La ce ne folosesc istoria şi filosofia?

La ce ne  folosesc istoria şi filosofia?

Image

Emilian Dranca

Este 30 decembrie, încă o zi până la noul an. Discut cu un foarte bun prieten într-unul dintre cele mai vechi hoteluri din Vatra-Dornei, ridicat în urmă cu un secol de un bogătaş austriac.  Într-un anumit moment, prietenul meu se opreşte din vorbit, mă priveşte lung şi mă întreabă: ‘’Emilian la ce ne folosesc istoria şi filosofia?” Rămân surprins când aud o asemenea interogaţie… Însă el  a continuat: la ce ne folosesc nouă, cei 20 de milioane de români, istoria şi filosofia? Astfel, brusc simt că mă desprind de pe scaunul pe care stăteam şi simt cum plutesc deasupra unui gol de aer, înconjurat doar de aer. Simt că trebuie să găsesc un reper de care să mă prind, de care să mă agăţ pentru a nu mai pluti deasupra acestui gol imens. El mă priveşte lung aşteptând un minim răspuns. În realitate nu am putut răspunde. Am rămas pe gânduri. Cred că se poate discuta mult şi bine pe o asemenea temă. Cred că actualul ministru al învăţământului şi-ar da cu bucurie demisia în faţa unei asemenea chestiuni.

Însă, dat fiind faptul că mă preocupă serios aceste domenii de interes şi mă preocupă şi evoluţia României în viitorii 20, 30 şi chiar în viitorii 50 de ani, voi în încerca să răspund la o asemenea întrebare: la ce ne folosesc nouă, românilor, istoria şi filosofia?

În primul rând îmi doresc să fac o diferenţă esenţială. Pe de o parte mă voi referi la cei care s-au născut şi au trăit până în 1989, deci sub regimul comunist. Iar pe de altă parte mă voi referi la cei care au avut norocul să se nască şi să crească după 1989, într-un regim de tranziţie de la comunism la capitalism. Pentru cei dintâi cred că istoria îi va ajuta sa vada cine sunt ei cu adevarat:  românii. Vor învăţa să cunoască  România şi să o aprecieze pentru ceea ce a fost, ce este şi mai ales ceea ce poate fi plecând de la câteva valori şi principii fundamentale. Vor învăţa că Ceauşescu nu a fost chiar ”geniul Carpaţilor” şi nici măcar un bun conducător. De asemenea filosofia îi va ajuta să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă libertatea şi nu în ultimul rând le va  arăta, celor ce au crezut asta, că Marx nu este nici Dumnezeu şi nici vreun alt sfânt care să aducă libertaea în toată complexitatea sa. De parcă ar fi adus măcar o minimă libertate?! Acum, pentru cei tineri, pentru cei care nu au avut ”privilegiul” să cunoască ”beneficiile” şi ”bucuriile” unui regim socialist, ei vor avea şansa de a învăţa mult mai multe. În primul rând istoria îi va învăţa să fie oameni: corecţi, sinceri, oneşti. Într-un cuvânt: demnitatea. Istoria te formează ca om, ca persoană, ca individualitate care te regăseşti într-un anumit grup pe baza unor anumitor valori şi principii nu pe baza spiritului de turmă, după intuiţia şi simţul banului sau al căpătuielii primare. Nu! istoria te învaţă să fii om, om scris cu “O” mare.  Filosofia îi va ajuta pe tineri să preţuiască mai mult libertatea de care dispun, să nu-şi vândă drepturile şi libertăţile pe care le au şi pe care strămoşii lor le-au dobândit  prin lupte grele. Filosofia te învaţă să gândeşti, să vezi sus, să vezi departe, să vezi clar şi bine ceea ce-ţi doreşti, să distingi binele de rău, sub orice formă  şi pe orice fond se vor arăta acestea.

În definitiv, istoria te ajută să fii om iar filosofia te ajută să fii un om liber, lipsit de prejudecăţi, constrângeri şi condiţionări de orice natură. Am încercat să schiţez un minim răspuns după o scurtă discuţie în penultima seară din anul 2013. Acum, trebuie să conştientizăm şi faptul că nu ne aflăm doar la cumpăna dintre doi ani importanţi ci şi faptul că ne aflăm la cumpăna dintre două generaţii. România se află la cumpăna dintre două generaţii care se pot succeda. Românii pot alege în 2014 să se rupă de vechea clasă politică şi să aleagă oameni noi, oameni tineri, oameni puternici care vor să ducă România departe. Românii vor putea alege liber în 2014 pe oamenii cu adevart liberi şi care respectă cu sinceritate libertatea şi demnitatea umană. Avem de ales între o generaţie de oameni politici care au crescut şi s-au format sub comunism, deci mai mult sau mai puţin comunişti la rândul lor, pe de o parte, iar de partea cealaltă avem tânăra clasă politică care a crescut într-un sistem de tranziţie, care a studiat în Occident, care s-a format în permanenţă în opoziţie cu vechia clasă politică. România va alege, iar alegerea sa vă conta pentru următorii 10, 20, 30 şi poate chiar 50 de ani. Deoarece oamenii pe care românii îi aleg azi, pot duce România mai aproape de Occident, asta dacă vor alege bine. Însă, dacă îi vor alege pe cei bătrâni, alegerea lor va fi greşită, vor alege oamenii care vor duce România alături de Rusia şi de China. Astfel ne putem întreba, libertatea noastră va fi aceiaşi ca cea din China şi din Rusia, adică nulă?

Emilian Dranca

30.12.2013

 

Advertisements

Unsere Berge (munţii noştrii)

Unsere Berge (munţii noştrii)

1461835_264666733682021_2024794386_n

Emilian Dranca

”Alpinismul este pentru cei puţini cărora le place aventura şi pericolul, dificultăţile şi dorinţa de a le învinge, să aleagă un drum pe care nu merge toată lumea, pe cât posibil un traseu nefăcut încă sau cel puţin nefăcut în aceleaşi împrejurări. […] Alpiniştii nu vor obosi niciodată în găsirea de noi probleme şi în încercarea de a le rezolva.” (Walter Kargel, Alpinism, Înălţimi, riscuri şi bucurii). Am pornit la drum cu cartea lui Luis Trenker, Meine Berge şi aş fi scris şi în titlul acelaşi lucru, însă m-am gândit că nu sunt doar munţii mei ci munţii noştrii, a celor ce  iubim natura, a celor ce preţuim ceea ce este frumos, dar greu de cucerit, de obţinut. Munţii noştrii, au fost ei din totdeauna astfel? Mai mult sau mai puţin. Omul a avut capacitatea şi a reuşit de multe ori să schimbe câte puţin din fizionomia locului prin care a umblat. Pe 1 decembrie anul curent am urcat din Sinaia, pe Piciorul Pietrei Arse până la Piatra Arsă. Când am ajuns sus, sub cerul senin avioanele militare  ce soseau de la Braşov atingeau cu umbra lor Bucegii deasupra cărora formau un cerc şi se întorceau înapoi de unde au plecat. Doar era 1 decembrie iar ziua naţională, ziua ”Unirii” (deşi Bucovina de Nord şi Basarabia încă stau în afara actualului stat român, deci pe bună dreptate ne putem întreba, care unire?) cerea şi o reprezentaţie din partea aviaţiei române. La sol, zăpada era destul de mare, însă foarte pufoasă, uşor de parcurs chiar dacă, în unele locuri, trecea de genunchi. Am coborât pe Jepii Mari spre Cascada Urlătoare. Sus, desupra Jepilor, deasupra prăpastiei încă mai este vechiul canton Schiel, aproape distrus, imposibil de locuit sau de folosit de către alpinişti sau de simplii iubitori ai muntelui.

Image

Prima dată când l-am văzut la începutul acestei ierni, m-am gândit la Niculae Baticu şi la cartea sa Jurnalul unui alpnist şi aviator. Cât de frumos descrie Baticu drumeţiile sale şi popasurile pe care le-a făcut în preajma cantonului. Este dureros când priveşti acest loc şi observi stadiul în  care a ajuns. Dinspre Piatra Arsă, cum mergi spre canton se zăreşte din depărtare uşa deschisă şi ai sentimentul că cinave te aşteaptă acolo. Însă când te apropii te îngrozeşti şi vezi totul distrus. Acum mai bine de un secol o familie germană, Schiel a găsit un mod ingenios de a aduce buştenii de pe Platoul Bucegi jos în Buşteni unde se prelucra lemnul şi unde exista şi o frabrica de hârtie, chiar în imediata vecinătate a actualei gări. Practic buştenii erau transportaţi pe cablu de fier de pe platou până jos în oraş. Desigur, germanii puteau să construiască un drum prin pădure, să exploateze mult mai mult lemn şi implicit să defrişeze pădurea doar prin transportul buştenilor la vale. Însă ei au ales o variantă mai bună atât din punct de vedere economic cât şi ecologic.  Walter Kargel aminteşte în  cărţile sale cum în copilărie se gândea să urce pe cablu până pe platou sau să coboare pe un buştean în… Buşteni.

Image

Din nefericire cantonul a intrat în proprietatea statului, iar cum în România, odată cu instalarea regimului comunist, ceea ce este al statului, este proprietate comună, deci un fel de al tuturor dar în realitate al nimănui, nefiind   respectat şi nici îngrijit, cantonul a fost aproape distrus. În 2012 Primăria oraşului Buşteni l-a scos la licitaţie, însă tot procesul s-a complicat iar cei 20000 de euro care trebuia să ajungă la bugetul local nu au mai ajuns niciodată şi implicit nic cantonul la cel care dorea să-l transforme într-un mic hotel. Cred că autorităţile ar trebuie să se grăbească şi să salveze ce a mai rămas din canton să nu ajungă şi acest mic ”artefact” al Bucegilor ce au ajuns şi stâlpii transportului pe caplu: fier vechi furat sau vândut, fiecare după caz. Ceea ce putea  fi o alternativă foarte viabilă pentru actuală telegondolă ce urcă din Buşteni la Babele, a fost lăsat pradă unor indivizi care nu preţuiesc nici natura şi nici ceea ce au lăsat alţii înaintea lor.

Image

Desigur, acesta este doar un exemplu, iar prin aceste rânduri îmi doresc să fac un pas în plus spre reabilitarea unor locuri.  Ele sunt suficiente, în Munţii Făgăraşi sunt atâtea şi atâtea refugii distruse de pseudo- turişti, în realitate barbari şi vandali care distrug totul în calea lor, iar astfel crează  nu doar o pagubă societăţii dar lasă şi o mare tristeţe în suflet, celor care vin în urma lor. Evident aeste chestiuni pot părea infime pe lângă ceea ce se întâmplă azi la Roşia Montană, însă prin aceste gesturi mărunte, societatea se formează. Neacordând atenţie unor asemenea cazuri societatea română ajunge la probleme uriaşe care pun în pericol natura, mediul înconjurător, sănătatea noastră, precum şi a celor care vor urma după noi. Deoarece dacă noi nu lăsăm în picioare pădurile ci dimpotrivă le culcăm la pământ pentru a le trimite cherestea sau mobilă în toată lumea, nici noi, nici cei ce vor veni în 2020, 2030 sau 2050 nu se vor bucura de păduri şi aer curat dat fiind faptul că acest aur verde pe care-l avem nu-l putem recupera decât peste 100 de ani, ceea ce este prea târziu atât pentru noi cât şi pentru familiile nostre.

Image

(Unul dintre pionierii alpinismului in Romania, Nicolae Baticu)

28.10.2013

Emilian Dranca

Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit

  Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit

                                                                            

     Image

 

     Emilian Dranca

Lucian Boia s-a consacrat deja ca istoric al imaginarului, atât în România cât şi în Franţa. De fapt, marea majoritate a lucrărilor sale au apărut în Franţa, acolo unde au fost puse şi bazele noii discipline istorice – istoria imaginarului – iar după  1990 cărţile sale au fost preluate şi de Editura Humanitas. Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit este o carte dedicată istoriei teoriei sfaristului lumii, însă o carte ce este dominată de întrebarea ‘’dar dacă lumea nu are un sfârşit ?’’ pe care autorul o scrie abea la sfarist, însă interogaţia este sugerată capitol după capitol cititorului. Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit este un titlu incoplet, deoarece în această lucrare Lucian Boia analizează evoluţia preocupărilor umane nu numai în ceea ce priveşte sfârşitul lumii cât şi începutul lumii. Altfel spus : geneza şi apocalipsa, sau geneză şi eshatologie. Geneză deoarece din antichitate şi până în prezent civilizaţiile ce s-au succedat în istoria omenirii au fost preocupate de cum a apărut universul, pământul, lumea, şi primul omu, fie el bărbat sau femeie. Apocalipsă şi eshatologie deoarece nici o civilizaţie nu a conceput posibilitatea existenţei unui sfârşit definitiv. Atât apocalipsa cât eshatologia sunt sfârşituri incomplete, un fel de moarte parţială, o ultimă şi decisivă resuscitare a umanităţii. În Dictionnaire des religions editat de  Presses Universitaires de France în 2010, în articolul despre eshatologie, aceasta este prezentată ca a fi ‘’ultimele lucruri de pe pamant’’, însă, în filosofia iudaica, creştină şi islamică aceste ‘’ultime lucruri’’ sunt urmate de încă ceva, ceva ce nu pare a fi delimitat de un alt sfarist. În acelaşi dicţionar, apocalipsa este definită ca ‘’dezvaluire’’, ‘’revelare’’ şi… deznodământ. Ca orice deznodământ şi apocalipsa este urmată la rândul său de ceva, deci nu este tocmai un sfârşit definitiv ci un sfârşit incomplet.

                Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit este împărţită în opt părţi.  Prima, Eterna reîntoarcere este dedicată Antichităţii pe parcursul căreia sfarsitul lumii a fost interpretat sub forma unui potop, iar Noe din Vechiul Testament a fost precedat de alţi Noe, prezenţi în Poemul Marelui Itelept (India, 1700 i. en. ) sau Epopea lui Ghilgameş ( Mesopotamia 1300 i. en. ). A doua parte, Agonia Imperiului surprinde decăderea Antichităţii şi începuturile Evului Mediu. Această a doua parte constituie o excepţie, neobservată de cititorii lui Boia, deoarece spre deoasebire de celelalte capitole, în Agonia Imperiului nu există nici o obsesie care să domine umanitatea în privinţa sfârşitului lumii. Agonia, decăderea sunt cauzate de lipsa unei conduite morale pe măsura dimensiunilor Imperiului Roman, or golul provocat de aceste uşoare moravuri a fost valorificat de noua religie : creştinismul. Pe fundalul acestei metamorfoze a civilizaţiei umane şi a doctrinei creştine ( Vechiul şi Noul Testament) se instalează conştiinţa unui Dumnezeu unic, însă răzbunător, care iartă dar şi pedepseşte, vede tot şi nu uită. Frica de o asemenea divinitate şi preocuparea pentru apocalipsă – termen introdus în circulaţie de Sf. Ioan – este abordată de Lucian Boia în a treia parte, şi anume Spaimele anului o mie. Eclipse, de lună şi de soare, epidemii, molime, dezastre naturale, şi razboiae vor face parte din imaginarul colectiv al civilizaţiei Evului Mediu atât din Europa cât şi din Asia. Locul acestor ipoteze ale apocalipsei vor fi luate de altele, pe care le găsim în capitolul IV, Renaştere între cer şi pământ.  Pentru prima dată după atâtea secole de istorie apre noţiunea de progres şi de regres. Umaniştii vor constata că în mod paradoxal în ciuda tuturor dificultăţilor şi piedicilor întâlnite în cale, umanitatea progresează, însă, există şi riscul să regreseze.  Nu în ultimul rând, în renaştere apare şi noţiunea de viitor, în perspectiva căruia omul ar putea supravieţui calamitaţilor sau unui posibil sfârşit al civilizaţiei umane. În capitolul V, Epoca luminilor : Sfârşitul lumii raţionalizat se trece definitiv de la teocentrism la antropocentrism. Omul ajunge la concluzia că acest sfarsit al lumii poate fi amânat, poate fi întârziat prin asumarea unor responsabilităţi. Ca titlu de exemplu, Lucian Boia scrie despre posibilitatea eliminării viciilor, o viaţă mai sănătoasă, un regim alimentar mai bun, grija pentru igiena şi pentru dezvoltarea urbanistică. De ce este determinat sfârşitul omeniri acum ? de o cometă. Da, o cometă se va lovi puternic de pământ şi-l va zdrobi. Din fericire pentru strămoşii noştrii – cei de acum 300-400 de ani – şi evident din fercire pentru noi, cometa a trecut ‘’la o distanţă foarte mică de pământ şi am fost salvaţi…  În realitate, în secolul luminilor (ţinând cot de faptul că filosofia occidentală analizează omul precum un centru al universului şi implicit aceste sfârşituri ale lumii drept un rezultat al închipuirii sale), apar pentru prima dată şi interogaţiile asupra existenţei fiinţei supreme : exita sau nu Dumnezeu ? în continuarea acestui demers cognitiv, filosofi, poeţi, matematicieni, medici, alchimişti, scriitori, atacă scripturile, întreabă dar nu răspund, caută dar nu găsesc, atacă Biblia însă nu propun o alternativă decât în secolul următor. Secolul XIX este prezentat în capitolul VI, Epoca optimismului. La început a fost cuvântul, iar cuvântul este Darwin, am putea noi spune pentru această epocă. Teoria evolutionismului, inconştient, involuntar şi indirect a creat teoria involutionismului, şi anume ipoteza decăderii specii umane la un nivel foarte inferior celui actual şi apariţia unei alte specii ( de oameni, animale, insecte, sau… extratereştrii !) care să ia locul speciei umane.  Această teorie a creat la rândul său altele şi altele care au colorat gazetele din secolul XIX şi au făcut că tone de cerneală şi hârtie să fie consumate pentru alimentarea publicului doritor de un alt… sfârşit al lumii. Facilitarea circulatiie informaţiei la finele secolului XIX a inspirat ‘’genii’’ şi ‘’clarvazatori’’ de pe întreg pământul. Astfel, anul 1900 a culminat în eshatologii –  concept reintrat în circulaţie în secolul XIX – şi apocalipse. Criză de la 1900 este al VII-lea capitol unde  Lucian Boia povestete despre reactulaizarea tuturor vechilor obsesii şi isterii : inundaţii, secetă, cutremure, vulcani, otrăvire, distrugerea omului de către om, epidemii, cometă, stingerea soarelui, extratereştrii, insecte, canibalism, glaciaţiune, incendiu universal, etc. etc. În 1914 a început primul război mondial şi nici o cometă nu s-a mai aventurat spre pământ. De asemenea în 1939 germanii plecau din nou în război, în cel de al II-lea război mondial şi nici un extraterestru nu a mai avut curaj să aterizeze nici în Europa şi nici în alt continent.

O singură ipoteză s-a dovedit a fi cea mai concretă şi cea mai realizabilă : bomba atomică. Americanii au şi experimentat câteva bombe de acest calibru şi şi-au dat seama că înaintea unei eshatologii descrisă în sfintele  cărţi iudaice, creştine sau musulmane, va avea loc o adevărată apocalipsa produsă de occidentali pentru toţi locuitorii Terei. Astfel, în ultimul sau capitol, O lume în suspensie ? Lucian Boia analizează această ipoteză alături de altele precum Bing Bang, războiul insectelor, nimicirea civilizaţiei umane de creaţiile ciberneticii, din nou extraterestrii, din nou asteroizi şi stele căzătoare, din nou război, rece sau nu, oricare ar fi poate determina un neaşteptat sfârşit al lumii.

                Autorul a scris o mică istorie a ipotezelor ce aduc începutul şi sfârşitul lumii, aparitia si disparitia Terei, crearea si recrearea universului mai aproape de fiecare civilizaţie. De fapt, L. Boia atrage atenţia asupra faptului că putem vorbi despre sfârşituri ale civilizaţiilor, ale epocilor nu despre un sfârşit global a tot ceea ce se cunoaşte în prezent. Nu în ultimul rând, fără să o afirme direct, el vorbeşte despre obsesia fiecărei generaţii în ceea ce priveşte geneza şi apocalipsa, aşteptându-se ca această apocalipsă să fie cât mai aproape, inevitabilă şi imbatabilă. Fiecare generaţie umană şi-a proiectat propriul sfarist, redându-l precum un sfârşit al lumii. Boia vede la originea acestor preocupări angoasele colective şi marginalizările sociale. Însă, el nu i-a în vedere şi o altă posibilă ipoteză, aceea a ţapului ispăşitor (dezvoltată pe larg de Rene Girard într-o carte cu acelaşi nume, Ţapului ispăşitor).  Urmărind fenomenologia ţapului ispăşitor nu în metodologia selectării acestui purtător al ponoaselor ci în modul în care el soluţionează, destinede tensiunile mentalităţilor collective şi încrâncenările sociale/culturale. Altfel spus, ţapul ispăşitor este cel ce soluţionează criza, el este un reper dincolo de bine şi rău, o soluţie ce opune răului/nefastului, binele/fastul. Ţapul ispăşitor, fie el numit apocalipsă, eshatologie, cometă, potop, etc. este cel ce anulează răul existent  şi odată cu identificarea să vă apare şi redresarea colectivă, va  sosi şi binele comun. Aceste teorii ‘’milenariste’’ ale unei lumi mai bune pentru toţi sunt menţionate de Boia pe parcursul întregii sale lucrări.

                O istorie a imaginarului, a mentalităţilor colective, a  arhetipurilor care caracterizează şi manipulează întregul corp social. Ce este adevărat : spectacolul din stradă sau spectacolul din mintea umană ? care îl precede pe celălalt ? la o asemena interogaţie, Lucian Boia răspunde prin prefaţa la o altă carte Tinereţe fără bătrâneţe : ‘’fara a uita istoria reala pe care o voi evoca din când în când, îmi propun  să povestesc tocmai această istorie mitica. Evident ficţiuni. Lucruri, s-ar putea spune, care nu  sunt adevărate. Acesta e ceva discutabil. De ce ar fi mai puţin adevărat ceea ce se petrece în mintea noastră decât ceea ce se petrece în lumea materiala ?’’

 28.12.2013

Emilian Dranca

Fanaticii

Fanaticii

Image

 

 

Emilian Dranca

Portretele a zece oameni de vocaţie

De Vlad Mixich

La finele  anului 2011, la editura Humanitas a apărut o carte a lui Vlad Mixich,  premiată de aceiaşi editură cu premiul Milan Kundera. Cartea este un volum ce cuprinde zece articole pe care Mixich ( dacă Mixich este român? Da este un român născut la Baia Mare, însă numele este croat ) le-a publicat în ultimii ani la diferite gazete cu care colaborează. Ce anume abordează aceste zece articole ? ele vorbesc despre zece persoane din România care déjà au devenit cunoscute prin larga gamă de canale medie. Da, fiecare articol are personajul sau, însă surprins într-unul dintre acele momente de maximă încercare ale existenţei sale, aşa cum a fost pentru Teodor Paleologu ziua în care românii şi-au ales actualii parlamentari. În  aceste momente, Mixich crede că aceste personaje îşi pun în valoare ce au ele mai valoros, ambiţia, perspicacitatea, inteligenţa, perseverenţă, educaţia, erudiatia, etc. etc. graţie căror reuşesc să depăşească piedică după piedică şi să-şi atingă obiectivele dorite. Însă, aşa cum recunoaşte inclusiv autorul în prefaţa cărţii sale, acum la o distanţă de 4-5 ani de când a realizat articolele, a fost puţin naiv şi s-a lăsat uşor păcălit de cei zece. După lectură, fiecare cititor poate spune că Mixich este indulgent cu el însuşi, în realitate fiind bine păcălit de cei ce i-au spus ceea ce la urma urmei jurnalistul a dorit să audă sau să vadă : un fanatic. Astfel, în primul om este Marcel Iureş, iar jurnalistul aproape îl venerează privindul asemena unui demiurg ce a creat o lume şi după se retrage privind-o în tăcere. În cel de al doilea vede cu ochi prea buni viaţa românului (auto)exilat în occident, în cazul de faţă : Cătălin Dorian Florescu. Pentru al treilea articol l-a însoţit pe Teodor Paleologu în timpul zilei când acesta a fost ales deputat în colegiul 9 din Bucureşti. În aceste pagini Vlad Mixich îmi pare a fi un Voltaire care-l urmează pe Friedrich der Grosse din dormitor pana pe câmpul de luptă.  Despre Bani şi afaceri în al patrulea interviu cu Mihai Ghyka, în al cincelea cu Mircea Dinescu, iar în al şaselea încearcă să descopere secretul succesului hambalistei Cristina Neagu.  Despre voinţă, credinţă şi religiozitate în al şaptelea articol unde  Puric este prezentat de la primii ani ai copilăriei sale şi până azi la  actorul Dan Puric.Ultimele trei articole sunt dedicate  echipei de la Institutul de Medicină Cantacuzino, lui Raed Arafat (revenit acum în actualitatea presei) şi Monicăi Macovei.

                În esenţă Mixich a căutat să observe ce anume i-a propulsat pe aceşti oamnei în locurile în care se află azi. Însă, jurnalistul nu caută circumstanţe, ocazii, şi alte momente prielnice personajelor sale ci doar ce anume din interiorul lor  i-a ajudat şi le-a călăuzit drumul. Probabil Mixich a căzut pradă etichetelor. Înţelegând că celebritatea personajelor sale nu este dobândită numai prin spectacolul estetic cât şi  altceva, el a vrut să vadă în acel ‘’altceva’’  calităţi, valori,  virtuţi pe care nu le poate găsi şi la alţi oameni. Acest lucru l-a căutat, pe acesta la primit…  Personajele sale au valorificat frumos şansa de a avea în faţă un jurnalist tânăr, fără experienţă dar fanatic. Fanitic, nu asemenea celor zece, nu, ei nici nu pot fi numiţi astfel, asemenea celor ce cred într-o lumea nevăzută pe care speră să o vadă într-o bună zi.

                Vlad Mixich a scris o carte despre cum nu trebuie să se facă jurnalism, oriunde în lume, dar cu atât mai mult în România unde etichetele, ambalajul, spectacolul se comercializează cel mai bine.

Emilian Dranca

(27.12.2013)

Libertate şi responsabilitate (I)

Libertate şi responsabilitate (I)

Image

Emilian Dranca

Poate nu sunt cel mai îndreptăţit să scriu despre asemenea chestiuni. Însă, dat fiind faptul că subscriu la ceea ce a susţinut Hayek, ‘’libertatea este inseparabilă de responsabilitate’’,  pot încerca să construiesc o observaţie pertinentă,  responsabilă şi mai ales lipsită de prejudecăţi, subiectivisme şi alte piedici aflate de obicei în calea raţiunii. Pe scurt o observaţie ce caracterizează un om liber. Dar pentru a fi cu adevărat liber, îmi asum pe deplin responsabilitatea faptelor şi a afirmaţiilor mele, atât cele ce au fost cât şi cele ce urmează.

Libertatea responsabilităţii sau mai bine responsabilitatea libertăţii,  puteam intitula aceste rânduri. Însă dat fiind faptul că această dublă dimensiune a existenţei noastre, atât individuală cât şi colectivă, mi-a fost determinată de mai multe chestiuni m-am oprit la libertate şi responsabilitate. Au fost mai multe lucruri care m-au motivat să scriu aceste rânduri.  Voi numi doar câteva care merita cu adevarat interesul.

Urmăresc cu atenţie evoluţia fostului prim-ministru Adrian Năstase, atât înainte de a junge în puşcărie cât şi după. Într-unul din ultimele articole a scris despre ”statul de drept.” Am pus intenţionat ghilimelele deoarece  în articolul respectiv autorul vorbeşte despre multiple sisteme juridice astfel încât nu reuşeşte să definească ce este exact statul de drept, clar, concis, aşa cum germanii ştiu ce spun când spun Staatrecht. Iniţial articolul mi-a provocat o anumită reacţie şi am ezitat să scriu despre asta. Gândindu-mă că  datorită guvernării din 2000-2004 România a fost monitorizată de Uniunea Europeană  din cauza corupţiei sistemului administrativ  şi a avut un dosar consistent pe tema reformei justiţiei, mă întreb cum poate cineva din acel guvern să vorbească în asemenea termeni despre drept şi stat de drept? Desigur, acesta este doar un aspect. Pentru a evidenţia fiecare aspect într-un mod riguros, noi, tinerii, cei născuţi într-un sistem mai puţin comunist şi puţin mai liber, deci după 1990, cei care învăţăm azi ce este cu acest  Staatrecht, avem nevoie de tomuri groase nu de un biet articol. Însă acesta este doar  unul dintre evenimnetele care m-au determinat să scriu.

Un al doilea fapt care merită notat este problema regionalizării. În primăvara lui 2013 am participat la mai multe evenimete organizate de Senatul României pe tema regionalizării. Toate au fost deosebit de interesante, cu invitaţi din Occident, cu un mesaj substanţial şi cu observaţii pertinente. Sunt dezamăgit, şi trebuie să spun că actualul guvern nu a luat în considerare recomandările unor state ca Germania, Austria, Elveţia, state care au căutat în permanenţă o formulă optimă pentru organizarea aparatului administrativ. Să ne oprim asupra unui singur aspect şi aici. Din punct de vedere cultural,  actualul guvern încearcă să niveleze toate teritoriile şi provinciile istorice din România la fel cum au procedat comuniştii cu împărţirea lor administrativă şi crearea celebrisimei regiuni Stalin.

Image

Dacă privim două hărţi în paralel înţelegem mai bine aceste chestiuni. Pur şi simplu actualul guvern nu a ţinut prea mult cont de istorie, cultură, tradiţii, structuri economice şi demografice. Aşa s-a întâmplat în Occident? Aşa s-a întâmplat în Germania? Nu. Dacă privim o hartă a landurilor germane observăm că acestea sunt create pe baza unor structuri culturale, sociale şi economice care exisau deja înainte, ele nu au ieşit din neant. În schimb, în România actualul guvern îşi permite, deoarece are libertatea şi iresponsabilitatea, de a crea anumite regiuni ex nihilo. Efectiv, Banatul nu mai este Banat, Transilvania nu mai este Transilvania, Bucovina se contopeşte cu Moldova, Maramureşul cu Ardealul şi aşa mai departe. Da, guvernul are libertatea să facă acest lucru deoarece se bucură de o anumită susţinere în Parlament. Însă, actualul proiect al regionalizării este iresponsabil deoarece se încalcă anumite aspecte definitorii pentru aceste regiuni. Deci, proiectul nu este făcut de oameni liberi, de oameni responsabili, ei sunt prizonierii unor interese mărunte şi a unor conjuncturi nefericite, atât pentru ei, cât şi pentru România. Aceşti oameni nu au capacitatea de vedea departe şi de a-şi da seama că privind din viitor un asemenea proeict  este sortit eşecului la fel cum au fost şi proiectele socialiştilor şi a comuniştilor şi mai ales cele care au purtat numele lui Stalin (din nefericire inclusiv Braşovul a purtat acest nume pentru o anumită perioda). Noi trebuie să urmăm cu atenţie paşii pe care i-au făcut germanii atât în politica lor internă cât şi în cea externă. Trebuie să urmăm modelul german şi în reorganizarea administrativă. Nu trebuie să acceptăm actualul proiect de regionalizare, iresponsabil, ineficient, indezirabil şi în definitiv inutil. Trebuie să urmăm exemplul german.

Image

Un al treilea eveniment pe care se cuvine să-l amintesc acum la finele anului 2013 priveşte tocmai anul ce va începe peste câteva zile, 2014. În 2014 se vor împlini 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Pentru poporul român, spun pentru poporul român deoarece mă raportez acum strict la panteonul personalităţilor şi al eroilor naţionali,  se v-a împlini şi un secol de la naşterea lui Corneliu Coposu. Desigur, avem libertatea să amintim acest fapt şi să celebrăm exisenta unui asemenea om politic în cultura noastră, precum şi să comemorăm prezenţa sa timp de 81 de ani pe pământ românesc şi  trecerea la cele veşnice acum 19 ani. Multe persoane, cu un scop politic sau nu, vorbesc despre Corneliu Coposu şi se afişează cu numele şi biografia sa în cât mai multe locuri publice. Din nefericire marea lor majoritate sunt nişte impostori. Dacă mă gândesc la faptul că mulţi sunt şi politicieni, atunci gradul de impostură creşte invers proporţional cu pregătirea lor serioasă într-o disciplină precum istoria. De altfel, de ce ne mai surprinde acest lucru, doar un ministru socialist aflat recent la conducerea Ministerului Educaţiei a împuţinat orele de istorie din liceu. Evident, dumnealor sunt liberi să facă acest lucru însă sunt în măsura de a răspunde pe măsura valorilor şi principiiilor pe care le afişează? sunt politicienii din ziua de azi promotorii unei politici raţionale, echilibrate şi totodată competitivă şi productivă?

Bref, va veni 2014 şi printre multele sale evenimente va veni şi centenarul Corneliu Coposu. Mulţi se vor îmbulzi să spună că ei sunt moştenitorii, continuatorii politicii sale. Eu întreb altceva: dacă Corneliu Coposu ar fi avut într-adevăr continuatori pe linie politică, ar mai fi fost clasa politică din România aşa cum este ea acum?

Image

Emilian Dranca

25.12.2013

Examen de conştiinţă (cu inima deschisă)

Examen de conştiinţă

( cu inimă deschisă)

DSC03076

Emilian Dranca

In luna iunie a acestui an am vizitat Sighetul, iar dupa ce am vazut Memorialul din fosta inchisoare unde a murit Iuliu Maniu, am  trecut si pe la casa natala a lui Elie Wiesel. Spre deosebire de Memorial, unde am simtit ca acolo s-a terminat o lume, o intreaga elita politica si intelectuala a fost decapitata de regimul comunist, la casa meoriala Elie Wiesel am avut un sentiment bizar de continuitate. Practic, stiu ca omul care s-a nascut acolo a trecut prin lagarul mortii de la Buchenwald si in mod uimitor inca mai traieste. Aceasta precum si acest om admirabil care s-a nascut si a copilarit acolo ofera continuitate unei societati si culturi romane aflate pe cale de disparitie. Diversitatea etnica, religioasa si culturala a Sighetului din perioada interbelica, precum si a Maramuresului, a Bucovinei, a Ardealului si a Banatului era admirabila si adorabila. George Calinescu spunea intr-un anumit context ca evreii constituie acea punte de legatura dintre national spre universal. Din nefericire, precum in multe alte locuri asa si la Sighet, cartierul evreiesc a fost distrus pentru a face loc unor constructii odioase. Ca prin minune, asa cum a scapat Elie Wiesel din ghiarele mortii tot asa a scapat si casa sa precum si Sinagoga din apropiere. Pentru moment am ramas in loc si m-am gandit ce anume a oferit acestei comunitati forta de nu ceda, de a nu capitula in fata vitregiilor vietii, ce anume a ajutat-o sa supravietuiasca. Ambitia ? Dorinta de a trai ? Nu, ceva mai mult, ceva dincolo de puterile noastre de a cunoaste, acel ceva metafizic ramas intr-o buna masura inca necunoscut omului precum si un examen continuu al constiintei al introspectiei, asemenea unui exercitiu pe care-l faci zilnic. Un exercitiu banal, o plimbare, un sport, un exercitiu la pian sau vioara, un vers scris pe foaie, o scrisoare trimisa unui prieten, etc. etc.  Astfel mi-am  amintit ca in urma cu aproape doi am scris intr-o revista din Cluj-Napoca tocmai despre acest examen de constiinta prin care a trecut insusi Elie Wiesel. Redau cateva randuri pe care le-am scris atunci, cu gandul ca un asemenea examen este bine venit nu doar in contextul a 24 de ani dupa evenimentele din decembrie `89, nu doar in contextul sarbatorilor de iarna si al regasirii familiei ci in contextul unei raportari permanente, zilnice la lumea ce ne inconjoara, atat cea de ieri, cea de azi precum si cea ce va fi maine. Sa nu uitam ca asa cum avem o datorie morala fata de semenii nostrii din prezent, tot asa avem o datorie morala si fata de stramosii nostrii precum si de cei ce vor veni dupa noi si poate vom dori sa continue ceea ce am inceput noi.

Elie Wiesel (86 de ani), după o dificilă operaţie de inimă, ne aduce încă o frumoasă lucrare, Cœur Ouvert, apărută la Flamarion în aceste ultime zile ale lui 2011.

În nenumarate cazuri am  amintit de presa franceză. Iată, acum se întâmplă din nou deoarece este imposibil să nu reflectăm câteva clipe asupra unor articole din jurnalele franceze. Astfel, luni, 26 decembrie Le Monde reamintea cititorilor  săi de ultimul drum pe care fiecare fiinţă umană îl parcurge şi în timpul căruia se întreabă ‘’oare nu suntem niciodată pregătiţi ? îmi este frică de moarte ? de ce mi-ar fi tocmai acum ?  oare aceasta este ultima experienta ?’’ Aceste întrebări l-au  încercat pe Elie Wiesel (laureat al premiului Nobel pentru pace în 1986),  cand se afla pe patul de operaţie. Mai exact, în urma unor probleme cardiace severe in 2011, intervenţia chirurgicală a devenit un fapt inevitabil.

‘’Toti cei care au trecut prin coridorul morţii sau au traversat această teribilă experienţă a unei operaţii pe inimă deschisă cunosc importanţă unui examen de conştiinţa în faţa necunoscutului,’’ scrie  redacorul lui Le Monde. În realitate în acest ‘’necunoscut’’ stă cheia lecturii scrierilor lui Elie Wiesel şi a existenţei sale. Însănătoşit şi revigorat, fostul cetăţean al Sighetului se întoarce acasă (acasă nu în Maramureşul nostru, Maramureşul copilăriei sale, ci acasă în New York, acolo unde locuieşte de foarte mulţi ani).  Elie Wiesel  se aşează la masa de scris şi aşterne pe hratie rândurile ultimei sale publicaţii – Cœur ouvert. Inimă deschisă este o replică dată nihiliştilor, un mesaj trimis tinerilor pierduţi pe drumul căutării unui ţel, o atitudine în faţa morţii şi nu în ultimul rând un act de recunoştinţă credinţei sale. “Devant moi le cimetière, derrière moi le jardin de mon enfance. L`avenir se rétrécit, le passé s’éteint. Et tout se déroule dans un vide noir.”

Iudaismul valorifică, admiră, respectă, sanctifică şi venerează acea lege scrisa parca in sufletele tuturor evreilor : “Ubakharta bakhaim” ( Tu vei iubi viaţa !), iar noi, cititori ai lui Elie Wiesel ( al aceluiasi Elie Wiesel scapat din lagărul de la Buchenwald şi scăpat ca prin miracol dintr-un accident de maşină), sau cititori ai diferitelor gazete îl putem lua drept un exemplu, un reper important  în momentele de maximă încercare.

Emilian Dranca

24.12.2013

De Crăciun, după 24 de ani

De Crăciun, după 24 de ani

1989 Toamna Naţiunilor

Adam Burakowski, Alexander Gubrynowicz, Pawel Ukielski

Image

 

Emilian Dranca

Pe ultima sută de metrii a anului 2013 a mai fost organizat un târg de carte : Bookfest, în interiorul clădirii Muzeului Ţăranului Român. Mult mai mic decât celelalte târguri de carte şi cu foarte puţine standuri ale principalelor edituri, dar am văzut mai ales lipsa cu desăvârşire editurile mici. Oricum ar fi, evenimentul a fost bine venit în contextul în care există anumite ”minţi luminate” în actualul guvern care intenţionează de desfiinţeze acest muzeu şi nu numai. Parcă are dreptate Augustin Buzura când acuză clasa politică actuală de tendinţe proletcultiste… Bookfest-ul de anul acesta nu şi-a propus desigur să expună una dintre multiplele utilităţi ale Muzeului Ţăranului Român ci a venit mai aproape de cititorii bucureşteni sau cei din provincie cu preţuri generoase. Pentru împătimiţii lecturii, muzeul găzduieşte o librărie proprie şi o librărie Carturesti, ambele foarte atractive.

Tot în contextul sfârşitului anului 2013 şi comemorării evenimentelor din decembrie `89 se cuvine să amintim o altă apariţie editorială din acest an : 1989 Toamna Naţiunilor, Adam Burakowski, Alexander Gubrynowicz, Pawel Ukielski. Nu aş fi amintit de această carte dacă nu aş fi văzut cum se agită tot felul de personaje pe diferite canale media în contextul comemorării eroilor şi martirilor căzuţi în decembrie `89. Pe scurt, problema  pe care o are aceasta carte este identică cu una dintre problemele actualei societăţi româneşti : insuficienta cunoaştere a evenimentelor din decembrie `89. Datorită unei asemenea lacune şi a unei ignoranţe colosale a fost posibilă menţinerea la putere/guvern sau în parlament/partide politice/asociaţii revoluţionare şi post-revolutionare a diferitor personaje mai mult decât obscure şi cu o biografie îndoielnică. Cartea celor trei polonezi prezintă pe scurt situaţie ţărilor din lagărul comunist în perioada ultimilor ani a existenţei cortinei de fier şi implicit perioada căderii acesteia. Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Roamania şi Bulgaria se bucură de atenţia celor trei istorici care au abordat situaţia lor pe parcursul a 400 de pagini. Dintre aceste state Polonia şi RDG au parte de cele mai bine documentate pagini. Desigur, faptul acesta este explicabil : limba poloneză, respectiv germană facilitează accesul la anumite arhive şi documente. Pentru România şi restul statelor situaţia se complică deoarece cei trei s-au bazat în special pe ceea ce istoricii noştrii au reust să traducă şi să exporteze peste graniţe. Trebuie reamintit că limba română, bulgară, maghiară constituie mereu un impediment pentru cei ce vor să cunoască mai bine (subliniez mai bine !) România, Bulgaria şi Ungaria ? Nu, nu cred că trebuie să amintim acest lucru. De aici şi insuficienta cunoaştere din partea străinilor a evenimentelor din decembrie `89 din România, fapt vizibil şi în carte. Însă adevărata problemă este dată de insuficenta cunoaştere din partea românilor a propriei lor istorii. Fără trecut nu poate exista un viitor mai bun, iar acest lucru poate fi remarcat în fiecare dimensiune a societăţii umane.

Image

Cei trei istorici Adam Burakowski, Alexander Gubrynowicz, Pawel Ukielski au avut amabilitatea de a veni în România la lansarea cărţii lor şi au participat la diferite discuţii alături de alţi istorci respectabili precum Virgil Târau, la Cluj-Napoca. Din nefericire, evenimentul lansării acestei cărţi importante pentru România şi pentru fraţii din lagărul socialist nu a fost remarcat de media. Abia zilele trecute Revista 22 a acordat o pagină dedicată unei recenzii lucrării de faţă. Prea târziu în raport cu numărul cărţilor publicate în acest domeniu dar totuşi într-un moment potrivit, în contextul comemorării evenimentelor din decembrie `89. Noroc cu aceste comemorări, altfel îi pot da dreptate totală lui Paul Ricoeur în L`historie, la mémoire, l`oublie, în absenţa acestor evenimnete lumea ar uita complet de unde vine, şi comletez eu, încotro se îndreaptă.

1989 Toamna naţiunilor merită citită deoarece îţi deschide o perspectivă mai largă asupra contextuui evenimentelor din acest an şi asupra mecanismului graţie căruia un regim utopic, fie că e este vorba de socialism sau de comunism, s-a prăbuşit definitiv. Desigur, există pe mai departe o anumită moştenire cu efectele sale nocive în societatea actuală. Trebuie să ţinem cont de faptul că polonezii au avut curajul să schimbe şapte preşedinţi, în timp ce noi am păstrat doar doi conducători de stat paranoici pe parcursul a 45 de ani. De asemenea, Polonia a avut acele mese rotunde între opoziţie şi autorităţi pe parcurusl cărora regimul a încercat să ajungă la un compromis cu opozanţii/dizidenţii. La noi aceste mese rotunde au fost de neimaginat inclusiv după 1990 când în Bucureşti au venit minerii pentru a-i linişti pe opozanţii politici, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu care se opuneau regimului neocomunist instaurat atunci.

Aşadar, înainte de a vota, de ieşi în stradă, de a critică, de a vorbi, de a da cu părerea, un sfat cât se poate de prietenesc : citiţi, citiţi, citiţi !

Image

Emilian Dranca

23.12.2013