O viață trăită pe înălțimi

Scott_on_Fang_(Wes)_1984_Cropped

O publicație importantă atât pentru lumea alpinismului din România cât și pentru iubitorii muntelui este cartea scrisă de Robert Birkkby despre unul dintre cei mai respectați alpiniști din lume, Scott Fischer. Cartea a apărut cu titlul ,,O viață trăită pe înălțimi Scott Fischer și Everestul’’, originalul fiind ,,Scott Fischer,  Mount Everest and a Live Lived on High’’ și este publicată de Editura Polirom, Iași, 2016. Deși titlul o sugerează, probabil formula ,,o viață trăită la înălțime’’ (a se înțelege atât la propriu cât și la figurat!) este de dorit, dat fiind nu numai configurația fizică a pământului (stânci, ghețari, zăpadă) ci și sferele din aerul stratefiat. Practic Robert Birkby încearcă să scrie o biografie a lui Scott Fischer, însă nu o biografie a omului, ci a spiritului său. Întrebarea care a determinat apariția acestei cărți a fost următoarea ,,ce anume l-a determinat pe Scott să urce mereu, să urce tot mai sus?’’ Mai mult decât atât, el nu doar că a urcat mereu pe munte dar a fost la rândul său un munte de inspirație, energie și bună dispoziție pentru oamenii de care s-a înconjurat. Acolo unde ceilalți vedeau momente și locuri în care să renunți, să abandonezi expediția, Scott vedea posibilități de trecere, de continuare a drumului, de dezvoltare a ascensiunii. Acest aspect extraordinar al expeditorului, al omului care nu se lasă oprit de nimic, indiferent de greutăți și vitregii, această latură spirituală este de remarcat în carte. Dincolo de exercițiile fizice, pregătirea, anduranța, răbdarea, disciplina, seriozitatea, nimic din toate acestea nu ar fi existat fără spirit, fără dăruirea sufletească a alpinistului…   Poate unii cititori ar prefera să vadă acest portret în poza oricărui sportiv, indiferent de sportul pe care-l practică. Însă, a nu se uita, alpinismul este singurul sport unde spectator este doar cerul, nimeni altcineva. Nici un sport nu poate cultiva mai mult o asemenea virilitatea a spiritului, nici unul nu poate fi mai modest și în același timp mai ascetic decât alpinismul.

Scott Fischer a murit în tragica expediție de pe Everest în 1996, despre care s-au realizat deja trei ecranizări, cea de a treia, o producție cinematografică impresionantă în anul 2015. Cartea a fost gândită pentru a-l reda pe omul care a traăit 40 de ani, marea parte din ei pe munte, nu doar pe cel care în ultimele  sale 40 de zile, a parcurs ultimul său drum, pe calea cea mai apropiată de cer, urcând Everestul.

635776572066985498-AA44-D022-00528R-copy

În prima fotografie este imortalizat Scott Fischer pe Annapurna în 1994 iar în cea de a doua Jake Gyllenhaall interpretându-l pe Scott în filmul realizat în 2015, ,,Everest”.

 

Advertisements

Zilele Filmului Istoric în Bucovina

Dragi prieteni cititori și cinefili, în speranța că acest afiș este mai reușit decât cel al primei ediții a festivalului de film istoric, nu pot decât să vă spun că peste câteva zile vom publica și programul evenimentului. Până atunci vă adresez o călduroasă și sănătoasă invitație în Bucovina!

01_AFIS

Una dintre semnificațiile ieșirii Marii Britanii din UE

tyranny

 

Una dintre semnificațiile ieșirii Marii Britanii din UE este în mod evident ieșirea societății britanice din paradigma pragmatică, utilitaristă și intrarea întregului continent european într-o nouă paradigmă ideologică, utopică.

Liderii politici ai partidelor de extremă dreaptă/stângă au știut să instrumentalizeze foarte bine problema refugiaților/emigranților și printr-un discurs împotriva străinilor din Europa au reușit să manipuleze majoritatea opiniei publice. Este greu de crezut cum o națiune dezvoltată, stabilă, dinamică, prosperă a reușit să cadă în această capcană: noile ideologii ale secolului XX. Însă care sunt aceste noi ideologii care se prefigurează a cuceri masele la începutul secolului XXI? În mod evident, după 11 septembrie 2001, occidentul s-a dezlănțuit nu doar militar, împotriva unor câtorva state din Orientul Mijlociu, ci și ideologic. Noul ideamic al occidentului a devenit în mod inevitabil reprezentantul lumii arabe, musulmane, resortisantul comunităților beduinilor, talibanilor, triburilor din Afganistan și până în  nordul Africii. Probabil în contextul războaielor din Afganistan (început în 2001) și Irak (început în 2003) în țările occidentale a fost creat deja creuzetul ideologic pentru noi partide politice bazate pe o nouă ideologie și o nouă doctrină. Istoricul italian, Emilio Gentile consideră că acesta este momentul în care, în SUA, apare o nouă religie, dar o religie politică, un patriotism aprte care situează națiunea americană deasupra tuturor celorlalte națiuni și chiar mai mult deasupra a tot ceea ce există inclusiv în societatea americană. Nimic nu este mai presus decât națiunea americană. Cu o singură excepție: Dumnezeu. Însă, inclusiv Dumnezeu, în toată complexitatea semnificațiilor pe care acest concept/nume/entitate o are, chiar și El, devine un Dumnezeu american și un Dumnezeu al tuturor. Pentru cei care sunt interesați de aprofundarea temei recomand Emilio Gentile, La democrazia di Dio. La religione americana dell`impero e del terrore, Editori Laterza, Roma, 2006. Care este elementul central al acestei noi doctrine politice? Asemenea perioadei interbelice, imediat după sfârșitul primului Război Mondial când Europa încerca să-și creeze o nouă identitate, bazată mai mult pe națiune și pe idealul național opus cosmopolitismului  și deschiderii universale americane. Această regăsire a identității naționale prin opoziție față de ceea ce este stăin îl situează pe resortisantul unei comunități diferite nu doar în postura socială și culturală de străin ci și de concurent, dușman, inamic. Astfel, această definire a identității naționale prin respingerea a ceea ce este străin ca nociv și dăunător pune în mod inevitabil prima piatră la temelia xenofobismului și extremismului.

 

Însă, nimic din toate acestea nu constituie o noutate. Toate lucrurile prezentate deja mai sunt sunt cunoscute în sfera științelor politice, a istorie, filosofiei și multe alte discipline umaniste. Totuși, cum este posbil ca un asemeena fenomen să se materializeze tocmai în rândurile unei populații cultivate, stabilă economic, dinamică din punct de vedere cultural și social? Ce s-a întâmplat cu această populație? Ce s-a întâmplat cu cele 17 milioane de alegători? Există următoarea ipoteză, acești alegători au renunțat la logica, luciditate, moderație și rațiune iar astfel au capitulat în fața emoțiilor, stărilor de angoasă și frică față de străini, sentimentelor de ură și dispreț față de aceștia. În mod evident alegătorii au fost păcăliți (pentru a câta oară?) de partidele populiste care au militat cu asiduitate pentru soluții redicale împotriva străinilor și implicit pentru ieșirea Marii Britanii din UE. Deoarece partidele populiste și extremiste nu au perseverat în stigmatizarea numai a arabilor, musulmanilor și a ai altor resortisanți de pe alte continente ale lumii, dar eu au perseverat inclusiv în denigraderea și ostracizarea tuturor celorlalți europeni din Europa continentală. Așadar, indiferent de problemele Marii Britanii, Europa și toate celelalte continente se fac vinovate de suferințele britanicilor. Ce altă utopie mai mare și nocivă ar putea-o depăși pe aceasta? În 1955, filosoful  Raymond Aron publica o scurtă cărticică intitulată L`opium des intellectuels, prin opiu descriind efectele nocive ale politicii/puterii politice asupra intelectualilor. Însă, în contextul unei lumi unde politica se cultivă prin mijloacele moderne de comunicare precum presa online, unde accesul este rapid dar de proastă calitate, prin rețelele de socializare unde poți comunica doar cu niște ,,cohorte de idioți’’ din punctul de vedere al romancierului Umberto Eco și desigur prin televiziuni unde o imagine, un zâmbet sau o încleștare a dinților ține loc de argument și schimbă discuția temeinică și fundamentată pe scene de teatrul absurdului construite  prin semne pline de subînțeles de unde spectatorul (eternul inocent și naiv) înțelege ceea ce vrea, sau mai bine zis ceea ce poate. Ei bine, acolo, în acea falsă presă, în acele spații de falsă comunicare/socializare unde se practică o adevărată manipulare și spălare a creerelor, acolo, în acele platouri de televiziune ocupate de actori de mâna a doua numiți moderatori, jurnaliști, specialiști, analiști, invitați speciali, etc. acolo nu se va cultiva niciodată o gândire lucidă, echidistantă, rațională, bazată pe argumente logice nu pe lozinci și sloganuri, fără patimă, fără mistificări și apologii seculare. Nu, prin asemenea mijloace nu educi/cultivi/îndrumi 17 milioane de oameni. În cel mai fericit caz poți să-i dezinformezi. În cel mai rău caz – pentru națiune desigur! – poți să-i manipulezi, să le ștergi propria identitate, propriile repere morale, proria scară valorică.

Există așadar această ipoteză, cele 17 milioane de alegători britanici, au abandonat, voit sau nu, paradigma rațională și elegantă a utilitarismului, abandonându-se pe sine ideologiilor distrugătoare, utopiilor. Cât de mare va fi deziluzia acestora când vor vedea în ce capcană au căzut?!  Nu trebuie să uităm că nu doar cei 17 milioane de oameni au câzut într-o capcană dar și guvernul care-i conduce. A nu se uita faptul că de multe ori, puse în fața alegerii între o soluție în aparență facilă și o soluție dificilă, masele înclină spre prima variantă. Regimurile totalitare au păstrat puterea politică și prin prisma unor asemenea referendumuri de vitrină. Pentru un regim democratic, este cu atât mai problematic cu cât printr-un asemenea mecanism el poate să-și cunoască sfârșitul istoric. Prin referendum poate fi propusă eliminarea taxelor și impozitelor, a învățământului obligatoriu, a regulilor de circulație, a cutumelor și tradițiilor, a reperelor culturale și valorice iar în cele din urmă a dreptului, a legislației și a practicei juridice. Este cunoscut faptul că din conceptul ,,right’’ desprindem multiple înțelesuri. Unul dintre ele, dincolo de ,,drept’’ înțeles  ,,un drept care  ți se cuvine’’ el are și conotația de ,,necesitate’’. A se vedea spre exemplu cartea decanului emerit al Harard Law School,  Roscoe Pound, Social control trought Law, 1942.   Însă ceea ce este drept (right) va necesita la rândul său o lege (law) care să-i garanteze existența și eficiența. Însă, problema este următoarea: în contextul în care o lege, pentru garantarea intereselor individuale dăunează intereselor colective, mai este ea justă? Sau în contextul în care o lege specială dacă este asigură binele – în aparență desigur – unei minorități, dăunează majorității, atunci mai este ea necesară? Cât de eficientă va fi o lege favorabilă pentru 17 milioane de europeni dar defavorabilă pentru nu mai puțin de 400 de milioane? Desigur aceasta nu este o pledoarie pentru o politică publică generală, sau în favoarea unei majorități. Nu, ea nu este nici o pledoarie pentru o politică socială exclusivă sau/și exclusivistă. Este mai mult o interogație asupra unei realități în care o minoritate dezinformată decide pentru destinul unei majorități covârșitoare. Deoarece ieșirea Marii Britanii din UE decisă de 17 milioane de oameni va avea consecințe economice, sociale, politice asupra tuturor celorlalți cetățeni din întreaga uniune nu doar asupra britanicilor.

Recent a fost publicată în România una dintre cărțile lui Jean-Pierre Le Goff, La democratie post-totalitaire. Autorul atrage atenția asupra pericolului instalării unui altfel de totalitarism, de data aceasta impus de mase, prin alegerile absurde și inconștiente pe care acestea riscă să le facă. Într-o societate în care politicaly corect devine mai mult decât un concept imperativ ci o lege, atunci există deja premisele apariției unui minister al adevărului, al atuia al prosperității și indubitabil un minister al binelui comun. Probabil partidele care au susținut ieșirea Marii Britanii din UE (datorită culpei europenilor și străinilor privind suferințele și îndurările britanicilor) vor fi capabile să susțină și înființarea unor asemenea ministere…

Republica de la Ploiești

 

Silvia Marton

 „Republica de la Ploieşti“ şi începuturile parlamentarismului în România

Apărută în colecţia Istorie. Societate şi Civilizaţie, la editura Humanitas,  cartea de față este despre istoria României moderne, o România regat, însă cu o elită politică care nu era în totalitate regalistă și mai mult decât atât nu era neapărat o elită în adevăratul sens al cuvântului. Cartea se dorește a fi o sinteză de istorie politică.

 

Autorul, Silvia Marton este doctor în științe politice la Universitățile din București și din Bologna. Predă la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Alumna Colegiului Noua Europă din București și a Wissenschaftskolleg din Berlin. Profesor invitat la Écoles des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez. A publicat: La construction politique de la nation. La nation dans les débats du Parlement de la Roumanie (1866–1871) (Institutul European, 2009); Penser le XIXe siècle. Nouveaux chantiers de recherche (coordonator, împreună cu Constanţa Vintilă-Ghiţulescu; Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, 2013); L’État en France et en Roumanie aux XIXe et XXe siècles (coordonator, împreună cu Anca Oroveanu și Florin Țurcanu; NEC, 2011). Numeroase studii în volume colective din țară și din străinătate.

 

Republica de la Ploiești a fost lansată la ora 4 dimineața la Hotelul Moldavia . Această nostalgie a holismului  poate deveni o cheie de lectură chiar și în ziua de azi. Societatea de azi – precum cea din secolul XIX –  ajunge să devină o societate pasională. Discursul lui Caragiale  – despre secolul său – nu era un discurs demagogic. Era un discurs cât se poate de ancorat în realitate. Un martor și critic lucid, practic dar sensibil față de neajunsurile și tarele societății sale. Cărtea  are ca punct central nu neapărat un eveniment din Ploiești fără însemnătate – republica de la Ploiești ucisă din fașă – ci și o  readiografie a clasei politice din epocă care scoate la suprafață aceleași tabieturi, aceleași vicii și aceleași slabiciuni dintotdeauna, perpetuate timp de un secol și jumătate până în prezent.

În contextul republicii de la Ploiești, statul de drept  părea că a  început să funcționeze. Cartea reconstituie fundalul unei epoci pe de o parte idealizată dar pe de altă parte încă insuficient cunoscută. Desigur, există o anumită similitudine între epoca republicii de la Ploiești și România de după 1990. Dincolo de cele două partide, una regalistă și alta – dacă o putem numi astfel – republicană, există o serie de carențe ale clasei politice și  evident există o lipsă de discernământ ale politicienilor în ceea ce privește efectele acțiunii sau/și inacțiunii acestora pe termen lung, asupra populației. La fel și azi. O lipsă de viziune, o lipsă a empatiei față de proprii alegători, o mare lipsă a interesului și devotamentului pentru bunul public și mai ales pentru binele publicului alegător și spectator.

În Ploiești mai există clădirea primăriei din perioada republicii de la Ploiești. În lume există doar trei orașe care au statuia libertății, New York, Paris și Ploiești. Prea des și prea mulți spun să politica este ceva murdar. Politica înseamnă confruntarea cu problemele și soluționarea lor, nu fuga de probleme și abandonul. Această carte trebuie privită precum o pledoarie pentru politică. Caragiale a avut un ochi de sociolog, un mare talent literar și artistic, însă aceasta, în complexitatea sa, este o lectură a epocii în care a trăit și implicit al politicii. Demagogia liberalilor pentru Caragiale este, în final, lipsa de seriozitate de care dau dovadă politicienii față  de și în fața oamenilor de cultură (și nu numai).

Momentul republicii de la Ploiești trebuie văzută/analizată dincolo de relațiile internațional, de ceea ce însemna Prusia la finele secolului XIX respectiv Franța, care în aparență a sprijinit cel mai mult formare României moderne. În realitate, trebuie ținut cont de faptul că în 1883 a fost realizată alianța secretă cu Imperiul German, ceea ce a asigurat multiple avantaja României pe plan logistic, economic, militar, geopolitic, etc.

Republica de la Ploiești este o acțiune/reacțiune împotriva conservatorilor și a Prusiei. Liberalilor le era frică de faptul că domnitorul Carol I era mult prea autoritar și avea toate premisele necesare pentru a deveni un nou Alexandru Ioan Cuza, ba chiar mai mult decât a fost acesta. Pentru a masca această frică ei folosesc Parlamentul și necesitatea unei puteri parlamentare mai puternice drept paravan pentru acțiunea lor.