Europa arde, miniştrii se piaptănă

Europa arde, miniştrii se piaptănă

 

Image

Aici este ultimul meu articol publicat pe Ziarul Viitorul: http://www.ziarulviitorul.ro/europa-arde-ministrii-se-piaptana-2647

O situatie care da de gândit oricui, nimeni nu poate ramne indiferent la ceea ce se întâmpla azi lânga noi.

Emilian Dranca

27 martie 2014, 96 de ani de la unirea Basarabie cu Regatul Romania

Advertisements

De la Baden Baden la Vatra-Dornei

De la Baden Baden la Vatra-Dornei

Image

 

Orăşelul german Baden Baden încă mai păstrează stilul specific aristocraţiei secolului XIX. Aici s-au delectat artisit şi scriitori precum şi elita clasei politice germane. Prima gară feroviară din Baden Baden, aflată în Robert Schuman Platz adăposteşte acum un mic muzeu şi o parte din Festspielhaus. De aici, pe Kapuziner Strasse şi  Kaiseralle se ajunge la Trinkhalle, o foarte frumoasă clădire ridicată într-un spaţiu mirific, un fel de grădina publică, special amanajata pentru ca cei aflaţi în vizită la Baden Baden să găsească un loc cât mai potrivit unde să servească o cafea şi să citească ziarele. Alături se află Cazinoul iar alături de acesta Goethe Platz cu Teatrul. Din Goethe Platz porneşte  Lichtenaler Alle, care trece printr-unul dintre cele mai mari şi mai frumoase parcuri ale oraşului şi se termină  cu o căsuţă burgheză pe colţul din dreapta, căsuţă care adăposteşte muzeul staţiunii balneare Baden Baden.

Image

 

Replica acestui minunat oraş german, ilustrat atât de bine prin pana lui Balzac, Flaubert şi Dostojewski si muzica lui Joahann Strauss, a fost dată de Imperiul Austro-Ungar la finele secolului XIX, când curtea de la Viena a încercat să ridice în Carpaţii Orientali, la Vatra-Dornei o staţiune balneară asemenea celei din Schwarzwald.  Ceea ce au reuşit să ridice austriecii au reuşit să sctrice românii. Mă refer aici în special la autorităţile române care s-au dovedit a fi neputincioase în ceea ce priveşte păstrarea şi valorificarea unui patrimoniu cultural incomensurabil.

Image Cazinoul din Vatra-Dornei

 

În 1775 Austria a anexat Bucovina şi totodată a confiscat toate averile mănăstirilor din ceea ce avea să devină mai târziu Ducatul Bucovinei, parte a Imperiului Habsburgic. În ultimele decenii ale secolului XIX, Curtea Imperială de la Viena prin arhitecţii săi  a construit o serie de clădiri la Vatra-Dornei  în perspectiva  ridicării unei staţiuni după tipul celei de la Baden Baden.  Aceste construcţii au fost ridicate pe terenurile ce au aparţinut cândva mănăstirilor. Astfel, după 1918, când Bucovina a fost întrupată în teritoriul României şi clădirile precum şi toată infrastructura ridicată de administraţia austriacă au trecut în proprietatea statului. În cazul complexului turistic de la Vatra-Dornei situaţia a fost identică. Astfel, statul român a fost proprietarul câtorva străzi întregi până în 1990. După evenimentele din decembrie `89, Biserica Ortodoxa Română şi-a revendicat teritoriile pe care le-a avut cândva, cu toate construcţiile de pe ele. În ceea ce priveşte  Cazinoul din Vatra-Dornei, Biserica a avut câştig de cauză, reuşind să intre în proprietatea sa după câteva procese cu autorităţile locale. Din nefericire de atunci nu s-a mai întâmplat nimic bun pentru acest Cazinou. Nimeni nu a mai investit nici un leu. Ceea ce a fost ridicat după modelul Cazinoului din Baden Baden, stă azi să cadă din cauza indiferenţei proprietarilor săi. Oraşul Vatra-Dornei nu are un muzeu de istorie, la fel cum nu are nici o bibliotecă foarte mare. Iată cum, această operă a arhitecturii secolului XIX ar putea adăposti foarte bine o asemenea instituţie: un muzeu al oraşului sau chiar un muzeu al Bucovinei. De asemenea, în acest muzeu ar putea fi şi o bibliotecă orăşenească mult mai consistentă decât cea actuală (aflată în Casa Kirileanu). Desigur, acestea sunt doar două posibile destinaţii pe care le poate avea clădirea Cazinoului, rămânând la latitudinea celor care vor reuşi să-l salveze să şi decidă asupra modului în care va fi folosit spaţiul său generos.

Image

Cazinoul in prezent

 

Tot acest complex arhitectural face parte deja din cultura, patrimoniul şi istoria poporului român. Or, dacă aceste vestigii culturale sunt lăsate să se prăbuşească, atunci odată cu pierderea lor va fi pierdută inclusiv propria noastră identitate. Istoria noastră, identitatea şi cultură se află pe o pantă descendentă, fiind date uitării. România şi românii pierd ceea ce putea fi foarte bine un Baden Baden în Carpaţii Oirientali, însă cine mai este preocupat de cultură şi de memorie azi?

Image

Interiorul Cazinoului

 

 

Într-o lectură excelentă a cărţii Memorie şi materie, de H. Bergson,  Paul Ricoeur observa cât de importantă este materia pentru grefarea în memorie a unei identităţi: ” experienţa princeps  a recunoaşterii, care formează un cuplu cu cea a supravieţuirii imaginilor, se propune ca o astfel de experienţă vie pe calea rechemării amintirilor; iar experienţa vie atestă sinergia între acţiune şi reprezentare. Momentul amintirii ”pure” atins printr-un  salt în afara sferei practice, nu era decât virtual, în timp ce momentul recunoaşterii efective marchează reinserţia amintirii în pasta actiunii vii. Daca în momentul saltului amintirea ” tranşează ” asupra prezentului, ca să folosim expresia fericită a lui Bergson, această mişcare de retragere, de ezitare, de interogare face parte din dialectica concretă a reprezentării şi a acţiunii” (Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea). În mod cert amintirea, istoria tranşează asupra momentului prezent. Graţie memorie, în virtutea valorilor cunoscute şi recunoscute în istorie, oamenii pot discerne mult mai bine între bun şi rău. În lipsa unei memorii colective, a istoriei, în lipsa asumării propriei identităţi, se va ajunge în următoarea situaţie: altcineva, cu o voinţă proprie, cu altă identitate şi altă istorie va decide în locul celor care nu-şi cunosc istoria şi implicit nu-şi pot cuantifica memoria. ”Interlocutorii din Philebos al lui Platon nu încetează să se întrebe: cine e acesta? E un om sau un copac? Locul îndoielii e desemnat prin această epokhe, prin acest suspans tranşat de propoziţia declarativă: el este! ea este!” (Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea ).

Image

De fiecare dată când mă plimb prin parcul din Vatra-Dornei, parc ce înconjoară şi se ridică în spatele Cazinoului mă întreb de fiecare dată, care este diferenţa dintre oameni şi copaci, atât timp cât şi unii şi alţii rămân pasivi şi inflexibili faţă de ceea ce cade lângă ei, parcă nici nu ar fi. Ce sunt ei, oamenii? Memoria, istoria lor? Uitarea, se datorează doar lor sau… nouă, a tuturor?

 Image

Image

Image

Emilian Dranca

24.03.2014

Das lebende Recht

 

arata_img.php

Das lebende Recht, sau în traducere dreptul viu, dreptul liber, este o teorie ce aparţine juristului şi sociologului german Eugen Ehrlich. Născut la Cernăuţi în 1862, a urmat studiile la Universitatea din Viena unde a terminat cu un doctorat în drept. Se întoarce la Cernăuţi şi predă la Universitatea ‘’Franz-Joseph’’ drept roman, sociologia dreptului şi dreptul liber. Practic Eugen Erlich a încercat să adapteze normele juridice şi întregul corp legislativ din Bucovina la realitatea societăţii bucovinene. El a considerat că dreptul este destul de rigid ca ştiinţa şi nu răspunde necesităţilor societăţii la care se aplică. Juristul a trăit într-o societate mai mult decât eterogenă, Bucovina fiind supranumită drept o miniatură a Imperiul Austro-Ungar deoarece pe teritoriul său trăiau nu mai puţin de unsprezece naţionalităţi de etnie, cultură, limbă şi religie diferite. Astfel, el a considerat că este necesară o permanentă sondare a realităţilor sociale şi o transformare continuă, o modernizare constantă a dreptului. Această dinamică a normelor juridice transformă dimensiunea juridică a societăţii într-un corp organic perfect adaptat necesităţilor bucovinene.

Image

Harta Bucovinei

Das lebende Recht devenea posibil datorită mijloacelor puse la dispoziţie de sociologie. Sociologia dreptului  cauta dreptul viu, ca law in action, nu law in the books. Dreptul vazut ca suma a opiniilor juridice, a  punctelor de vedere nu favorizeaza, nu ajuta constituirea unor norme juridice cat mai eficiente.[1] Aceasta ar fi mare diferenta dintre doctrina si sociologie.   Eugen Ehrlich detalia amănunţit tot acest proces în cadrul cursurilor sale începând din 1907. In 1910 a fondat un seminar pentru dreptul viu – lebedens Recht – ceea ce între timp ar fi putut deveni un seminar sau chiar un institut de drept constituţional – Institut fur Rechtstatsachenforschug. Trebuie să amintim faptul că această iniţiativă – din domeniul dreptului constituţional – l-a preecedat pe Hans Kelsen, care în 1910 îşi definitivea studiile în drept la Universitatea din Viena.  Eugen Ehrlich a încercat să le explice studenţilor săi necesitatea unei/unor juristische Aufnahmen. Die Aufname se poate traduce prin fotografie, amprentă, priză, absorbţie, receptare, admitere, integrare, înregistrare şi asimilare. Evident, sociologii ar spune, bref: observaţie!

Image

Cernauti

Într-adevăr profesorul de la Fraz-Joseph Universiatat, Cernăuţi considera că este necesar să observe cu atenţie organizarea fiecărei fabrici, a fiecărei asociaţii, a fiecărei uniuni comerciale, a familiei, a oraşului, toate sunt organizate într-un mod particular. De la această particularitate trebuie să plece juristul în analiza sa: ‘’ein Einsicht  in das Wesen der Dinge zu vertiefen sucht’’ (realizarea unui examen al substanţei, esenţialul lucrurilor în profunzimea lor). Suma relaţiilor dintre subiecţii de drept al acestor forme de organizare particulară creează la rândul lor izvor de drept, sursa (Quelle): proprietatea (Besitz ), dominaţia (Herrschaft),  declaraţii de intenţie (Willenserklarung), acestea din urmă fiind înţelese în special drept contracte. El a fost contemporan cu Max Weber (dar şi cu Ludwig von Mises şi Friedrich August von Hayek) şi deşi nu a fost la fel de cunoscut ca acesta, a adus contribuţii la fel de semnificative precum celebrul sociolog german, teoriilor sale fiind rezervate câteva pagini în manualele de sociologie a dreptului (Klaus F. Rohl, Rechtssoziologie, 1987, pp. 14-15).

Image

Principala sa lucrare, Grundlegung der Soziologie des Rechts  – Fondarea sociologiei dreptului – a apărut în 1889, reprezentând totodată şi un manual de sociologie a dreptului. O editie in traducere in limba engleza a fost publicata in Statele Unite ale Americii in 1936. Ehrlich a mai publicat ‘’Contributii la teoria izvoarelor dreptului’’ (1902) si ‘’Logica juridica’’ (1919). După primul război mondial (1914-1918) a încercat să plece în Elveţia şi să predea la Berna, însă deşi a ţinut un seminar în capitala statului helvet nu a reuşit să semneze nici un contract. Astfel, după această scurtă experienţă la Berna, călătoreşte la Napoli şi de aici înapoi la Viena. Decide să se reîntoarcă la Cernăuţi, în Bucovina natală, deşi aceasta nu mai era parte din Imperiul Austro-Ungar ci tocmai fusese alipită statului român la finele primei conflagraţii mondiale. Nu rămâne pentru mult timp la Cernăuţi, călătoreşte la Bucureşti unde se întâlneşte cu ministrul educaţiei şi are întâlniri la nivel foarte înalt în cercurile politice şi academice – în calitate de fost rector al Franz-Joseph Universitat, Cernăuţi – pentru a pune în ordine universitatea din Bucovina şi pentru a da o mână de ajutor la uniformizarea juridică şi legislativă a noului stat român. Nu reuşeşte să se acomodeze  şi să se obişnuiască cu lumea de la Bucureşti şi se întoarce la Cernăuţi unde moare în 1922, bolnav de diabet, la vârsta de 59 de ani.

Image

Hans Kelsen

Ceea ce surprindre la teoria lui Eugen Ehrlich este similitudinea dintre situaţia la care a aplicat el propria teorie, respectiv eterogeneitatea societăţii din Bucovina, şi actuala situaţie a Uniunii Europene. În spaţiul german în urmă cu câţiva ani a fost creat un concept cultural care defineşte realitatea actuală a societăţii germane: multikulti. Desigur este vorba de pluralims, din punct de vedere etnic, social, cultural, religios, lingvistic, economic, etc. un pluralism al societăţii germane extrapolat în realitate la nivelul întregii Uniuni Europene. Actuala societate europeană este expresia perfectă a ceea ce era Bucovina în epoca lui Eugen Ehrlich: multiculturală şi  multinaţională. Astfel problema unui drept mult mai dinamic, mai eficient mai practic poate să treacă din spaţiul academic, abstract, în cel social, cotidian, în realitatea practică a Uniunii Europene. Ehrlich a încercat să găsească o posibilă soluţie pentru păstrarea Imperiului Austro-Ungar, iar această soluţie reprezenta un drept constituit pe baza cerinţelor  populaţiei pentru satisfacerea necesităţilor şi dezideratelor acestora nu pe cele ale statului. Deci un mecanism care să fie declanşat dinspre populaţie spre stat, nu invers. Astfel, făcând o paralelă cu Uniunea Europeană, un drept care să fie constituit pe baza iniţiativei populaţiei, un drept viu, dinamic, poate ar fi o soluţie pentru ameliorarea întregului proces de integrare europeană. Un drept care să aibă ca principal promotor cetăţeanul nu statul, acesta este un drept eficient, un drept liber, un drept conceput de Ehrlich. Das lebende Recht poate fi o posibilă definiţie pentru viitorul drept european cu atât mai mult  dacă se va reuşi să se realize o constituţie valabilă pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.

Image

Cernauti, Universitatea

Emilian Dranca,

20.03.2014


[1] Manfred Reinbinder, Rechtssoziologie, Munchen, Beck Verlagsbuchhandlung, 2000. Reinbinder  spune mai exact ‘’das Recht als Summe de rim jurstischen Sinne geltenden Rechtsnormen’’ cea ce se poate traduce prin ‘’suma, diversitatea  opiniilor juridice castreaza normele juridice.’’

De ce să votăm?

De ce să votăm?

Image

În anul 2012 lucram în redacţia Ziarului Studenţesc din Cluj Napoca la o campanie pentru motivarea tinerilor în ceea ce priveşte necesitatea şi importanţa participării lor la alegerile din primăvară.

Erau doar alegerile locale. Însă, pe fundalul unui absenteism crunt, în special în rândurile tinerilor cu drept de vot, acestea puteau dobândi o miză naţională. Atunci, campania dusă de redacţia ziarului s-a numit ROCK VOTE.  Numărul celor care au participat la vot nu a fost cel dorit. Am reuşit atunci să determinăm poate doar câteva sute sau poate chiar câteva mii de studenţi din Cluj-Napoca să meargă la vot.

Acum, în primăvara lui 2014 sunt alegerile europarlamentare. Încă odată ar fi nevoie de o campanie masivă din partea ONG-urilor  şi a presi libere pentru a determina cetăţenii cu drept de vot să meargă şi să voteze (preferabil doar odată, şi corect!). Este un drept al lor pe care dacă nu şi-l vor manifesta vor lăsa practic calea liberă unor persoane mai mult decât îndoielnice din punct de vedere al performanţelor politice, să ajungă în Parlamentul European. În 2009, România a trimis 33 de parlamentari. În 2014, după aderarea Croaţiei, vor fi trimişi doar 34 de parlamentari. Cred că ar fi o pierdere uriaşă pentru România dacă ar trimite alte personaje care au cântat ode Elenei Ceauşescu, sau au colaborat cu securitatea, sau au făcut politică în prima linie a regimului comunist şi au rămas ”la butoane” chiar şi după 20 – 30 sau chiar 40 de ani. De asemenea ar fi o pierdere pentru români ca în Parlamentul European să ajungă tot felul de incapabili, paraşutaţi acolo doar pentru faptul că sunt fica lui… sau fiul lui…X, Y, Z.  De asemenea votul în general este iportant dat fiind faptul că prin vot alegem pe cei care ne reprezintă. Însă, din nefericire cei aleşi actualmente pentru a ne reprezenta nu dau dovadă de profesionalismul pe care-l pretind. A se vedea spre exemplu: http://www.ziarulviitorul.ro/reuniunea-consiliului-pentru-afaceri-externe-2625

Sâmbătă 22 martie, voi ţine o conferinţă  intitulată ”Y Vote?” tocmai despre importanţa şi necesitatea votului. Aceasta se va desfăşura la Fundaţia Prietenii Americii, Strada Mihai Eminescu (Sector 2).

Emilian Dranca

18.03.2014

De la Vatra-Dornei la Baden Baden

De la Vatra-Dornei la Baden Baden

Image

Emilian Dranca

La începutul lunii februarie am avut ocazia de a reveni în orăşelul german Baden Baden, aflat în vestul Germaniei, foarte aproape de Karlsruhe şi Stuttgart. De fiecare dată când ajung acolo unde Fjodor Dostojewski şi şi Iwan Turgenew au scris şi jucat o carte importantă din viaţa lor, atât la propriu cât şi la figurat, în mod inevitabil mă gândesc la replica pe care au vrut să o dea austriecii acestui mic orăşel, la extremitatea opusă a societăţii germane: Vatra Dornei.

Image

De la Vatra-Dornei la Baden Baden sunt 1600 de km pe cel mai scurt drum de asfalt. Aceasta este distanţa pe care, la finele secolului al XIX, se întindea un imperiu, imperiul societăţii şi puterii germane, chit că la Vatra-Dornei erau austriecii iar la Baden Baden germanii.  Poate ar trebui să mai adăugăm încă 100 de km la vest, cu tot cu Alsacia şi încă 100 de km la est cu tot restul Bucovinei. Astfel de bine de rău ajungem la o societate germană care se întindea pe aproximativ 1800 de km. Poate cititorul consideră că cele două oraşele reprezentau periferia, însă în realitate nu este chiar aşa. Atât de o parte cât şi de cealaltă vorbim de oraşe turistice, dezvoltate de o administraţie inteligentă şi eficientă. La Baden Baden primii care au descoperit beneficiile izvoarelor termale au fost romanii. Ei au pus bazele acestei industrii balneoclimaterice în urmă cu 2000 de ani. Şi azi există la Baden Baden băi termale care poartă numele date de romani: Augusta. De altfel numele oraşului, în traducere înseamnă baie, astfel când pronunţăm Baden Baden repetem acelaşi substantiv baie baie.

Image

La Vatra-Dornei izvoarele termale şi minerale au fost descoperite de chimistul Hacquet de Nurnberg, după cucerirea austriacă din 1775. Din nefericire pentru dezvoltarea economică şi culturală a locului, propunerea realizării unei staţiuni balneoclimaterice a fost materializată abia un veac mai târziu, la finele secolului XIX. Atunci a fost ridicat un complex turistic care a avut ca principală piesă Cazinoul. Acesta este creat după bodelul cazinoului din Baden Baden. Arhitectul Peter Paul van Brang, angajat al Curţii Imperiale de la Viena, şi-a văzut proiectul desăvârşit abia în anii 1896-1898. În mod incredibil, Imperiul Austro-UNgar a reuşit să ridice o bijuterie a arhitecturii  din România, pe care administraţia romană nu a reuşit să o protejeze şi să o restaureze în 25 de ani.

422634_337795039576731_766671367_n  Izvorul ”Unirei”, azi transformat in hotel.

Mă refer la ultimii 25 de ani, deoarece, cazinoul unde Nicolae Ceauşescu dorea să-şi petreacă revelionul dintre 1989-1990, a fost vandalizat în ianuarie 1990 iar de atunci a rămas într-o stare cumplită. Ceauşescu nu a mai avut timp să petreacă la Vatra-Dornei şi nici cazinoul nu a mai prins zile de glorie.  Cel de al treilea cazinou din România – din punct de vedere al dimensiunilor sale arhitecturale şi al frumuseţii sale – a rămas până în ziua de azi un obiect al disputei dintre primărie, Consiliu Judeţean Suceava şi Biserica Ortodoxă Română şi deisigur un rar subiect în presa locală. Toate părţile îl revendică pentru sine, însă nimeni nu face nimic concret în această privinţă. Un dialog al surdo-muţilor se desfăşoară între aceste instituţii incapabile să rezolve o chestiune în privinţa căreia timpul nu  are răbdare: memoria. Identitatea depinde de memorie, or distrugerea unor asemenea vestigii nu duce la nimic altceva decât pierderea memoriei colective şi a identităţii locului.

Este de admirat iniţiativa unui ONG, Salvaţi Cazinoul Vatra-Dorenei (http://www.scvd.ro/istoric/ ) care şi-a propus să redea dornenilor şi culturii universale un monument istoric pe care riscăm să-l pierdem datorită pasivităţii sau indiferenţei autorităţilor locale. Oare doar asemenea iniţiative pot salva ceea ce avem, ceea ce ne reprezintă cu adevărat, istoria, cultura?

Image

Carte postala cu Vatra-Dornei

Emilian Dranca

17.03.2014

Trecutul este viu

Trecutul este viu

Image

 

Sintagma din titlu nu-mi aparţine, în multe prinvinte îmi doresc că trecutul să nu fie viu, doar în cazuri de excepţie îmi doresc să mai trăiască cu adevărat. Un prieten foarte bun îmi aduce o carte intitulată exact astfel Trecutul este viu Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara (Humanitas, Bucureşti, 2014). În dedicaţie citesc: ”o carte apărută fără ştirea mea”… Mă întreb cum vine asta?

 

Îmi amintesc că de la Istoriile mele o carte de interviuri realizată de Eugen Stancu cu fostul său profesor Lucian Boia, am început să mă îndoiesc de disciplinaritatea celor care realizează aceste interviuri. Mă gândesc strict la metodă, specifică istoriei orale şi având drept obiectiv cunoaşterea, stabilirea unui minim adevăr, schiţarea unei istoriei obiective prin suma unor puncte de vedere asupra unui singur subiect. Însă ce observăm? Manipularea istoriei orale, a micro-istoriilor într-o mare istorie comercială. Ceva ce de fapt şi de drept nu mai este istorie ci un fel de jurnalism selectiv. Astfel, asemenea iniţiative decredibilizeaza nu doar persoanele cărora le iau interviuri, dar şi subiectele pe care le ating direct sau indirect, precum şi ştiinţa auxiliară istoriei: istoria orală.

 

Dar cui să explicăm asta? Tinerilor jurnalişti/istorici şi bătrânilor comercianţi/librari de pe marele bulevard al editurilor române? Desigur asemenea iniţiative sunt bine venite pentru popularizarea istoriei şi pentru aducerea ei mai aproape de cei care nu sunt specialişti. Însă, tocmai cei care sunt specialişti ar trebui să se ocupe în primul rând de cărţi serioase şi după de publicitate.

 

Emilian Dranca

 

15.03.2014