Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival – III Edition

Afiș 2

Advertisements

Der Historiker Rudolf Wagner und seine Geschichte

 

2014, habe ich mit ein Historiker in Bad Kissigen über Bukowina gesprochen. Damals hat er mir etwas merkwürdig gesagt, dass Bukowina keine Elite hat. Ist es wahr?  Ich habe ihn damals mehrere Beispielen gegeben. Ich gebe Ihnen heute nur ein einziger:  Rudolf Wagner. Der Historiker Rudolf Wagner wurde am 18. Juli 1911 in Duliby bei Stryj geboren. Er wuchs im Stryj und im bukowinischen Gurahumora auf, das nach dem ersten Weltkrieg an das Königreich Rumänien fiel. Er studierte ab 1930 an der Czernowitzer Francisco-Josephina, der er mit vielen profunden Studien und auch als leidenschaftlicher Verbindungsstudent immer verbunden blieb, und nach rumänischem Militärdienst von 1934-1938 in Marburg wo er in Philosophie und Volkskunde zum Dr. phil. Promoviert wurde. Es schloss sich eine Tätigkeit als Assistent am Berliner Osteuropa-Institut an. Von September bis November 1940 gehörte er als Stadtführer dem Umsiedlungskomando für die Buchenlanddeutschen  in Czernowitz an, nachdem die Nord-Bukowina von annektiert worden war. Schließlich folgten Kriegsdient und britische Gefangenschaft, aus der er im August 1945 zurückkehrte und eine Bleibe in Bayern fand.

Er stellte sich sogleich in den Dienst  der Zuerst umgesiedelten und bei Kriegsende vertriebenen Buchenlanddeustchen, anfangs als Geschäftsführer des Hilfskomitees der evangelischen Umsiedler aus der Bukowina, schließlich ab Oktober 1949 als Gründungsmitglied und erster Sprecher seiner Landsmannschaft, der er bis 1975 blieb. In dieser Eigenschaft gehörte Rudolf Wagner auch zu den dreißig Unterzeichnern der Charta der deutschen  Heimatvertrieben vom 5. August 1950. In den 50er Jahren übernahm er auch über seinen landsmannschaftlichen Bereich hinaus  Verantwortung als Stellvertreter im Vorsitzt der Vereinigten Ostdeutschen Landsmannschaften (VOL) bzw. des Verbandes der Landsmannschaften (VdL).

Heute möchte ich diese Biographie entdecken und schreiben. Das ist heute notwendig.  Das Forschung ist wichtig weil Rudolf Wagners Biographie zeigt den Weg des östlichen Deutschen ab eine Diktatur bis eine Demokratie und ihre Erfahrung in Deutschland vor aber auch nach dem Zweiter Weltkrieg. Als Abgeordneter des bayerischen Landtages für den Gesamtdeutschen Block/BHE von 1954 bis 1958 gehörte er zu denen, die gesetzgeberisch und politisch maßgebend den Rahmen für die geglückte wirtschaftliche  und gesellschaftliche  Eingliederung der Vertriebenen in Deutschland schufen. Rudolf Wagner hat viele Büchern geschrieben über Ostdeutschen und insbesondere über Galizien und Bukowina. Seinen Erfahrung und Tätigkeit sind heute wichtige Quelle für die Historiker. Ich gebe Ihnen nur drei Beispielen, Rudolf Wagner, Die Bukowina und ihre Deutschen, Wien 1979; Spuren der deutschen Einwanderung in die Bukowina vor 200 Jahren – Grenzschutz und Adel in österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983; Die Revolutionsjahre 1848/1949 im Königreich Galizien-Lodomerien (einschließlich Bukowina). Dokumete aus österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983.

Rudolf Wagner ist in 2004 gestorben.

Ziua eroilor români I

 

A trecut o lună de la ziua eroilor, sărbătorită anul acesta conform calendarului ortodox român în data de 25 mai. Am reușit să găsesc răgazul și liniștea necesară pentru a scrie retrospectiv câteva rânnduri depsre această zi, despre acest simbol de fapt, eroii naționali și comemorarea acestora. Precum în urmă cu 7 ani, am avut posibilitatea de a merge din nou în pelerinaj la cimitirul militar român din Soulzmatt. În 2010 eram student cu o bursă la Universitatea din Strasbourg unde am primit temă la seminarul de istorie contemporană coordonat atunci de prof. Jean Noel Gradhomme nimic altceva decât istoria cimitirului militar român din Soulzmatt. Nu mai auzisem până atunci de acest cimitir și cu atât mai puțin știam că există câteva cimitire militare române în Franța. Atunci am început o cercetare de câteva luni desfășurată în arhiva bibliotecii naționale privind presa alsaciană din ultimele decenii, dar și în arhiva orașului Soulzmatt și prin documentele puse la dispoziție de parohia ortodoxă română din Strasbourg. În cele din urmă, această simplă temă semestrială a luat forma unui articol pe care l-am publicat un an mai târziu la editura Presa Universitară Clujeană (a se vedea Pelerinajul romanilor la cimitirul militar de la Soultzmatt (1984-2010)  în volumul  Lucrările Conferinței Naționale’’ Viața cotidiana, familie, alimentație și populație în secolele XVIII-XXI’’, Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011). Era prea simplu să scriu doar despre cimitir, astfel încât am încercat să încadrez acest spațiu sacru în viața cotidiană a comunității românilor din diaspora și nu numai. Am cercetat pelerinajul efectuat la Soulzmatt în perioada 1986-2011. Practic anul 1986 este anul în care apare parohia ortodoxă română la Strasbourg, preot paroh fiind Vasile Iorgulescu, iar anul 2011 era anul în care finalizam cercetările mele asupra acestei teme. Sau cel puțin așa credeam atunci. Ulterior aveam să descopăr mai multe lucruri despre acest cimitir militar precum și despre exilul și diaspora română din Franța și din Germania. Acum, la șapte ani distanță, aș mai avea câteva pagini de adăugat, dacă  nu chiar un al doilea articol de scris, în urma materialului scris. Însă alt aspect al acestui pelerinaj constituie subiectul acestor rânduri. Ce este un erou? Mai are România eroi? Iar dacă da, locul acestora se află în memoria colectivă sau individuală?

Acestea sunt câteva întrebări la care se gândește orice pelerin plecat pe un drum a cărui destinație este locul unde sunt îngropați soldații căzuți pe fronturile din Primul Război Mondial. În fapt, acești soldați români au căzut prizonieri pe frontul din Ardeal. Odată ce România a atacat Austro-Ungaria în 1916, Germania a ripostat la rândul său în virtutea alianțelor militare pe care le-a avut cu Coroana Habsburgică. În consecință, în urma înfrângerilor suferite, o parte din prizonierii români de pe front au fost duși în lagăre de muncă din Franța, în Alsacia, pentru a lucra în pădure la extragerea lemnului necesar fortificațiilor și industriei militare. Mulți dintre aceștia au murit de foame. Majoritatea nu s-au mai întors în România. Astfel, doar la Soulzmatt sunt îngropați aproximativ 600 de soldați români, cei mai mulți dintre aceștia au decedat în iarna dintre 1916-1917. Amintirea lor ar trebui să ne determine să prețuim mai mult nu doar istoria românilor dar și România, așa cum arată ea, ca țară, ca națiune, ca societate. Desigur sunt și excepții. Este dificil spre exemplu de prețuit pe cei care nici nu  cunosc nici nu au interesul pentru istoria acestor oameni care în urmă cu 100 de ani și-au dat viața pentru țara lor. Spre exemplu este imposibil de prețuit o clasă politică care nu doar că se află la 100 de ani distanță cronologică de acești simplii soldați căzuți pe front, însă  din punct de vedere al sacrificiilor făcute pentru țara lor, în comparație cu orice soldat se vor afla la o distanță de ani lumină. Dacă vom căuta în  biografia politicienilor să vedem la ce au renunțat aceștia pentru a face ceva pentru România, și dacă au făcut ceva pentru România, se poate să nu avem ce găsi. Dacă ne vom interesa de proiectele și virtuțile care-i recomandă, se poate ca întreaga noastră cercetare să rămână fără obiect…  Deisigur, această comparație poate este neinspirată date fiind circumstanțele diferite, de la un secol la altul, condiția socială, politică, culturală, economică a fiecărei persoane. Este cu totul excepțională spre exemplu situația lui Maximilian Kolbe care a și-a dat viața pentru salvarea unui confrate în lagărul de exterminare de la Auschwitz. De asemenea, probabil alte asemenea cazuri  excepționale din istoria Holocaustului scot în evidență individualități unice, extraordinare, exemplare cu atât mai mult cu cât ele contrastează cu barabarismul și primitivismul ideologiei și practicilor național-socialiste duse la un nivel fără precedent, industrial, de proporții uriașe, ceea ce este deja cunoscut a fi nu doar Holocaustul, genocidul din Europa, distrugerea cunoscutei Mitteleuropa dar și al II-lea Război Mondial cu toate consecințele sale vizibile până în prezent.

Însă  cu atât mai mult, se poate spune, că atunci când ai toate pârghiile, toate posibilitățile necesare, toate mecanismele în timp de pace și siguranță economică, tocmai atunci ai mediul prielnic penntru a face ceva bun pentru cei pe care-i reprezinți. Or ce fac actualii politicieni pentru drapaleul pe care-l arborează la gât, la brâu, pe braț, pe diferite obiecte asemenea unui trofeu de vânătoare. Evident cele treci culori, roșu, auriu și albastru sunt frumoase, însă ele nu constituie doar un simbol de afișat ci și un o entitate care se hrănește cultural, politic, social, economic cu ceea ce produce un popor și mai ales elita acestuia. Când naționala de handbal câștigă un campionat atunci drapelul se află pe podium, pe primul loc, iar o întreagă națiune trăiește această victorie. Cand un președinte al statului se întâlnește cu un omolog al său, drapelul stă la masa dialogului iar o întreagă națiune este reprezentată acolo, când un om de știință câștigă premiul Nobel pentru descoperirile sale, o întreagă țară este cu el, așezându-se asemenea unui pediestal care se mândrește cu statuia sa. Acesta este un erou. Acesta este un reper, fie că se numește Herta Muller sau Elie Wiesel. Acesta este un indiciu că un tricol trăiește, că o națiune este vie, iar sacrificiul soldaților români din Primul Război Mondial este un asemenea act, pentru ca o națiune, o țară, un popor să trăiască, să rămână viu. Nu este doar cazul românilor. Evident jertfa adusă de soldații altor națiuni în situații mai mult sau mai puțin similare, în Primul Război Mondial, a se vedea cazul Italiei, în al Doilea Război  Mondial, cazul Poloniei mai ales, dar și după acesta, cum ar fi formarea statului Israel în 1949, toate acestea sunt exemple în care soldații acestor națiuni s-au jertfit pentru ca aceste popoare să existe, să trăiască și mai ales să fie drepte, cu capul sus, cu demnitate în rândul celorlalte state care altfel le-ar fi nimicit. Acesta este profilul eroului, elementul prin care națiunea sa trăiește, vibrează și se ridică asemenea celorlalte state de care se înconjoară.

Însă mai are România eroi?

Desigur, eroii există, fiecare erou constiuie arhetipul pentru părintele ideal, pentru prietenul ideal, pentru dascălul ideal. Însă aceste lucruri nu vor fi vizibile în presă, pe scena politică și cu atât mai puțin în spațiul public invadat din ce in ce mai mult de pseudo-valori și impostură și cu atât mai puțin în rețelele de socializare, unde totul se află doar la cateva secunde distanță. Însă despre toate acestea, data viitoare…

Saul Friedlӓnder, Wohin die Erinnerung führt Mein Leben

 

9783406697708_large

Saul Friedlӓnder, Wohin die Erinnerung fuhrt Mein Leben, C.H. Beck, Munchen 2016

Pasionații de istorie au la dispoziție încă un volum de memorii ale unuia dintre cei mai cunoscuți istorici din prezent, care a supraviețuit Holocaustului iar cu timpul și-a dedicat viața tocmai cataclismului care a răpit viața propriilor părinți, a prietenilor și cunoscuților. Istoricul reușește să construiască istoria altora însă cu mare dificultate poate reconstitui propria istorie, aceasta fiind marcată de nenumărate suferințe, pierderi, crize, angoase, temeri mai mult sau mai puțin justificate, răni provocate de societate și nevindecate de nimeni.

Saul Friedlander povestește în ultima sa carte de memorii (Unde duc amintirile – Viața mea) cum întipul sejurului său în Israel pentru început a fost amgajat civil în armata israeliană, după a lucrat chiar serviciul de informții în unitatea Intelligence 2, transformată ulterior în unitate de informații externe Unit 8200. Însă, în tot acest timp, amitirea Parisului și nostalgia unei societăți franceze din timpul copilăriei au continuat să-l urmărească și să nu-i dea pace asemenea gândurilor reîntoarcerii în Europa, în locurile sale natale.  Privind în urmă și scriind aceste rânduri, Friedlӓnder ridică problema identității sale. Este el european? Sau israelit? Sau american? American nu poate fi deoarece în momentul plecării în America, 1982, avea deja o identitate culturală forjată. Astfel, deduce că aceiași situație este și în momentul plecării sale în Israel, 1948, deși avea doar 16 ani, din punct de vedere al  formării culturale, se identifică cu Franța și societatea franceză. Cultura franceză este cea care l-a parcat definitiv deoarece ea i-a dat primii ani de școală, o limbă în care să se exprime atât în vorbirea curentă cât și în scris, un fel de a gândi, de a analiza dar și de a visa propriile dorințe și idei.

După cinci ani de ședere in Israel, Friedlander se întoarce la Paris pentru a-și continua studiile, la o universitate, după spusele sale, mai bună decât cele israelite. Astfel, în 1953 Saul Friedlӓnder își începe studiile universitare la Science Po. Însă Parisul nu reușește să-l rețină nici de această dată iar o altă destinație, cel puțin la fel de exotică pentru anii`50 precum Israelul-l va ademeni pe viitorul istoric: Suedia. Din Suedia înapoi în Franța, după în Statele Unite ale Americii și tot așa mai departe. Un adevărat periplu pe trei continente ale viitorului istoric al Holocaustului care avea să devină Saul Friedlӓnder. După ce și-a susținut docotratul în Elveția, tema disertației fiind reațiile dintre SUA și Germania în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a urmat o perioadă de 17 ani în care a fost cadru didactic la Geneva. Desigur în tot acest timp nu a rămas doar în Elveția, călătoriile, cercetările, studiile și cursurile predate au continuat nu doar  în Europa dar și în Israel și în SUA.

În cartea sa Saul Frielӓnder povestește un episod foarte interesant petrecut a Berlin în 1986. Fiind invitat de istoricul Erns Nolte la masă, Saul Frielӓnder este întrbat de gazda sa care este dimensiunea definitorie pentru un evreu, originea biologică sau cultura? Cu alte cuvinte un evreu se identifică din punct de vedere genetic sau cultural? Întrebarea venea tocmai în zorii evenimentului cunoscut drept ,,Cearta istoricilor’’ început în Germania între Nolte și Habermas și continuat ulterior și în alte state. Desigur în România nu interesa pe nimeni acest subiect – istoria Holocaustului – atât înainte de 1989 cât și după, drept dovadă numărul redus de cărți publicate/traduse pe marginea acestui subiect. Nici cărțile lui Frielӓnder nu au fost traduse. Evident, întrebarea ridicată de Nolte în cadrul cinei nu era o noutate pentru spațiul ideilor și mai ales pentru istorici. Însă, ea avea, cel puțin, o notă de malițiozitate. Frielӓnder povestește cum a încercat să explice politicos că acesta este un subiect clarificat, în urma discuțiilor de decenii care au urmat celui de al II-lea Război Mondial și implicit înființării statului Israel. Însă Nolte își repetă întrebarea insistâd să primească un răspuns concret, moment în care oaspetele său se ridică de la masă și se retrage. De atunci, conform amintirilor sale, nu a mai fost la Berlin…

Evenimentul din 1986 este important deoarece, dacă este să dăm crezare autorului, această întâmplare cu Ernst Nolte l-a determinat să se dedice cercetării și scrierii istoriei Holocaustului. Drept dovadă faptul că zece ani mai târziu apare monumentala lucrarea ,,Cel de al III-lea Reich și evreii’’. Lucrarea constituie în fapt o referință pentru istoria secolului XX, nu doar pentru istoria Germaniei, drept pentru care Frielӓander a primit ulterior și mai multe premii și distincții. Însă nu premiile și recunoștința academicienilor este important ci  informația istorică adusă în fața publicului larg. Pentru acest lucru autorul merită respectul și interesul cititorilor pasionați de istorie și din România și mai ales al editurilor.

Dacă încercăm să-l localizăm pe Saul Frielӓnder undeva în timp și mai ales în spațiu este dificil. În cazul în care ne gândim la parcursul său până în anii `60 sau `70 sau chiar `80 este greu de spus că are a urmat un anumit drum cunoscut, o carieră, o viață normală, etc. De altfel, așa um avea să declare și singur pentru revista ,,Der Spiegel’’, patria sa este istoria sa, istoria sa însemnând și istoria poporului evreu, care, să nu uităm, are o viață de cel puțin 3000 de ani. Cartea recomandată nu doar istoricilor perioadei secolului XX, cât și amatorilor dar mai ales, subliniez acest aspect mai ales: negaționiștilor Holocaustului.

Vatra Dornei – Cernăuți – Vatra Dornei (pe două roți)

,,Oh Einsamkeit! Du meine Heimat Einsamkeit! Zu lange lebte ich wild in wilder Fremde, als dass ich nicht mit Traenen zu dir heimkehrte!” F. Nietzsche, Also sprach Zarathustra

IMG_20170401_120733

Printr-o conjuntură de împrejurări mai mult sau mai puțin fericită, la finalul lunii martie eram la Cluj și nu am mai reușit să mă sincronizez cu nimeni dintre cei care au plecat de 1 aprilie în pelerinajul de la Fântâna Albă în Bucovina de Nord. Anul trecut am făcut un drum destul de lung de la București până în Bucovina de Nord (aproximativ 500 km.), însă anul acesta s-a dovedit a fi nu doar mai lung cât și mai interesant. Aveam doar două zile la dispoziție, 1 respectiv 2 aprilie. Am încercat să valorific fiecare secundă și să apreciez fiecare loc în care mă aflu. Astfel, am plecat cu trenul pe 31 martie de la Cluj la Vatra Dornei iar pe 1 aprilie, dimineața la ora 8, după aproximativ 3 ore de somn am plecat spre biciletă în direcția Cernăuți, Bucovina de Nord, Ucraina.

Drumul de la Vatra Dornei spre Ucraina, are multiple alternative. Depinde de fiecare pe unde își dorește să meargă. Eu am ales un traseu mai întortocheat, peste dealuri și munți, trecând pe lângă cunoscutele mănăstiri din Bucovina.

De la Vatra Dornei am trecut peste pasul Mestecăniș (09.00 dimineața), am coborât la Valea Putnei iar de aici am continuat până aproape de Câmpulung Moldovenesc unde, înainte de a intra în oraș am urmat drumul spre stânga spre Sadova.  De la Sadova am urcat un alt pas numit Trei Movile, ajungând până la cota de 1040 m. De pe Trei Movile se coboară repede de partea cealaltă în Moldovița unde este cunoscuta mânăstire de maici Moldovița.

IMG_20170401_141126

De la Moldovița am urcat cel de al treilea pas, cunoscut sub numele de Ciumârna, datorită satului care precede această urcare abruptă – în aceste locuri mai este numit La Palma, datorită monumentului din vârf dedicat muncitorilor care au  asfaltat pentru prima dată acest drum în 1968. Ciumârna ajunge la altitudinea de 1100 m. ceea ce este destul de solicitant pentru bicicliști, însă efortul este recompensat de peisajul magnific oferit atât de dreapta cât și de stânga drumului. De mult mă gândeam să urc aceste dealuri și acești munți pe bicicletă, însă mereu m-am gândit că este necesar mult exercițiu, atrenament, o condiție fizică excelentă. etc. etc. Însă, pe orice munte urici înainte de toate  cu sufletulul, după cu trupul. După această încercare cred și mai mult în aceste cuvinte. De la Ciumârna drumul coboară o distanță de 10 km. lăsând în spate pădurea de brad și intrând într-o pădure stufoasă de fagi. La poalele muntelui se află Sucevița cu renumita mânăstire de aici atestată pentru prima dată în 1582 în timpul lui Petru Șchiopul.

IMG_20170401_144303

De la Sucevița am continuat să pedalez în direcția Marginea – cunoscută pentru ceramica de Marginea – Rădăuți – Siret. Nu m-am oprit pe drum decât 5-10 minute pentru a bea apă sau pentru a mânca repede un baton de ciocolată. Știam că dacă întârzii pe undeva voi ajunge pe întuneric la Cernăuți, ceea ce nu-mi surâdea deloc. Astfel, de la Siret – un oraș care ar fi meritat o soartă mai bună – mai sunt doar 3 km. până la frontieră, Această distanță de 3 km este de obicei ocupată pe un sens de mers de camioanele care așteaptă să iasă din România. Mașinile mai mici, pietonii, biciliștii, motocicliștii au o bandă de mers separată. Eu am trecut frontiera împreună cu alți pietoni. Ce făceau în România nu știu.

IMG_20170402_131115

Punctul de trecere a frontierei la Siret între Româniași Ucraina

Însă dincolo de frontiera ukraineană este o stație de autobuz, chiar în vamă, unde pietonii găsesc un mijloc sigur și mai rapid în direcția Cernăuți. De la frontieră, după 3-4 km. pentru a ajunge la Fântâna Albă trebuie cotit la stânga pe un drum mai mult neasfaltat și desfundat care devine după  scurt timp un fel de drum forestier, cu pământ și pietre. Pe biciletă îți sar dinții din gură când treci cu viteză peste aceste gropi, în mașină te rogi să ieși de acolo cu mașina întreagă, mai ales dacă are garda la sol joasă. CEl puțin, spre deosebire de anul trecut a apărut un indicator rutier care atrage atenția spre direcția de mers către locul pelerinajului, practic locul unde au fost uciși aproximativ 3000 de români în 1941.  Practic de la drumul principal care duce spre Cernăuți se face un ocol de 10 km. Spre Fântâna Albă și 10 km. înapoi spre drumul european.

IMG_20170402_122250

Între frontieră și Cernăuți sunt 40 de km pe care pe bicicletă îi poți parcurge chiar în mai puțin de două ore, nefiind dificultăți mari, cu excepția dealurilor de urcat și a gropilor din asfalt. Am ajuns la Cernăuți la orele 20.00 în lumina unui apus primăvăratic ce îmbrăca orașul în culoare și-i dădea parcă viață, ieșind tot mai mulți oameni pe stradă, în parcuri sau în cafenele.

IMG_20170401_202316

Cernăuți merita o soartă mai bună și ar fi avut-o dacă ar fi rămas în România. Diferența dintre cele două părți ale Bucovinei este mare. Mereu când trec în partea de nord regăsesc aceleași imagini parcă desprinse din cărțile de istorie, imagini importalizate cu o jumătate de secol în urmă, sau poate chiar mai mult. Autoritățile ucrainiene, deși pretind că își doresc să urmeze calea occidentală, nu fac nimic, sau aproape nimic  în acest sens. În oraș indicațiile rutiere sunt tot în caractere chirilice. Nu am găsit în nici o librărie o hartă a orașului în caractere latine. La fel toate hărțile Ucrainei. Doar în aticariate poți găsi, dacă acest noroc, cărți sau hărți din timpul administrației românești (1918-1940, 1941-1944) sau eventual austriece (1775-1918), ceea ce este mai greu și mai ales ridică și prețul cărții.

IMG_20170401_192809

A doua zi, dumincă 02. Aprilie 2017 am revizitat Muzeul de Istorie a comunității evreieși din Cernăuți precum și Muzeul de Artă.

IMG_20170402_091527

Vitraliile de pe casa scărilor în Muzeul de Artă din Cernăuți

Ambele muzee ar merita un spațiu mai mare, probabil depozitele muzeeleor adăpostesc obiecte deosebite însă resursele financiare ale acestor instituții nu permit și expunerea lor, din nefericire. La muzeul de artă nimeni nu vorbea nimic în afară de ucraineană respectiv rusă. Astfel dialogul a fost aproape imposibil. La Muzeul de Istorie al comunității evreiești am avut norocul să întâlnesc un muzeograf cu studii la Viena și care vorbea limba germană foarte clar. Germană rămâne astfel o limbă de circulație într-un oraș, teoretic românesc, însă  unde nu mai poți vorbi limba română.

IMG_20170402_093723

Fațada Muzeului de Istorie a comunității evreiești

Am zăbovit în Cernăuți până la orele 11.00 plecând astfel mult mai târziu decât mă așteptam și cu un bagaj mult mai greu, având în rucksack déjà câteva cărți  pe care le-am simțit pe tot drumul la întoarcere.

IMG_20170402_092333

Kiril la teatrul din Cernăuți

Granița am trecut-o la orele 13.oo, nefiind nevoie de mai mult de 20 de minute maxim, pentru controlul pașportului și întrebările de rutină : ,,de unde vii ? ce ai făcut în Ucraina ? unde mergi ?’’ etc. etc. Am reluat drumul spre Siret, Rădăuți, iar de aici am schimbat traseul mergând spre Putna. De la Rădăuți la Putna sunt 30 de km pe care am încercat să-I parcurg cât mai repede posibil. Era deja ora 14.00 când am plecat din Rădăuți și resimțeam oboseala în urma zilei precedente și mai ales rucksackul în spate. Mi-am dorit să ajung la Putna la ora 15.00 încercând să pedalez cât de poate de repede, dat fiind faptul că drumul este domol, trecând doar peste dealuri mici, având din ce în ce mai aproape muntele și pădurea pe partea dreaptă. Paralel cu drumul este și  o veche cale ferată, actualmente scoasă din uz, însă care nuanțează frumos peisajul dându-i o culoare istorică aparte.

IMG_20170402_161445

Am ajuns la Putna la orele 16.00, nu mai aveam timp să zăbovesc la mormântul lui Ștefan cel Mare. Nu am mai avut timp nici să intru la mănăstire. După calculele mele nu mai aveam cum să ajung la Vatra Dornei pe lumină. Era evident că voi merge o bună bucată de timp pe întuneric. Astfel, de la Putna m-am întors spre Gura Putnei, însă am ocolit acest sat trecând cu bicileta pe un drum de țară spre satul Laura. Drumul nu are indicatoare rutiere, de fapt nici nu este drum, este un fel de uliță, cu o punte peste o gârlă și o trece accidentată peste calea ferată. Din satul Laura reapare asfaltul. Eram din nou pe șosea la ora 17.00 și direcția de mers era Brodina, un alt sat de munte spre care urci pe un drum minunat trecând de mai multe ori peste poduri, peste pâraie și pârâiașe. Soarele se îndrepta deja spre apus când am ajuns la Brodina.

IMG_20170402_171920

Era ora 18.00. Oamenii din sat mă priveau de la porți, de la ferestrele caselor mici ca pe o arătanie ciudată care le traversează satul. De la Rădăuți practic ești cu față mereu spre vest iar soarele îți arde chipul. Astfel, cu cască sau fără, cu șapcă sau fără, este greu să scapi de o mică insolație. Începeam să-mi torm apa din bidon direct pe față pentru a mă răcori. Era un peisaj minunat dar și un soare arzător care încă nu cobora dincolo de munți. Am continuat de la Brodina pe drumul spre Argel, care la ieșirea din sat nu mai este asfaltat. În realitate este doar un drum forestier, lipsit de indicatoare rutiere, care doar trece muntele dintr-un sat în altul. Însă drumul, primăvara, este cu atât mai dificil cu cât se topește zăpada, gheața, se desfundă pământul.

IMG_20170402_192523

Oricât am încercat să urc muntele pe biciletă, aveam în fața mea o pantă abruptă, un drum plin de noroi cu ghiață și bolovani. În ciuda eforturilor mele, a fost necesar să cobor și să încep să împing bicileta. Era deja ora 19.00. Am ajuns în vârf aproape de ora 20. 00 după ce am împins bicileta aproape o oră, o distanță de aproximativ 6 km pe un asemenea drum. Am coborât cu viteză maximă permisă în aceaste condiții, cu toate riscurile de a nimeri într-un copac, în buștenii tăiați și depozitați pe margine sau într-o groapă mai mare. Timpul nu mai era de partea mea.

IMG_20170402_200318Am ajuns la Argel, încă pe lumină, iar de aici am început să pedalez cu toate frontalele și becurile aprinse în direcția Vatra-Moldoviței și de aici mai departe spre Vama. De la Argel la Vama drumul este asfaltat, astfel se poate pedala foarte ușor și repede, neprezentând dificultăți. De la Vama drumul este, teoretic, ,,european’’, însă diferența nu este decât de trafic nu și de calitate. Nu este deloc luminat și mai nici suficient de bine marcat, mai ales pentru ceață. Am ajuns la Vama la aproximativ orele 21.00 iar la Câmpulung Moldovenesc la orele 22.00. Mi-aș fi dorit să pot rămâne mai mult să mă odihnesc puțin, însă nu era timp. De la intrarea în oraș, până la ieșirea este o distanță de 11 km, pe care în mod normal aș fi parcurs-o în maxim 30 de minute, însă de data aceasta am avut nevoie de 60. Aveam parcursă o ditanță de 400 de km în ultimele 48 de ore, iar organismul simțea în fiecare celulă a sa fiecare mentru în plus pe care-l făceam. Acestea sunt clipele în care ai tot timpul pentru a vorbi cu tine. Cu tine însuți și cu Dumnezeu, deoarece tu pentru tine nu mai poți face mare lucru, ești la capătul puterilor, ești la limită. În fața mea mai aveam 40 de km. 40 de km pe care poți să-i parcurgi în două ceasuri în cazul în care ești în formă bună deoarece ai de urcat muntele Mestecâniș. Am ieșit din Campulung Moldovenesc epuizat, abia vedeam șoseaua, abia distingeam indicatoarele, nu numai datorită întunericului (drumul era luminat doar de frontala mea) dar și datorită lipsei resurselor fizice. Însă, cum am spus și la început, nu este nevoie oar de o pregătire fizică ci și de una spirituală. În cele din urmă acesta este adevăratul pelerinaj. Unul în care răbdarea, efortul fizic, psihic, tenacitatea, concentrarea îți sunt puse la grea încercare. Desigur, am reușit să parcurg acest drum datorită unei bicilete bune și datorită Lui Dumnezeu. Altfel, nu am nicio explicație cum altcumva am reușit să parcurg acești ultimi km. Ultima distanță de 40 de km am parcurs-o în patru ore, fiind aproape tot timpul singur pe șosea în mijlocul pădurii, ascultând doar izvoarele, freamătul codrului și greierii din iarbă. O experiență unică. Un timp scurt, însă sufficient pentru a-ți revedea ca prin vis toată viața, toate păcatele, toate greșelile, un timp în care conștiința este cel mai aspru judecător, mai aspru decât frigul de afară, febra, oboseala, foamea și setea. Însă un judecător care te ajută, te ajută să te ridici, să te îndrepți, să ridici capul, fruntea și să mergi pe drum.

Am ajuns la Vatra Dornei la orele 03.20, era deja luni, 03. Aprilie 2017 și eram plecat de mai bine de 16 ore de la Cernăți. În total, în mai puțin de 48 de ore parcursesem un drum de mai bine de 440 de km, multumită bicicletei – botezată Kiril, fratele Metodiu se află la Cluj – și Lui Dumnezeu.

De la o țară de consumatori la o țară de consumați

IMG_20170311_071557

Un zbor obișnuit precum oricare altul. Avionul se ridica repede de pe pamânt luând direcția vestului iar cu el ceea ce are cel mai bun și mai neprețuit această țară: oamenii și speranțele lor. În urmă, rămâne un pământ înca insuficient prețuit. Munții, apele, câmpiile, o diversitate și un colorit neașteptat într-un răsărit rece de primăvară. Este timpul reînoirii. Însă ce anume renaște, unde, cum, sub ce forme? Natura? Oamenii? Privesc în jur și observ chipuri care vor duce cu ei speranțele, planurile și energiile lor pe alte meleaguri, poate mai mult, sau mai puțin colorate, însă altele, altele, mereu altele. Sunt oameni care au nevoie de ceva, de ceva ce nu (mai) găsesc la ei acasă. Ce s-a întâmplat oare  în acești ultimi 20 de ani, de ce există această deziluzie și deznădejde la nivelul unui întreg continent nu doar la nivelul unei țări? Europa pare a fi pierdut energia și avântul celor care în alte timpuri au fondat imperii coloniale, au descoperit și redescoperit lumea sub feluritele ei chipuri, indiferent de îndepărtări, înălțimi sau vitregiile naturii și ale vremii. Acum, în anul de grație 2017 totul pare a fi dat, totul pare fi cunoscut, știut, stăpânit. În fapt, un sentiment de autosuficiență și mulțumire de sine stăpânește masele. Fiecare suflet și-a consumat propria vlagă, propria vigoare arzând pentru diverse și diverse false nevoi, fie de natură materială fie de natură spirituală. Omul nu mai este nici măcar umilul homo faber descris de Bergson, omul nu mai are nici măcar libertatea îngăduită de Marx și anume acolo unde timpul său de muncă se termină începe și timpul său liber, omul nu mai este regăsit nici în homo ludens a lui Huizinga, el nu mai știe să se joace, el are o tabletă, un telefon sau un monitor în fața ochilor. Omul nu mai consumă, el este consumat de produsele pe care consideră că le consumă, de care crede că se bucură. Omul a devenit adevărata marfă a marilor piețe de desfacere, el este un produs al pieții comerciale iar nu piața o expresie a nevoilor sale. Ce cumplită rasturnare de valori! Nu mai există comuniune între oameni, atât timp cât ei au pierdut simțul, timpul și rostul jocului. Da, jocul real are un timp al său, o vârstă pe care omul o trăiește, individual sau în grup. Simțul jocului esteexpresia plăcerii interacțiunii cu celălalt, oricine ar fi el, a dezvoltării rolurilor și responsabilităților pe paza unor reguli. Jocul are astfel propriul său rost, asemenea unui limbaj, a unei comunicări firești între oameni. El necesită asumarea unor responsabilități, a unor virtuți (competitivitatea, loialitatea, fidelitatea) dar și a unor valori inconturnabile asemenea respectului, atât pentru adversar cât și pentru coechipier indiferent de locul ocupat pe scara ierarhică a grupului. Într-o societate de consum totul se univormizează, se pierde, se anulează iar într-o lumea unde totul este consumat și consumptibil, cu atât mai mult. Teoria dreptului civil prezintă bunurile într-o largă varietate de categorii, iar una dintre ele este tocmai cea a bunurilor consumptibile, adică a bunurilor care prin utilizarea lor dispar, sunt consumate. Un banal exemplu poate fi arderea combustibililor, indiferent de natura lor. În mod paradoxal, ceea ce natura umană ar trebui să contrazică, se devodește a fi tocmai invers: oamenii se transformă din consumatori în bunuri  consumptibile.  Desigur, poate fi ridicată întrebarea: consumați de către cine? Când? Cum? Cel mai apropiat răspuns de realitate ar putea fi următorul: omul modern, conectat la toate sursele de informații posibile, aflat în fața unei oferte iepuizabile de noi nevoi și inedite necesități,  arde de nerăbdare să știe, să vadă și mai ales să posede cât mai mult/multe. Din această imperioasă nevoie apare și risipa combustiei interne, a ceea ce este spiritul, sufletul, viața în sine. Omul modern își pierde sufletul în marea masă uniformă, amorfă, sterilă a lumii de care se înconjoară. El nu îndrăznește să ridice capul, el nu cugetă la ieșirea din obsucuritatea sa, el este complice cu acest mediu. Omul modern îi lipsește curajul afirmării propriei personalități, îi lipsește voința rostirii adevărului, îi lipsește demnitatea recunoașterii omului mai bun decât el și mai ales îi lipsește empatia și emoția trăită față de și în prezența celuilalt, al alterității sale. Mai cunoaște omul modern bucuria de a face un bine, total dezinteresat, responsabilitatea de a se gândi la binele colectiv, înțelepciunea de a fi tolerant cu ucenicul și învățăcelul dar  crunt ne neiertător  cu cel mișel și viclean? Greu de crezut.

 

Kunst fur Kunst

Festungen und Burgen bauen (Sportfreunde Stiller)

 

Du kannst Festungen und Burgen baun
so kann dir keiner etwas tun
Du kannst rauchen und trinken und schlucken
bis die Dämonen kurz mal ruhn

Doch du kannst mir kaum mehr in die Augen schaun
Ich wünschte, du könntest dich mir anvertraun
Wohin gehst du mit all deinem Schmerz?
Wohin trägst du dein verletztes Herz?
Du kannst ballern und schießen und wüten
haust alles kurz und klein
und dann stehst du vor den Trümmern
Einsam und Allein

Und du kannst mir kaum mehr in die Augen schauen
Ich wünschte, du könntest dich mir anvertraun
Wohin gehst du mit all deinem Schmerz?
Wohin trägst du dein verletztes Herz?

Du redest Dich um Kopf und Kragen
Nur kein Wort von deinem Leid
Musst nicht alles alleine tragen
Es wird leichter wenn du teilst
Bleib doch nich alleine mit all Deinem Schmerz
Teile ihn und heile dein Herz.
Bleib doch nich alleine mit all deinem Schmerz
Teile ihn und heile dein Herz.