De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei

De pe acoperişul României pe acoperişul Austriei

Image

Un cunoscut alpinist român, d-l Dinu Mititeanu spunea că trebuie să priveşti muntele precum o femeie pe care o iubeşti. O iubeşti cu adevărat, o preţuieşti, o doreşti şi o cucereşti, în definitiv fizic. Aşadar, muntele nu este pentru aventurişti. Am mai spus-o şi cu altă ocazie. Aventuriştii dau de lucru cel mai mult celor de la Salvamont, Smurd şi alte asemenea servicii de intervenţie rapidă în diferite locuri greu accesibile.

Pe 2 mai coboram de pe Gheţarul Pasterze cu gândul la tura de a doua zi: ascensiunea finala pe Grossglockner. Pregătisem acest traseu din septembrie 2013. Acum, îl vedeam, îl aveam în faţa ochilor. Seara, la masă, discutând cu alţi alpinişti în cabană de la Studelhutte (2800 m.) am început să-mi fac griji pentru vremea de a doua zi. Lucrurile nu păreau a fi favorabile. Cu toate astea am urcat optimist în dormitor şi mi-am spus că a doua zi vom urca, eu şi cu Tudor, şi ne vom întoarce sănătoşi. Înainte de a pune capul pe pernă, am aruncat o ultimă privire pe fereastră. Cerul era plin de nori, începea să se lase ceaţa.

Image

Coechipierul meu intrase în panică în urmă acestui eveniment şi mi-a cerut să nu mai urcăm pe acolo ci să ocolim pe partea stângă. Am fost de acord, dându-mi seama că sus ne va fi mult mai greu, dacă el intra in panica de aici. Astfel am continuat ascensiunea pe versant prin partea stanga a primelor lanturi. Cred ca acest scurt episod a ne-a costat o ora. Fara a mai pune la socoteala carabina pe care am lasat-o acolo si hanoul meu. Daca am fi urcat direct pe la lanturi si nu am fi avut probleme puteam să ajungem sus, pe micul platou cu o oră mai devreme. Astfel, am ajuns pe acel platou abia la ora 09. De aici lucrurile se complică, însă nu cu mult. Ceea ce face periculos şi dificil drumul este creasta în sine, foarte îngustă şi abruptă. Însă, nu cred că este mai dificil decât Piatra Craiului, atât în condiţii de iarnă cât şi în condiţii de vară. Este drept, viscolul, ninsoarea şi lipsa de vizibilitate sunt un dezavantaj. În afară de noi doi, ne-a depăşit la lanţuri un alpinist singur, iar celelalte grupuri s-au întors. Aşadar, acum aveam în faţă trei persoane, cei doi care plecaseră înainte de 6 dimineaţa şi încă un alpinist care merge destul de repede. Am ajuns la următoarele lanţuri pe care nu mai ai cum să le ocoleşti. Practic pentru a urca, urci pe creastă fiind asigurat de aceste dispozitive tehnice. De aici am mers foarte greu deoarece Tudor, în ciuda a ceea ce mi-a spus despre antrenamentul său, nu se descurca deloc. În plus, iar intrase în panică şi era greu de stăpânit. Viscolul mişca norii din când în când şi prin ninsoare puteam vedea prăpastia ucigătoare atât la stânga cât şi la dreapta. Cred că pe vreme frumoasă peisajul este superb. Mie îmi plăcea chiar şi în condiţii de furtună. Muntele se ascundea şi se dezvăluia asemenea unei fete frumoase pe care o descoperi treptat cu multă răbdare şi perseverenţa. Muntele era efectiv minunat, chiar dacă se vedea foarte puţin. Printre norii plini de zăpadă puteam zări din când în când prăpăstiile ce se deschideau sub noi asemenea unor cratere uriaşe, fără fund, deoarece nu vedeam deloc unde se termină.

Image

În cele din urmă, am ajuns la Erzh. Johann Hutte, 3454. Era ora 11.00. I-am propus lui Tudor să stăm o oră să se liniştească şi să se odihnească. A fost de acord. Aici, cabana este închisă în timp de iarnă, însă, deşi este privată, proprietarul lasă o încăpere accesibilă pentru cei care doresc să se adposteasca în condiţii dificile. Aici l-am întâlnit pe alpinistul care ne depăşise. Venea din Viena şi se antrena pentru un traseu pe care urma să-l facă peste o săptămână în munţii Ural. Era singur, însă a doua zi urma să urce împreună cu un ghid până pe vârf. El s-a întors de aici înapoi la 2800 la Studlhutte. În încăpere erau sacii şi proviziile celor două persoane care se aflau în ascensiune spre vârf. Le-au lăsat pentru a-şi uşura bagajul. Pe vremea asta cred că urmau să inopteze chiar în acea încăpere la întoarcere, unde de altfel erau patru scripeţi pe post de paturi dar şi o toaletă curată. M-am întrebat oare unde găsesc aşa ceva în România? Încă nu ştiu.

După ce am luat un prânz pe măsura efortului depus şi am golit efectiv un termos de ceai, Tudor s-a mai liniştit, însă nu şi vremea de afară. La 12.00 am ieşit. Viscolul era cumplit, nu se vedea nimic şi zapaaa se aseza în mod constant. Urmele noastre nu se mai vedeau deloc. Tudor îmi cerea să ne întoarcem. I-am propus să mai facem câţiva paşi pentru a vedea cum este mai încolo, nu doar vremea ci în special muntele. Aşadar, în ciuda faptului că el nu mai vroia şi nu mai credea în puterile sale, am continuat să urcăm. Pentru mine a fost un semn bun, mi-am zis că totuşi se poate. Astfel, atinsesem obiectivul pe care-l stabilisem în august 2013, am depăşit cel mai înalt vârf din România şi am depăşit 3000 m. Am continuat să urcăm. Am trecut de 3454 şi după câteva sute de metrii cred că am ajuns la 3500 de metrii. După Johann Hutte urmează un fel de potecă, dacă o pot numi astfel care nu are lanţuri. Nu se vedea cărarea, însă se vedea un fel de potecă mai largă. În realitate, zăpada se depunde în straturi foarte mari şi lărgeşte asfel ceea ce pare a fi o potecă. Eram pe un val de zăpadă, iar dacă făceam un pas în plus la dreapta puteam să determin surparea acestui val de zăpadă şi implicit căderea liberă în gol. Mă uit în spate şi-l văd pe Tudor cumplit de apropiat de marginea acestui val de zăpadă. L-am chemat să vină lângă mine. Mi-am amintit că el în mod normal poartă ochelari, deci s-ar putea să nu perceapă la fel de bine marginile. I-am recomadat să-mi urmeze cu exactitate paşii, iar el mi-a cerut în schimb, din nou, să ne întoarcem.

 

Image

Am continuat totuşi să urcăm încă câţiva metrii. Trecusem sigur de 3500 m. Vârful îmi părea atât de aproape. Mă despărţeau acum de el doar 298 m. maxim maximorum. Însă, am conştientizat faptul că mă desparte şi lipsa unui coechipier bine pregătit, deci o echipă serioasă. Vremea putea fi tolerată, nu era un obstacol de nedepăşit. Însă absenţa unei echipe… era de nedepăşit. Ştiam că eu nu am cum să greşesc, pregătisem totul timp de mai bine de jumătate de an pentru a fi aici. Viscolul bătea şi-mi dezvăluia preţ de câteva clipe frumuseţea muntelui din faţa mea, în splendoarea versantului negru, masiv, pe suprafaţa căruia zăpadă nu reuşea să se aşeze în totalitate. Însă Tudor putea greşi, iar acolo o greşeală oricât de mică putea să-i coste viaţa şi implicit viaţa mea fiind legat cu mine în coardă. Intrase în panică şi nu mai putea fi potolit. Muntele nu mai era o plăcere pentru el ci un pericol. Am stat câteva clipe, am privit în faţă , în spate, în stânga, în dreapta, am ezitat, însă în cele din urmă am decis: ne întoarcem. Am coborât cu gândul că a doua zi, când se anunţase vreme mai bună vom urca din nou. Tipul era de partea noastră.

Am coborât mai repede decât mi-aş fi putut închipui. Am ajuns inpoi la 2800 m. puţin după orele 15.00 deci în aproximativ trei ore. Îmi este greu să descriu sentimentul pe care l-am trăit în acea seară. Mă simţeam mai singur ca niciodată. Seară am deschis discuţia pentru a doua zi, când, surpriză: Tudor nu mai vroia să urce. S-a speriat, i s-a făcut frică şi nu mai vroia să audă de vârf. Eram complet singur.

Deşi a doua zi a fost vreme superbă, cerul complet senin, zăpada aşezată cu o zi înainte îngheţase acum şi era mai mare plăcerea să urci cu colţarii. Însă, nu mai aveam cu cine să urc. Să mă alătur unui alt grup şi să-l las pe coechipierul meu cu frica să? era împotriva firii mele. Am venit doi, rămânem doi.

Muntele poate fi doar iubit şi după cucerit, nu invers. Dacă ţi se face frică de el asta înseamnă că nu-l iubeşti cu adevărat, că nu-l înţelegi şi nu ai ce căuta acolo. Este greu de descris ce sentimente te încearcă în asemenea clipe.

Image

*Am ataşat alte fotografii, nu cele pe care le-am făcut eu în data de 3 mai deoarece din ele nu se vede nimic, dată fiind vremea nefavorabilă.

Emilian Dranca

30.06.2014

 

 

Cortez, duşmanul poporului

 Image

                                   Cortez, duşmanul poporului

                                               sau Corneliu Coposu sub supravegherea Securităţii

                                                                    

Când este pronunţat sau reamintit numele de Corneliu Coposu, pesoana sa reactualizează informaţii şi cunoştinţe despre PNŢ, Iuliu Maniu, rezistenţa anticomunistă precum şi opoziţia faţă de orice regim totalitar, apărarea principiilor morale şi a valorilor creştine atât în viaţa de zi cu zi cât şi în activitatea politică. O imagine a unei pesonalitati distincte, remarcabile. Un chip care s-a păstrat şi s-a impus mai ales după experienţa celor 17 ani petrecuţi în închisoare. Un portret pe care Doina Cornea îl creiona foarte bine în memoriile sale : ‘’ceea ce m-a izbit din prima clipă era aerul său atât de actual şi de inactual totodată, privirea sa ciudat de prezentă şi de absentă în acelaşi timp. De la ţinuta vestimentară, la maniere, la felul său de a se exprima, de a se comporta, toate aveau parcă două valenţe : o distincţie fără ostentaţie dar şi uşor vetustă ; un limbaj îngrijit dar şi uşor arhaizant ; o mare vioiciune a gândului temperată parcă de ritmul domol, ardelenesc, al rostirii’’ (Doina Cornea, Puterea fragilităţii, Humanitas, Bucureşti, 2006 ; ȋn luna mai a anului curent am ȋntalnit-o pe Doina Cornea la Cluj-Napoca si mi-a vorbit cu aceiasi precizie in ciuda varstei ȋnaintate şi a problemelor de sanatate). Doina Cornea l-a cunoscut pe Corneliu Coposu doar în ultimii cinci ani din viaţa liderului ţărănist, aprecierile sale (re)confirmă spre exemplu observaţiile dintr-un raport al Securităţii din 19 mai 1972 : ‘’ de o inteligenţă sclipitoare, de o vastă cultură multilaterală, foarte serviabil, curajos, om de ideii dar şi bun executant, Corneliu Coposu este simpatizat în cercurile largi P.N.Ţ. – iste şi nepeneţiste (sic.). Fiind astfel foarte apreciat şi cu legături întinse, în ţară şi în străinătate este azi – în urma defecţiunii – lui Ionel Pop – socotit drept un fel de îndrumător al foştilor P.N.Ţ. – işti fără ca Corneliu Coposu să se fi ocupat aievea, în mod practic cu chestiuni de organizare (Dosar I. 149087, Vol. 3, ff. 236-238 Raportul ȋntocmit de Securitate se ȋntindea pe 16 file). Dincolo de aceste aprecieri sau denigrări ce vor fi ȋntalnite ȋn dosarele fostei Securităti este necesară o scurtă menţiune : toate calităţile sau defectele lui Corneliu Coposu sunt menţionate in special de oameni plătiţi, angajaţi să-l observe şi să-l supravegheze pe liderul ţărănist. Fără aceste ‘’aprecieri’’ pozitive sau dimpotrivă, aceste persoane (fie că este vorba de informatori sau de securişti) nu şi-ar fi putut justifica importanţa activităţii lor ȋn lipsa unui persoanaj important şi deosebit de toţi ceilalţi lideri politici. Astfel, mărturiile şi declaraţiile acestora trebuiesc privite cu oarecare rezervă.

            Aşadar, imaginea lui Corneliu Coposu, aşa cum a fost perceput pe parcursul anilor 1962-1964, anii domiciliului obligatoriu si 1964-1989, anii petrecuti intr-o relativa libertate, de cei ce au lucrat sub diferite forme pentru Securitate. Astfel este surprins/creionat/descris portretul lui aşa cum reiese din dosarele ce s-au păstrat de la Securitate. Pentru o mai buna ȋntelegere sunt necesare unele precizări. În arhiva C.N.S.A.S. sunt păstrate cinci dosare întocmite pe numele liderului ţărănist, care ȋnsumează 98 de volume. Nu ştim dacă acestea sunt toate dosarele, dar putem presupune că alte note informative sau chiar volume şi rapoarte se află în alte dosare deschise pe numele unor persoane precum Ion Diaconescu, Dinu Zamfirescu, Ion Barbuş, Ion Raţiu, Nicolae Penescu, Radu Câmpeanu, Alexandru Bratu şi alţii care l-au cunoscut şi i-au fost apropiaţi prin diferite forme.

            Cortez este unul dintre primele nume de cod pe care le-a primit Corneliu Coposu alaături de Utopicul, Călin şi Călinescu. Pe parcursul anilor – 1964-1989 – este urmarită activitatea lui ‘’Cortez’’ de dupa eliberarea din inchisoare şi forma pasivă a opoziţiei sale faţă de regimul comunist. De asemenea este analizat fundamentul credinţelor sale politice şi ideologice care l-au determinat să aleagă, dincolo de bine si de rau…

 Emilian Dranca

Bucuresti, 21.06.2014        

 

 

Lecturi la început de vacanţă

Image

 

 

Erlenkonig

Johann Wolfgan von Goethe

Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?
Es ist der Vater mit seinem Kind;
Er hat den Knaben wohl in dem Arm,
Er fasst ihn sicher, er hält ihn warm.

Mein Sohn, was birgst du so bang dein Gesicht? —
Siehst, Vater, du den Erlkönig nicht?
Den Erlenkönig mit Kron’ und Schweif? —
Mein Sohn, es ist ein Nebelstreif. —

„Du liebes Kind, komm, geh mit mir!
Gar schöne Spiele spiel’ ich mit dir;
Manch’ bunte Blumen sind an dem Strand,
Meine Mutter hat manch gülden Gewand.“ —

Mein Vater, mein Vater, und hörest du nicht,
Was Erlenkönig mir leise verspricht? —
Sei ruhig, bleibe ruhig, mein Kind;
In dürren Blättern säuselt der Wind. —

„Willst, feiner Knabe, du mit mir gehn?
Meine Töchter sollen dich warten schön;
Meine Töchter führen den nächtlichen Reihn
Und wiegen und tanzen und singen dich ein.“ —

Mein Vater, mein Vater, und siehst du nicht dort
Erlkönigs Töchter am düstern Ort? —
Mein Sohn, mein Sohn, ich seh’ es genau:
Es scheinen die alten Weiden so grau. —

„Ich liebe dich, mich reizt deine schöne Gestalt;
Und bist du nicht willig, so brauch’ ich Gewalt.“ —
Mein Vater, mein Vater, jetzt faßt er mich an!
Erlkönig hat mir ein Leids getan! —

Dem Vater grauset’s; er reitet geschwind,
Er hält in Armen das ächzende Kind,
Erreicht den Hof mit Mühe und Not;
In seinen Armen das Kind war tot.

Regele Ielelor

Cin’ zboară prin viscol așa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ține copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deștept.

— Copile, tu tremuri; ți-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceață purtată de vânt.

“O, dragă copile, o, vin ca să-ți fac
La jocuri frumoase, să-ți fie pe plac.
Flori mândre, pestrițe, din plai strânge-vei,
Și maica te-mbracă în aur de vrei!”

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră șoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, și fii liniștit
E vântul ce-n veștedul crâng a vuit.

“O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Și-n cânturi și-n jocuri te leagănă lin!”

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii își mișcă un plop gârbovit.

“Frumos ești, copile, și drag tu îmi ești;
Te smulg cu puterea, deși te ferești!”
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă strivește al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-ntețește;
Copilul ce geme de sân și-l lipește.
Abia el ajunge acasă cu chin…
Copilul de spaimă-i murise la sân.

29 de ani de la trecerea lui Mircea Eliade în eternitate

Image

 

În mai 2011 am susţinut la Consulatul României din Strasbourg o conferinţă despre Mircea Eliade. Atunci se împlineau 25 de ani de la trecerea lui Mircea Eliade în eternitate şi mi-am dorit să-l comemorez pe cărturarul român în acelaşi oraş unde el a conferenţiat cu 60 de ani în urmă. Acum, în 2014 se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Mircea Eliade. Mult aşteptatul moment va fi anul viitor, când conform dorinţei sale testamentare, la 30 de ani de la moartea sa, va putea fi publicat jurnalul său integral. Aştept cu o oarecare nerăbdare această publicatie. Eliade a scris mult, foarte mult, atât despre istoria religiilor, despre istorie în general cât şi despre sine. Însă nu a publicat tot.

Cu siguranţă nu sunt singurul care aşteaptă acest moment. Multe date biografice ne lipsesc şi… multă lume speră că le vom primi graţie acestui jurnal inedit. În prelegerea din 2011 am amintit de păcatele sale din tinereţe, însă nu am insistat asupra lor. Asta în ciuda faptului că în sală plină, se aflau inclusiv bătrâni legionari – refugiaţi în occident încă din 1941 – care mi-au cerut să spun mai multe cuvinte despre apartenenţa politică şi angajamentul public al lui Mircea Eliade. Eu am pus accent mai mult pe opera lui Eliade decât pe ceea a făcut personal omul Eliade cu menţiunea că una nu salvează pe cealaltă.

Redau mai jos câteva idei despre fenomenul religios în perspectiva lui Eliade, idei pe care le-am prezentat atunci şi asupra cărora poate merită cugetat:

Însă  ce este religiozitatea? inevitabil, este mai mult decât voinţa sacră, voinţa morală desăvârşită, deoarece acest sentiment este absolut, el transcede din inconştient în conştient redând unitatea tuturor paradoxurilor şi antagonismelor fiinţei umane : transconstientul (Karl Gustav Jung). Sentimentul religiozităţii, al credinţei, elementul central oricărei religii este foarte bine exprimat incadrul religiilor semitice şi ale celor biblice. El este menţionat ca şi qadosh,[1] (şčů) ‘’caruia îi corespund hagios ( Ἅγιος ) şi sanctus sau, încă şi mai precis, sacer. Aşadar noi le traducem prin sacru.’’[2]

Aşadar, sacrul este elementul central al religiozităţii, al credinţei şi al încrederii în anumite identităţi religioase. El constituie sursa atât a mişcărilor violente cât şi a celor non violente. Frica inexplicabilă ( mysterium tremendum) determină o anumita atitudine. Putem considera că este o frică faţă de necunoscut. ‘’E înfiorarea creaturii în faţa lui mysterium tremendum, în faţă cumplitei enigme. Iar vechile legende despre Iahveh, cel care-l <<surprinde>> noaptea pe Moise, slujitorul său,’’[3] toate sunt un exemplu în plus pentru a înţelege – în măsura în care pot fi înţelese –   reacţiile umane faţa de asemena identităţi sacre.

În acelaşi timp, sacrul este elementul central al religiei, religia fiind definită uneori precum ‘’l`expérience du sacré.’’[4] Religia, ‘’ aşa cum spune cuvântul latin religare, este observarea atentă şi conştiincioasă a ceea ce Rudolf Otto a numit adecvat numinosul, anume o existenţă sau acţiune dinamică ce nu este determinată de un act de voinţă.’’[5] În desfăşurarea evenimentelor din societate, religia a fost şi va fi un element inconturnabil şi inepuizabil. Am stabilit faptul că ceea ce nu se vede, (sentimentul religiozităţii, ‘’atunci când un obiect este resimţit ca numinos’’[6]), credinţă, starea sufletească, fac parte dintr-o sferă inexprimabilă. Putem considera că ceea ce se vede, animalele, obiectele, mediul înconjurător, etc. se încadrează în sfera exprimabilului. Astfel am obţinut două categorii distincte care formează încă o polaritate : exprimabil/inexprimabil, asemenea altor categorii polare din istoria religiilor : pur/impur, fast/nefast, sacru/profan, etc. Însă, conform acestor două categorii (opuse) poate fi împărţită şi lumea în două dimensiuni caracteristice elementelor atât exprimabilului cât şi inexprimabilului. Să considerăm exprimabilul ca fiind lumea materială, terestră, lumea substanţelor neanimate de nici o forţă iar în opoziţie, inexprimabilul ca fiind lumea ideilor, lumea forţelor, lumea celestă. ‘’Lumea sacrului, între alte caracteristici, se opune lumii profane asemenea lumii unor energii ce se opune lumii substanţelor. […] Dacă un lucru deţine prin definiţie o natură fixă, o forţă dimpotrivă poate fi aducătoare de bunuri sau de rele în funcţie de circumstanţele particulare a manifestărilor sale succesive.’’[7]

Să evaluăm religia drept un element al lumii energiilor iar oamenii şi mediul înconjurător drept elemente ale lumii substanţelor. Ceea ce constituite forţa, energia se poate manifesta sub forma gândurilor, a ideilor, ideologiilor sau credinţelor. Aceaste energii, această forţă stăpâneşte şi modelează masa substanţelor. Energia, forţa, puterea este un element exterior substanţelor[8], însă ea poate să treacă din lumea energiilor în lumea materială şi să locuiască pentru un anumit timp în interiorul unor elemente din aceasta. Atunci acea materie devine animată de o anumită forţă necunoscută ei până atunci şi poate declanşa diferite mecanisme care la rândul lor să fie animate de această forţă[9].           

Emilian Dranca

05.06.2014

Bucuresti

 

 

[1] ‘’sa ne amintim ca qadosh este ceea ce nu putem atinge ( l`intouchable), a profana inseamna a atinge tocmai acest lucru interzis atingerii, in privinta caruia ( a profanarii) placerea vanitatii este placerea unui mijloc pentru un sfarsit uitat (F. Nietzsche), cum a fost reamintit aroape doua mii de ani dupa Isus Hristos.’’ Enrico Castelli, Un aspect du sacré: la rémémoration, p. 29, in Le sacré Etudes et recherché, Actes du coloque organize par le Centre International d`Etudes Humanistes et par l`Institut d`Etudes Philosophiques de Rome, Rome, 1974.

[2] Rudolf Otto, Sacrul, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.14.

[3] Idem. p. 109.

[4] Joachim Wach, Sociologie de la Religion, Paris, Payot, 1955, p. 17.

[5] K. G. Jung, Psihologia religiei vestice şi estice, Editura Trei, Bucureşti, 2010, p. 16.

[6] Rudolf Otto, Sacrul, Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 15

[7] Roger Caillois, L`homme et le sacré, Gallimard, Paris, 1993, p.44.

[8] Ceea ce este cunoscut sub termenul de mana, adică, ‘’ceea ce permite producerea unor efecte/cauze care sunt ȋn afara puterii normale a oamenilor, in afara proceselor ordinare ale naturii.’’ Emile Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, Presses Universitaires de France, Paris, 2008, p. 88.

[9] ‘’Le pouvoir comme le sacré, semble une grâce extérieure dont l`individu est le siège passage. On la reçoit par investiture, initiation ou sacre. On la perd par dégradation, indignité ou abus.’’ Idem, p.118

Istoria şi istoriile

Image

 

Istoria se desfăşoară într-un spaţiu sublunar, ea este o ştiinţă umană şi studiază evenimente şi fapte ce implică spaţiul şi timpul de pe pământ.[1] Ceea ce este format dintr-o natură diferită de cea umană, terestră, este situat într-un spaţiu celest.[2] Din punct de vedere al istoricului demersul este mult mai dificil deoarece istoria ca ştiinţa nu are toate mijloacele necesare pentru interpretarea şi analizarea acestui demers teologic şi teleologic. În cazul marginalizării cultelor din România prin politica, respectic restricţiile regimului comunist, avem nevoie de un studiu ce angajează atât istoria precum şi filosofia, antropologia, sociologia şi nu în ultimul rând teologia şi mai ales istoria religiilor. Primele se ocupă în special de spaţial sublunar, terestru, iar ultimele două de un spaţiu celest. Totuşi între cele două spaţii mai putem localiza un spaţiu intermediar, acesta fiind traversat de mesajele dinspre sfera sublunară spre cea celestă şi viceversa.

Image

Această tentativă de explulzare a sacrului din societate în timpul regimului comunist a vut efecte semnificative. Astfel a fost creat un gol în lipsa prezenţei principaleor culte (creştine) ortodox, romano-catolic şi greco-catolic. Iar cum fenomenul religios nu este un fapt marginal, această marginalizare a principalelor culte a avut efecte pe mai multe planuri ale societăţii: cultural, politic, psihologic, istoric, religios. Eclipsarea existenţei principalelor Biserici din Romania a constituit un ‘’fapt social total’’ (Marcel Maus), antrenând cât mai multe dimensiuni ale societăţii, modificându-le parţial, asemenea fapt social devine un eveniment istoric.[3]

Image

Deşi României i s-a impus regimul comunist abia în anul 1948, putem considera că primele consecinţe ale intrării statului român în sfera de influenţă sovietică au fost resimţite chiar din 1944. În august 1944 întaistaitorul Bisericii Ortodoxe Române a fost Patriarhul Nicodim Munteanu (1939 – 1948). Nicodim a fost Mitropolit al Moldovei între 1935   – 1939, iar după moartea Patriarhului Miron Cristea a fost ales (30 iunie) şi după înscăunat   (5 iulie) ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. El a condus Biserica până la 27 februarie 1948, data morţii sale.[4] Perioada 1940-1948 nu a fost prea mult abordată de teologi şi istorici în timpul regimului comunist. Totuşi aceasta este perioada în care România cunoaşte două dictaturi (dictatura lui Carol al II-lea 1938-1940 şi dictatura militară a Mareşalului Antonescu 1941-1944) şi două regimuri politice provizorii ( statul legionar 6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941 şi pseudo-democratia 23 august 1944 – 30 decembrie 1947[5]). De asemenea în această perioadă Biserica Ortodoxă Română pierde Mitropolia Basarabiei cu o importantă Facultate de Teologie la Chişinău[6] şi Episcopia Bucovinei cu o valoroasă Facultate de Teologie la Cernăuţi. Această facultate a fost transferată la Suceava, însă mai mulţi ierarhi şi profesori de teologie care au colaborat cu Mareşalul Antonescu în perioadă 1941-1944 au fost nevoiţi să se refugieze în Occident. Dintre aceştia putem aminti Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea, Mitropolitul Basarabiei Efrem Enăcescu, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu, Episcopul Dunării de Jos Cosma Petrovici. Nicodim a efectuat o vizită la Moscova în 1946 ‘’cu scopul de a înoda legăturile tradiţionale între cele două biserici, întrerupte de vreme’’[7] însă se poate ca în cadrul acestui dialog intre Bucureşti şi Moscova să fie abordată şi problema noului context politic.[8]

Image

Acest nou context politic – regimul/regimurile comunist/e – a dominat societatea română timp de aproximativ 45 de ani. Dacă ar fi să reducem românia la un microcosmos al său aş alege Bucovina. Cea mai diversificată provincie, în ciuda dimensiunii sale reduse, atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Nu mai puţin de 14 naţionalităţi şi 8 religii au existat în această zonă până în 1940. Ce a urmat după, este bine cunoscut… De asemenea efectele nocive ale celui de Al doilea Război Mondial (1939-1945) şi a politicii administraţiei comuniste (1945-1989) sunt vizibile şi azi. Faptul că mii de germani au fost duşi înapoi în marele Reich visat de Hitler sau deportaţi în gulagul sovietic special pregătit pentru ei şi nu numai de către Stalin, nu mai este o noutate. Distrugerea comunităţii evreieşti precum şi a celei armene şi lipovene se află undeva între tabu şi arhivele statului.

Image

 

Însă, cel mai frapant îl constituie faptul că după 25 de ani de când, teroretic, comunismul s-a prăbuşit, istoriografia şi discurul public în România rămâne puternic marcat de influetele celor 45 de ani de comunism. Dau un simplu exemplu: de ce nu se vorbeşte de comunitatea germană din Bucowina şi de bisericile luterane şi catolice aşa cum se vorbeşte de frumoasele mănăstiri ortodoxe? Pe de o parte datorită faptului că o bună parte din ele au fost transformate în biserici ortodoxe sau chiar dărâmate. Pe de altă parte, datorită faptului că nu există istorici specilizati şi interesaţi de asemenea subiecte. În sfârşit, nu există un public interesat de această comoară pe care a stat cândva Bucovina: cea mai importantă resursă, omul, diveristatea sa etnică, lingvistică, culturală, religioasă, etc.

Din aceste considerente cred că nu se poate vorbi de istorie ci de istorii. Nici măcar în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române nu sunt clare foarte multe chestiuni în special din perioada 1945-1989. Nu în van anumiţi patriarhi au fost numiţi patriarhi roşii.

Image

În urmă cu exact 110 ani, 2 iunie 1904, la Cernăuţi, în Ziarul Bukowiner Rundschau era anunat începutul sezonului de   băi climaterice la Vatra-Dornei, 1 iunie – 30 septembrie, staţiunea montană unde la rândul reprezenta un microcosmos pentru ceea ce este Europa azi, unită în complexa sa diversitate.

Dedic aceste rânduri tuturor cititorilor din epocă a Bukowiner Rundschau, precum şi celor care mergeau la băi la ceea ce se numea, atunci, Dorna-Watra.

Image

Emilian Dranca

02.06.2014

 

[1] Paul Veyne, Comment on ecrit l`histoire, Seuil, Paris, 1971, pp. 42-43.

[2] Idem. p.42

[3] Idem. pp. 49 -52.

[4]http://www.patriarh.ro/Nicodim/repere.php Moarte care nu este foarte clara nici în ziua de azi, existand suspiciuni asupra cauzei mortii sale.

[5] Desi, din punct de vedere politic si mai putin juridic chiar si in perioda 1944-1947 sunt doua regimuri disctincte, primul august 1944-martie 1945 si cel de al doilea martie 1945-decembrie 1947.

[6] Aici a predat profesorul N. Popescu-Prahova, în privința sa, printre multiplele cărți și articole pe care le-a scris, relevantă pentru acest studiu trebuie să reținem lucrarea Canonizarea în Biserica Ortodoxă (1942). Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 443.

[7] Gheorghe Vasilescu, Nicodim, al doilea Patriarh al Romaniei, Magazin istoric nr. 5, 1998, p.42-45

[8]‘’Iată, de pildă, cum definea biograful său (I. D. Ştefănescu), în 1946, principiul relaţiilor stabilite de Patriarhul Nicodim cu conducerea de stat din vremea aceea: Patriarhul Nicodim a urmat o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. EI a socotit că politica Ţării şi răspunderea ei sunt purtate de guverne. Acestea vin la cârmă în condiții hotărâte de Constituţie şi spiritul public. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia şi poruncile Mântuitorului” (Prinos, Bucureşti, 1946, p. XXVII). Aşa se face că s-a zis, tot atunci, că: „Istoria va înregistra cu uimire şi, poate, cu recunoştinţă simpatia şi înţelegerea cu care capul Bisericii romaneşti a privit şi a îmbrăţişat, la vârsta de 80 de ani, orientarea îndrăzneaţă a celei mai tinere lumi” citat Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte in cei 60 de ani de patriarhat ortodox roman, vol. Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvântare ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29 septembrie 1985).