi preţuiesc sau nu ştiu să-şi preţuiască libertatea şi tot ceea ce le poate oferi Uniunea Europeană, liberă, democrată şi dinamică. Sunt de subliniat aceste lucruri, deoarece Behemot va trimite în Parlamentul European 16 parlamentari. Doar Italia, după guvernările dezastruase ale lui Berlusconi şi Enrico Leta a reuşit să mai investeasta prin sufragiu sau un Behemot, Partidul Democrat, cu nu mai puţin de 41% din voturile exprimate.

 

Este bine de amintit ce înseamnă Europa şi mai ales ce înseamnă libertatea, aceiaşi libertate şi aceiaşi Europa pentru care tinerii şi-au dat viaţa în decembrie `89, oameni maturi au fugit din România atât inaite de 1990 cât şi după, deoarece extraordiara guvernare din 1990-1996 a reuşit să izoleze România pe plan internaţional. Pentru aceiaşi Europa unii şi-au riscat viaţa ascunzându-se în frontieră pe sub trenuri, prin containare, prin tiruri şi multe alte mijloace şi vehicole pentru a putea ajunge acolo… în Europa. Azi se pare că au uitat aceste lucruri şi rămân în casă.

Reiau câteva rânduri de zilele trecute:

În 1946, cu ocazia unor întâlnirilor internaţionale de la Geneva, Karl Jaspers a încercat să definească conceptul de ‘’Europa’’ pornind de la trei cuvinte cheie : libertate, istorie, ştiinţă( (rezumatul raţionamentului sau este prezentat în revista La Nef, noiembrie 1946.). În ceea ce priveşte libertatea, Karl Jaspers a subliniat importanţa a două aspecte : viaţa ca suma de polarităţi şi viaţa ca implicare în situatii-limita. Putem considera libertatea drept asumarea sumei unor multiple polarităţi, un destin căruia îi este dat să cunoască aspecte existenţiale antagonice. De asemenea putem considera religiosul şi areligiosul ca fiind două concepte polare şi în acelaşi timp două feluri de a exista în lume. Fiinţa umană – în concepţia lui Jaspers – are libertatea de a alege şi de a-şi asuma una dintre cele două tipuri ale existenţei mundane.

 

Un filosof român, Nae Ionescu, în 1928 îi trimitea lui Nicolae Iorga o scrisoare cât se poate de interesantă din care cităm: ‘’Să presupunem un moment, prin absurd, că un prim ministru al țării românești înnebunește subit; începe să creadă că prezența lui la cârma statului e absolut necesară și, în ciuda tuturor insucceselor personale, a dovezilor de incapacitate și a dezastrelor pe care le pregătește țării, hotărăște să se eternizeze la guvern. Evident, consiliul de regență poate să-l cheme o dată, de două sau de trei ori, recomandîndu-i să se retragă sau chiar cerîndu-i categoric demisia. Ce se întîmplă însă dacă primul ministru, convins în aberația lui mintală că reprezintă singura rezervă și garanție a țării, refuză urma injoncţiunilor regenței?”

 

Acesta este cel de al doilea pericol în care se află România, nu doar un Behemot în forma unui partid politic ba mai mult în persoana unui singur om. Indiferent de formă sau persoana, monstrul rămâne acelaşi, acelaşi Behemot.

 Emilian Dranca

28.05.2014

Bucuresti

Publicat pe: http://www.ziarulviitorul.ro/behemot-2802

Klaus Iohanis, un proiect pentru România

Image

 

Miercuri, 21 mai 2014 am participat la Cluj Napoca, la un forum despre ” Inovaţie şi dezvoltare a mediului de afaceri clujean ” organizat în Aulă Magna a Facultăţii de Siinte Economice şi Gestiunea Afacerilor. În sală au fost prezente persoane din mediul de afaceri din Transilvania, reprezentanţi ai investitorilor precum Emerson şi Banca Transilvaniei, persoane din mediul juridic şi academic. Eu am fost invitat de organizatori pentru a spune câteva cuvinte despre economie politică şi tendinţele internaţionale a ceea ce se prefigurează a fi spaţiul liber de schimb economic constituit de S.U.A. şi Uniunea Europeană. Am acceptat bucuros invitaţia şi m-am reîntors la Cluj pentru a reîntâlni prieteni dragi, aflaţi printre organizatori dar şi printre spectatorii din sală.

Image

În scurtul meu discurs am pus accentul pe două chestiuni esenţiale pentru dezvoltarea României. Revenit recent la Bucureşti în urma unui scurt sejur la Viena, am avut plăcerea de a participa în data de 16 aprilie 2014 la Palatul Parlamentului la lansarea unui program/proiect economic de către primarul Sibiului, Klaus Iohanis. Am fost surprins încă odată de luciditatea şi fermitatea acestui politician român (atenţie, Klaus Iohanis nu este cetăţean german ci doar etnic german). Însă, atunci m-am întrebat ce caută de fapt un asemenea om în mediul politic din România? La fel, mă întreb ce caută unii în cultură sau în mediul afacerilor?

Astfel, am rugat auditoriul să se gândească foarte bine ce caută de fapt la acest forum. Întrebarea este de ce merge cineva undeva? ce aşteptări şi ce dorinţe are? Pentru ce au venit în sală, pentru a schimba ceva sau pentru a rămâne la stadiul actual?

În cazul lui Klaus Iohanis, încă nu-mi este foarte clar şi nu-mi explic, cum poate un om care are liniştea oraşului Sibiu, linişte şi prosperitate pe toate planurile să se lanseze în viaţa politică la nivel naţional şi mai ales în capitală unde lucrurile sunt atât de complicate. Însă, după ce am urmărit cu atenţie programul său economic mi-am mai clarificat anumite lucruri.

Image

În prelegerea mea am amintit două dimensiuni ale programului/proiectului lui Klaus Iohanis pentru România. Practic este vorba de un nou program de guvernare realizabil în cel puţin patru ani. Dincolo de indispensabila cotă unică de impozitare de maxim 16%, primarul Sibiului a prezentat două soluţii pentru revigorarea economiei române. Pe de o parte, societatea romană nu poate fi revigorată în lipsa unei clase de mijloc puternice, ceea ce înseamnă 50% din populaţia României. Actualmente clasa de mijloc nu depăşeşte 20% (date realiste nu utopice!). Klaus Iohanis a propus susţinerea acestei clase prin reforme economice graţie cărora intreorinzatorii şi profesiile liberale, precum şi cei pe care-i putem numi generic ”gulerele albe” să ajungă la un procent de 50%. Acest lucru poate fi realizat în cel puţin patru ani. Pe de altă parte, Klaus Iohanis a propus ca România să urce în topul World Economic Forum, unde, din punct de vedere al competitivităţii sale, România se află pe locul 80 în lume. Dorinţa, idealul este de urca cu 20 de poziţii. Urmărind aceste lucruri mi-am amintit de proiectul primului ministru al României din perioada 2004-2008 care a propus că România să devină nu doar al şaptele stat din Uniunea Europeană ca suprafaţă ci şi ca economie. Astfel, cele două proiecte se suprapun (sau se identifică unul cu celalt) deoarece în topul realizat de World Economic Forum pe 2013, ţări precum Vietnamul (poziţia 66), Slovenia, Polonia, Ungaria, Georgia, Armenia şi inclusiv Bulgaria au devansat ţara noastră. Pot să înţeleg că o economie şi ingeneral un stat precum Germania, Elveţia, Austria, Marea Britanie, Suedia, Olanda sunt şi vor fi mereu avangarda lumii contemporane. Însă nu pot să înţeleg şi mai ales nu pot să accept ca o economie şi un stat precum Ungaria, Slovenia, Slovacia şi mai ales Bulgaria să devanseze România. Aici este clar o lipsă de responsabilitate şi eficienţă nu doar a mediului de afaceri, a economiei din România ci şi a clasei politice. Pe scurt, corupţia din politică şi implicit din administraţie sufocă un stat cu mult mai multe posibilităţi şi resurse economice decât Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Slovenia. Dacă privim doar la suprafat geografică, reusrse naturale şi demografie, România ar trebui să se afle de mult timp în faţa acestor state. Însă, clasa politică actuală împiedică efectiv societatea română să se dezvolte.

Image

Astfel, programul-proiect economic şi politic al lui Klaus Iohanis este în realitate un proiect pentru România şi pentru români. Am prezentat concis aceste chestiuni la Cluj şi am supus atenţiei auditorului posibilitatea ca societatea română, prin mediul de afaceri să poată atinge acest ideal. Acum, singura variabilă o constituie politica implicit partidul politic aflat la guvernare. Atât timp cât este oferit credit unor politici ce se revendică a fi de sorginte socialistă şi care reclamă taxe după taxe, nici un invesititor, fie el autohton sau străin nu va fi încurajat să dezvolte un proiect în România. Sunt deja celebre cazurile Nokia, care a plecat de la Cluj în Republica Moldova şi Mercedes care nu a mai ales Clujul ci Szeged, în special datorită infrastructurii nefavorabile din România.

DSC04594

 

Am încheiat recomandând auditoriului să fie un spectaor participant – opinie a lui Paul Ricoeur – şi să înceapă prin propria iniţiativă să schimbe lucrurile din România. Am încurajat pe cei prezenţi în sală amintind faptul că noul spaţiu economic ce se prefigurează la orizont, o adevărat punte între Europa şi America de Nord, oferă mai multe drepturi investitorilor şi mediului de afaceri în general spre deosebire de momentul prezent când statul rămâne cel favorizat. Aşadar în perspectiva unui stat minimal, liberal şi liberalizat pote fi posibilă o economie mult mai dinamică şi productivă, cel puţin aşa sunt prezentate lucrurile în spaţiul german. Este drept, acest proiect a fost atacat tocmai de socialişti din toate ţările Uniunii Europene, datorită unui considerent cât se poate de simplu: nu vor mai putea impozita şi taxa tot ceea ce impozitează şi taxeza azi.

Image

Proiectul lui Klaus Iohanis rămâne un proiect valabil şi dezirabil, aşa cum însuşi modelul primarului Sibiului este de dorit a fi regăsit şi în persoana altor politicieni.

Image

Emilian Dranca

22.05.2014

Cluj-Napoca

*Fotografiile au fost realizate de Tudor Stef

 

Două personalităţi esenţiale ale istoriei contemporane române: Corneliu Coposu şi Regele Mihai I (partea II-a)

Image

Două personalităţi esenţiale ale istoriei contemporane române: Corneliu Coposu şi Regele Mihai I (partea II-a)

 

Corneliu Coposu a văzut mereu în monarh singurul arbitru şi garant inconturnabil al interesului naţional. În virtutea acestui crez el s-a expus asemenea regelui unor multiplor pericole în special pe perioada 1990-1995 (desigur înainte de 1990 nu a fost deloc menajat de regimul comunist pentru opiniile politice…).

Image

În primul rând a devenit ţinta mai multor ziare care l-au numit trădător şi nepatriot, de asemenea casa sa s-a transfornat în ‘’popas’’ pentru minerii care au îngrozit Bucureştiul în anii 1990-1991 (a fost emisă chiar ipoteza că atacul din iunie 1990 a fost chiar un atentat la viaţa lui Corneliu Coposu). În această perioadă el s-a întâlnit cu Regele Mihai I de cel puţin 4-5 ori atât în România cât şi în Elveţia.[1]   Dintre aceste întrevederi, la o primă privire cea mai fructuoasă pare a fi vizita Regelui cu ocazia Sărbătorilor de Paşte din 1992. Atunci Corneliu Coposu l-a însoţit pe Rege în fiecare localitate în care acesta s-a deplasat. Este important de amintit faptul că Regele Mihai a venit la invitaţia călugărilor de la Mănăstirea Putna pentru a participa alături de ei la sărbătorile pascale şi de asemenea pentru a participa la actul de canonizare a voievozilor români Ştefan cel Mare şi Constantin Brancoveanu.

Din nefericire pentru partidele politicie din opoziţie şi pentru membrii acestora, nu au existat prea mulţi oameni politici care să îmbrăţişeze întoarcerea Regelui în România, chiar cu ocazia unor vizite. Astfel, nici măcar aceste scurte sejururi ale Regelui nu au fost capitalizate din punct de vedere politic. În mod evident a fost o pierdere, atât pentru clasa politica din România cât şi pentru cultura politica romană.

Image

Între PNŢCD şi Regele Mihai I raporturile au fost cât se poate de cordiale în timpul vieţii lui Corneliu Coposu. Cu ocazia primului congres al naţional-ţărăniştilor de după decembrie `89, Regele Mihai I a trimis un mesaj prin care era recunoscută lunga istorie a acestui partid mai mult absent decât prezent în guvernele României, dar mereu viu şi activ. ‘’In anii grei ai subjugării, zeci, sute de mii de membrii ai partidului, de la cei mari la cei mai mici, au rămas statornici în devotaentul lor pentru cauza democraţiei. Ştiu bine ce preţ a avut păstrarea acestei credinţe în valorile noastre treditionale şi cunosc curajul, eroismul de care ei au dat dovadă în cruntele temniţe şi lagăre ale comunismului român, unde mulţi dintre ei, adevăraţi martiri şi nu numai ţărănişti – mă gândesc la Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu – au plătit cu însăşi viaţa lor.’’[2]

Image

Ceea ce-i aseamănă cel mai mult pe Corneliu Coposu şi pe Regele Mihai îl reprezintă faptul că după 1947 cei doi s-au aflat într-o perpetuă opoziţie faţă de regimul politic din România. Astfel şi aura lor de oameni cu o coloană vertebrală morala incontestabilă. Cei doi nu au făcut şi testul puterii politice efective, nu s-au aflat la guvernare deloc. Puterea politică corupe, iar această corupere parcă i-a ocolit într-un mod cât se poate de interesant. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu PNŢCD. După moartea lui Corneliu Coposu în 1995 şi câştigarea alegerilor de CDR în 1996, cei care ar fi trebuit să continue proiectele Seniorului parcă s-au împotmolit în ceva de neînţeles, între frică şi entuziasm, între pasivitate şi ineficienţă, între o lipsa crasă de curaj politic şi virtute. În definitiv, cel pe care Corneliu Coposu l-a susţinut pentru funcţia de preşedinte a României a dezamăgit într-un mod cumplit. Emil Constantinescu nu numai că nu a încercat revenirea la Monarhie Constituţionala dar nu a avut curajul să îndeplinească nici formalităţile pentru întoarcere familei regale în România. Succesorul său, Ion Iliescu a jucat cu cărţile pe fată, chemându-l pe cel pe care l-a fugărit cu poliţia în 1992, pentru a-i retroceda Castelul Peleş, Săvârşin şi încă o locuinţă în Bucureşti. Astfel, Regele Mihai era primit înapoi tocmai de un comunist ci nu de un democrat.

Ceea ce după 25 de ani devine tot mai evident este faptul că, făcând alte alegeri, renunţânduse la monarhie, la legitimitate, în mod inevitabil politica din România nu a renunţat la vechiul mecanism perpetuat şi după decembrie `89, iar marea majoritate a politicenilor a perpetuat aceleaşi practici şi metode lipsite de o minimă serioziatte, legalitate, onestitate şi demnitate.

Image

In perioada 15 -23 mai au avut loc mai multe evenimente care au comemorat 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 20 mai 2014). În realitate, spectaorul nici nu-şi mai poate da seama unde este sincera şi onesta comemorare a personajului istoric – deoarece Corneliu Coposu face parte în mod incontestabil din panteonul personalităţilor române – şi unde este o manipulare a simbolului, a imaginei ”Coreneliu Coposu” pentru a câştiga un anumit capital politic. Astfel, este admirabilă activitatea Fundaţiei ”Corneliu Coposu” care se ocupă strict de evenimente culturale şi educative. Mai puţin admirabilă şi cu atât mai puţin onorabilă este actvitatea celor care au trecut prin PNŢCD sau celor care încă mai trec în încercarea lor de a se (auto)proclama continuatori a celui ce a fost Corneliu Coposu. În fapt, nimeni, nici măcar dintre apropiaţii săi nu au reuşit să continue un proiect îngropat ( poate definitiv) în 1995. Activităţile Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti sunt de încurajat şi susţinut, în speţă profesorul Ioan Stanomir care a abordat intens acest subiect şi care a scris mai mult şi mai multe despre Corneliu Coposu.

Image

În mod cert, odată cu Corneliu Coposu s-a stins politicianul de tip interbelic. În lipsa sa, Regele Mihai I rămâne izolat definitiv pe scena politică, nemaigăsind acelaşi sprijin şi deschidere la nimeni altcineva. Poate Regele reprezintă o ultimă redută a tradiţiei şi culturii politice române distrusă de regimul comunist. Însă, poate odată cu pierderea sa, va fi pierdută şi aceasta şi vor trece generaţii până a fi recuperată.

Image

 

Emilian Dranca

24.05.2014

Bucuresti

*Articol publicat pe: http://www.ziarulviitorul.ro/doua-personalitati-esentiale-ale-istoriei-contemporane-romane-corneliu-coposu-si-regele-mihai-i-partea-ii-a-2800

 

 

[1] Tudor Calin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2005, pp. 145-165.

[2] Mesajul adresat Congresului PNŢCD de Majestatea Sa Regele Mihai, http://www.corneliu-coposu.ro/

Karl Jaspers, viaţa ca sumă de polarităţi

Image

Am inceput sa traduc disertatia de master, in filosofie politica, din limba romana in limba franceza. Textul este prea frumos pentru a nu impartasi cateva idei cu dumneavoastra, cititorii aestui blog:

În 1946, cu ocazia unor întâlnirilor internaţionale de la Geneva, Karl Jaspers a încercat să definească conceptul de ‘’Europa’’ pornind de la trei cuvinte cheie : libertate, istorie, ştiinţă (rezumatul raţionamentului său este prezentat în revista La Nef, noiembrie 1946.). În ceea ce priveşte libertatea, Karl Jaspers a subliniat importanţa a două aspecte : viaţa ca sumă de polarităţi şi viaţa ca implicare în situații-limită. Putem considera libertatea drept asumarea sumei unor multiple polarităţi, un destin căruia îi este dat să cunoască aspecte existenţiale antagonice. De asemenea putem considera religiosul şi areligiosul ca fiind două concepte polare şi în acelaşi timp două feluri de a exista în lume.[1] Fiinţa umană – în concepţia lui Jaspers – are libertatea de a alege şi de a-şi asuma una dintre cele două tipuri ale existenţei mundane.

 

[1] Mircea Eliade, Le sacré et le profane, Gallimard, Paris, 2009, p.19.

 

De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei II

Image

1 mai 2013 Predeal, Poiana Secuilor

 

Pe 1 mai 2013 eram la Predeal şi-mi facem planuri cum să urc duminica viitoare pe Vf. Om. Din Predeal, călătorul are o perspectivă fantastică asupra Bucegilor mai ales dacă urcă sus pe colinele Susaiului, accesibile oricărui iubitor de munte. Nu m-am gândit atunci că pe 1 mai 2014, adică exact peste un an voi fi la aproximativ 2000 m. aproape de cel mai înalt vârf din Austria.

Iată cum paşii m-au într-adevăr acolo. Pe 1 mai 2014 am ajuns la Lucknerhaus urmând vechiul drum, pe care în ziua de azi mai urcă doar caprele şi cei care doresc să se plimbe. Până la Lucknerhaus se poate ajunge şi cu automobilul, însă dat fiind faptul că venisem până acolo pe tot drumul aproape doar cu trenul, în mod evident am urcat pe jos. Privind cabana gândul m-a dus la Parcul Naţional Calimani. I-am spus lui Tudor cum este incredibil faptul că într-un asemenea parc nu există nici o cabană. Şansa de a rămâne peste noapte depinde strict de cortul pe care-l cari cu tine, iar dacă nu ai cărat în spate aşa ceva trebuie să cobori până în vale la una dintre pensiunile din satele ce înconjoară Calimanii. Însă nu m-am gândit doar la asta. Între Grossglockner şi Calimani există o asemănare cât se poate de interesantă. Grossglockner se află la intersecţia a trei landuri din Austria, Osttirol, Karyntia şi Salzburg. La rândul lor, Calimanii se află la intersecţia dintre trei provincii istorice, Transilvania, Bucovina şi Moldova. Am fost mereu surprins de faptul că austriecii, ajunşi în 1775 în Bucovina nu au ”cucerit” niciodată Calimanii. Practic aceşti munţi au rămas mai mult în Moldova, din punct de vedere administrativ. Mai mare mi-a fost surprinderea să văd hărţi foarte exacte ale acestor locuri, spre exemplu la Muzeul Hărţilor din Bucureşti, iar gândul m-a dus la ofensivele germane din 1916 şi 1917. Cu puţin efort germanii şi austriecii ar fi putut intra în Moldova dinspre Bucovina traversând Calimanii şi intrant în teritoriu românesc între Suceava şi Bacău. Însă, se pare că timpul nu a mai avut răbdare şi germanii nu s-au mai gândit la asta.Image

Pe 1 mai am luat cina la Lucknerhaus. Masa a fost foarte copioasă. Trebuie să spus că la cabanele din Austria se poate mânca foarte bine şi la preţuri moderate. Am privit din nou harta. Am discutat cu Tutor ultimele detalii. Am pus din nou la punct ce aveam de facut zilele vitoare si in cele din urma ne-am retras în camera noastră. Cred că în lunile martie şi aprilie am citit în fiecare zi despre Parcul Naţional Hohe Tauern şi implicit despre Grossglockner. Am considerat că este la fel de dificil ca Piatra Craiului în condiţii de iarnă. Evident cu menţiunea că pe Grossglockner ai nevoie de cel puţin o zi de aclimatizare. Această zi avea să fie ziua de vineri, 2 mai.

Image

Mereu m-am gândit, în timpul pregătirilor că o zi poate fi prea puţin. Aceasta era doar o suspiciune. A doua, în ceea ce priveşte pregătirea şi aclimatizarea era datorată unei discuţii cu un veterean al alpinismului român. Întrebându-l ce trebuie să fac pentru a mă antrena mai bine, dumnealui mi-a spus să alerg cu rucksackul în spate în special pe poteci care urcă uşor. Desigur nu am avut timp pentru a face aşa ceva în nici un traseu pe care l-am făcut. Însă, mereu m-am întrebat la ce mi-ar folosi. Un posibil răspuns aveam să găsesc pe 2 mai.

Rucksackul meu, 70 de litrii, pe lângă tot echipamentul – coarda de 50 de m. era la mine în rucksack – şi hainele de schimb pentru cinci zile, mai duceam şi doi litrii de ceai, un litru de apă, un kg. de ciocolată şi alte provizii până la Studlehutte. Toate aceste chestiuni aproximez că nu cântăresc mai mult de 15 kg. În dimineaţa zilei de 2 mai, după ce am luat micul dejun şi am împachetat totul am plecat de la Lucknerhaus la orele 09.00. Imediat după câteva sute de metrii am început să urcăm pe zăpadă. Eram deja la 2000 m. şi cerul devenea din ce în ce mai inorat. Mă gândeam la Vf. Caraiman şi la Vf. Omu. Când eşti în Bucegi la 2000 de m. ai sentimentul că eşti destul de sus. Însă aici, eram deja la 2000 de m. şi eram în continuare într-o vale iar în faţa noastră se ridicau munţi uriaşi. Când am ajuns la Lucknerhutte, 2200 m. mi-am amintit ce mi-a spus odată d-l Dinu Mititeanu, munţii încep acolo unde se termina Carpaţii. Intre-timp a început ninsoare. După un baton de ciocolată şi o cană de ceai, am ezitat puţin între a-mi pune colţarii sau a urca fără. Drumul devenea din ce în ce mai abrut iar ruckackul meu m-a încetinea. Am decis să urc fără colţari.

Image

Valea ce duce de la Lucknerhaus la Lucknerhutte

În mod normal de la Lucknerhutte până la Studelhutte, în condiţii de iarnă urci în aproximativ două ore. Noi am urcat în trei ore. Rucksackul îmi părea cumplit de greu mai ales pe ultima porţiune şi efectiv m-a încetinit enorm de mult. Acolo, aproape de 2700 – 2800 m. mi-am spus că dacă poţi alerga cu un asemnea rucksack în spate atunci înseamnă că pe asemnea drumuri urci fluierând. Însă efortul a meritat. Căram în rucksack şi pe Paul Ricoeur şi pe Sigmund Freud, două ghiduri despre Grossglockner, atât în limba franceză cât şi germană şi două hărţi, plus un caiet de notiţe. Astfel, seară sau dimineaţă dacă vroiam să mai cer o părere cuiva i-o ceream lui Ricouer în franceză sau lui Freud în germană. Cred că sfaturile lor s-au dovedit a fi utile.

Image

Tudor aproape de Lucknerhutte

Am ajuns la Studlhutte la orele 12.00. Excelent pentru a lua o masă de prânz. Însă nu m-am gândit la asta. Teoretic şi practic, acum îmi împlinisem visul din august 2013. Ajunsesem deasupra Vârfului Moldoveanu, eram la 2800 m. Simţeam o oarecare uşurare şi un entuziasm sporit deoare eram efectiv lângă Grossglockner, iar el era doar la o distanţă de o zi de mine.

Image

In Studlhutte

Am luat un ceai în cabană, am dus sus în dormitor tot echipamentul şi am început să ne pregătim pentru o uşoară tură de aclimatizare pe gheţar. Am scos colţarii, hamul, carabinele, coarda şi am ieşit la orele 14.00 pe gheţar. Practic am plecat pe ceea ce alpiniştii numesc Normal Weg, inaugurat exact în urmă cu 150 de ani. Coarda de 50 m. am desfasurat-o în felul următor, 20 m. la mine, 10 m. între mine şi Tudor şi 20 m. la Tudor. Nu ştiu cum am numărat deoarece în cele din urmă am observa că eu am cea mai lungă porţiune de coardă iar Tudor avea doar câţiva metrii. Eu am fost cap de coardă.Image

In fata la Studlehutte, vremea nu era foarte buna…

Zăpada era destul de mare, se putea sckia şi erau alpinişti care coborau pe skiuri. De jur împrejur nori, însă ninsoarea se oprise. Încet încet se ridicau grupuri de nori şi puteam zări tot mai bine valea prin care am urcat precum şi vârfurile care ne înconjurau. Peisajul era superb. Destinaţia noastră: 3000 m. locul unde incept lanţurile şi totodată porţiunea cea mai abruptă de pe traseu. Eu deschideam drumul, Tudor călca pe urmele mele în zăpadă înaltă dar pufoasă. Au existat scurte porţiuni unde piciorul intra până la genunchi.

Image

Grossglockner, Ghetarul Pasterze

Emilian Dranca

13.05.2014

 

Două personalităţi esenţiale ale istoriei contemporane române : Corneliu Coposu şi Regele Mihai I (partea I-a )

            Image        

            Corneliu Coposu s-a declarat monarhist încă de la primele interviuri acordate după 1990 şi a susţinut revenirea la monarhie asemenea unei necesităţi politice şi istorice. Principalii reprezentanţi ai PNŢCD, în special foştii deţinuţi politici care au supravieţuit puşcăriilor comuniste şi anilor de dictatură au considerat că printr-o ‘’restauraţie’’ va fi reînodat firul istoriei de acolo de unde el a fost rupt în 1945-1947.[1]

            În primul rând trebuie spus că liderul PNŢCD s-a născut într-o societate în care suveranul, Kőnig und Kaiser, s-a situat deasupra oricărui alt simbol al Imperiului Austro-Ungar şi totodată reprezenta chintesenţa acestei societăţi. În al doilea rând, el a crescut într-un regat în perioada de maximă dezvoltarea economică şi culturală a sa. Cei 45 de ani cât a durat regimul comunist[2] nu au reuşit să schimbe opţiunea monarhică a omului politic Corneliu Coposu.[3]

In 1944 când s-a ivit posibilitatea ca partidele politice să-şi reia activitatea iar statul român, după o pauză de 6 de ani, să revină la o monarhie constituţională, PNŢ a fost readus pe scena politică de cei care ‘’au rămas neclintiţi lângă steag.’’[4] După actul de la 23 august 1944, când Regele Mihai a jucat un rol crucial, la orice alt act important sau ‘’moment cheie’’ din următorii trei ani, suveranul a cerut sfatul liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. ‘’Regele Mihai, la orice fel de măsură importantă, îl consulta pe Maniu şi eu îl însoţeam ori de câte ori era invitat[5] sau cerea o audienţă la rege.” Astfel cei doi oameni se intersectează în momente istorice, în contextul sfârşitului celui de al doilea război mondial . Dupa ce s-a instaurat disctatura comunistă în România, Corneliu Coposu a fost arestat împreună cu Iuliu Maniu în iulie 1947. Cinci luni mai târziu, pe 30 decembrie Regele Mihai I era obligat să abdice şi să părăsească România. Cei doi nu s-au mai întâlnit şi nu au vorbit timp de 43 de ani, însă în tot acest timp Corneliu Coposu a rămas fidel lui Iuliu Maniu şi credinţei că într-o zi comunismul se va prăbuşi iar atunci monarhia va fi din nou posibilă.

În baza acestor temeiuri el a fost considerat de cei care l-au cunoscut drept un om de principii, corect, onest, iar puterea sa era bazată în special pe autoritatea sa morală. Cel mai vizibil pericol din perioada postbelică a fost istalarea regimului comunist şi odată cu el eclipsarea realităţii, a adevăratei structuri de valori a societăţii române, de la nucleul de bază a acesteia – familia – şi până la ultimul edificiu instituţional – Casa regală.[6]  

Tot în timpul represiunii comuniste, mai exact în anii de puşcărie, Corneliu Coposu, pentru a-şi menţine memoria activă, dincolo de proiectele de lege, constituţii, limbi străine şi poeme pe care le exersa, a încercat să compună la rândul său propriile poeme, iar unul dintre cele mai frumoase, ‘’Ruga’’ a fost cunoscut abia după 1989 şi versurile sale au fost transpuse şi în muzică.[7] Redăm mai jos acest poem de Corneliu Coposu.

Ruga

Cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea, iertarea şi seninul.

 Emilian Dranca

13.05. 2014

Bucuresti

 

[1] Interviu cu Dinu Zamfirescu, 20 martie 2013 : ‘’fostii membrii ai partidelor istorice, fostii detinuti politici, acesti oameni urmareau sa inoade firul istoriei acolo unde a fost rupt de comunisti […] or nu s-au gandit sa tina seama […] de aceasta transformare de mentalitati din cadrul societatii romanesti.’’

[2] Intr-o discutie cu un apropiat, care ulterior a destăinuit totul Securitaţii, Corneliu Coposu făcea o analiza corectă a ceea ce însemna comunismul în Romania: ‘’În ceea ce ma priveşte nu sunt un partizan al regimului. Consider sistemul perimat. Socialismul nu este în stare să organizeze producţia şi nici productivitatea. Sub aspect economic suntem în urma tuturor ţărilor capitaliste. În S.U.A. de pildă ajutorul de şomaj este de câteva ori mai mare decât salariul unui inginer de la noi, în ceea ce priveşte puterea de cumpărare. De unde s-a prezis moartea capitalismului, iată că-i imitam metodele de producţie.’’ Pe parcursul discuţiei Corneliu Coposu mărturiseşte faptul că el cunoaşte foarte bine limba maghiară şi ascultă radio Budapesta prin care află mai multe lucruri despre occident decât ceea ce ajunge şi se cunoaşte în România. Notă informativă, 19 septembrie 1967, agentul ‘’Bucurescu Ion’’ capitan Iosif Gheorghe,

[3] ‘’Căci nu trecuseră decît cîteva minute şi el mi-a spus: „Domnule Stînişoară, vreau să şti că scopul meu politic este refacerea României ca monarhie constituţională parlamentară, prin readucerea Regelui Mihai în Ţară. Aceasta este în interesul Ţării, pe care nu numai că aşa o putem reface în instituţiile ei istorice şi democratice, dar îi asigurăm şi debarasarea de urmările comunismului şi creearea unei societăţi libere şi prospere.”. Mi-am dat seama imediat că liderul naţional, cu ecouri stilistice din dreptul roman, ţinuse să-mi încredinţeze proiectul lui istoric (şi urgent) concret, dintru început şi departe de orice curiozităţi jurnalistice şi nejurnalistice. Dealtfel, în temeiul realismului său ardelenesc dar şi al nivelului lui de informare confidenţială foarte ridicat, Corneliu Coposu a plecat tot timpul dela convingera existenţei mai vechi a unor urechi ale Bucureştiului în redacţia noastră dela München. „I-am spus Regelui”, a continuat Corneliu Coposu, „că eu sunt atît de convins că nu putem reface România decît cu ajutorul lui, încît, chiar presupunînd că el nu ar vrea să revină definitiv pe tronul Ţării şi lăsînd la o parte faptul că eu sunt regalist, cred că ar trebui să facem un contract cu el să vină pentru cinci ani ca să reuşim să scoatem căruţa din noroi. Regele mi-a răspuns, cu umor:  << Vrei să mă angajezi ca mercenar?>>”.Adevarul,10mai 2013,http://adevarul.ro/cultura/istorie/nicolae-stroescu-stinisoara-1_518cfdfb053c7dd83f88e25a/index.html#

[4] Idem.

[5] Corneliu Coposu a fost mereu alaturi de Iuliu Maniu in deplasarile si vizitele pe care acesta le efectua, fapt atestat si in multiple documente din arhiva Sigurantei, preluata ulterior de Securitate si pastrate in prezent la CNSAS. Spre exemplu, la 19 mai 1947, la locuinta ambasadorului Angliei, A. Holman,   vin in vizita Iuliu Maniu, insotit de Corneliu Coposu. Nota, 20 mai 1947,

[6] Despre fenomenul de eclipsare/eclipsă a realităţii sociale, economice, politice şi culturale prin instaurarea unui regim autoritar/totalitar a vorbit pe larg Eric Voegelin într-un eseu din anii `70 intitulat chiar ‘’eclipsa a realităţii’’ (titlul în original ‘’Eclipse of reality’’ datorită faptului că în acei ani Voegelin preda deja in Statele Unite ale Americii iar eseul a fost scris în limba engleza). O ediţie recentă în limba germană este Eric Voegelin, Realitätsfinsternis, Mattes&Seitz Verlag, Berlin, 2010 Erste Auflage

[7] http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/3423-ruga/ accesat la 15.08.2013

 

Articol publicat pe: http://www.ziarulviitorul.ro/doua-personalitati-esentiale-ale-istoriei-contemporane-romane-corneliu-coposu-si-regele-mihai-i-partea-i-a-2787