Kiev

DSCN5527

M-am întrebat mereu de ce un medic este/a fost interesat să scrie? De ce un asemenea om dedicat științei și oamenilor a fost preocupat de acest dialog cu universul imaginar? De ce Michail Bulgakov a scris cât a scris și mai ales de ce a scris ce a scris? Am încercat să găsesc acest răspuns la Kiev. Am încercat doar, poate l-am aflat dar nu-mi dau seama, poate nu l-am aflat ci doar încerc să-l intuiesc. Presupun că în tot timpul cât el a scris a vorbit cu altcineva, dar altcineva din interiorul său ridicând întrebări și căutând deopotrivă răspunsuri la ele. Acum, când trebuie să plec de la Kiev nu mă mai gândesc la fel de mult la Bulgakov ci cu totul și cu totul alt cuvând îmi revine mereu în minte: Mare. Când mă gândesc la Kiev, primul cuvânt pe care-l atribui acestui oraș este: Mare. Un oraș mare, unde mereu am mers pe o stradă mare, unde mereu am văzut câte o biserică mare, o casa mare, am traversat un fluviu mare, peste un pod mare, după am intrat într-o o stație de metrou mare, am ajuns la un cinematograf mare, am traversat un parc mare, o piață mare, etc. etc. Totul este mare și mai ales nu este la singular ci la plural. Orașul are o mulțime de străzi cu adevărat mari, parcuri foarte mari, biserici foarte mari, piaețe, blocuri, cârciumi, totul aici este mare, chiar foarte mare.

DSCN5532

Kiev are cu totul ceva aparte, oamenii care au construit orașul și-au dorit să transmită această impresie/senzație de mare, uriaș, gigantic. Totul trebuie să impresioneze prin dimensiune și perspectiva optică oferită asupra mediului și spațiului înconjurător. Ceea ce îmi este greu să înțeleg este faptul că acest oraș în care totul este mare de la începuturile sale, fluviul Dniepr este imens, asemenea malurile care-l înconjoară, iar ulterior din secolul XI bisericile ridicate pe colinele sale sunt impunătoare, toși, aici, în secolul al XX tânărul Bulgakov a susținut că l-a văzut pentru prima dată pe Diavol. Cum este posibil ca un asemenea oraș să creeze un alt spațiu imaginar pentru Bulgakov?
Am încercat să revăd o parte din orașul lui Bulgakov. Astfel am plecat într-o dimineață din Zoloti Vorota în căutarea acelui Kiev cunoscut de marele scriitor rus. La Zoloti Vorota se află cea mai veche poartă de intrare în vechiul oraș din timpul Evului Mediu. Astfel, ceea ce astăzi este numit generic Golden Gate, au fost ridicate în 1037 de Prințul Yaroslav cel Înțelept. Însă, ceea ce s-a păstrat până în prezent, conservat cu o deosebită dibăcie și acuratețe de arheologi și arhitecți sunt doar două ziduri protejate de o structură compusă din ciment și lemn în anii 1982. Acum, ’’porțile’’ de aur ale Kievului sunt înconjurate de flori, arbori și foarte multe cafenele, conturând un peisaj mai mult occidental decât unul specific Europei de Est. De aici am pornit pe Prorzina și după pe Volodymyrs’ka spre Catedrala Sfânta Sofia aflată în piața cu același nume. Bulgakov a fost prea puțin preocupat de biserici, interesat mai mult de știință și spiritism cu atât mai mult după moartea tatălui său, nu a fost deloc atras de acest spațiu sacru al orașului său. După viziunile sale dobândite mai mult în urma viselor și a intoxicației voluntare cu morfină, Bulgakov a considerat că trebuie să scrie din nou Biblia. Totuși aceste idei au cuprins mintea lui Bulgakov în Smolensk iar el a pus ulterior pe hârtie tot acest univers la Kiev. Sfânta Sofia este un locul cu totul deosebit, aici, în spatele zidurilor înalte, albe, regăsești liniștea pe care orașul ți-o răpește.
De la Sfânta Sofia, drumul îți deschide o largă perspectivă asupra turnului de la intrarea Mănăstirii Sfântului Mihail. Aceasta este una dintre mănăstirile demolate de regimul comunist și ridicată abia în 1994 înapoi, pe același loc pe care fusese înainte. Ea fost reconstruită exact după planurile și structura vechii mănăstiri. Alături de ea, precum într-o oglindă răsturnată se află clădirea Ministerului Afacerilor Externe, ridicată în timpul perioadei staliniste după planuri asemănătoare celor care au stat la baza arhitecturii casei poporului și bulevardului victoria socialismului din București. Biserica alături de edificiul puterii politice din vremurile lui Stalin… asemenea nuvelelor și romanelor lui Bulgakov, aici parcă întâlnim îngerul căzut alături de Dumnezeu, sau cel puțin două hierofanii în piatră a celor două entități omniprezente în operele scriitorului rus. Diavolul alături de Dumnezeu, iad și rai, aceasta a fost lumea din Kiev în anii `30, anii renumitei înfometări provocate și parcă organizate de Stalin. Desigur nici anii ulterior nu au fost mai ușori. Totuși, în această perioada a scris Bulgakov și asemenea lui mulți alții.

DSCN5554

De la mănăstirea Sfântul Mihail am pornit printre aleele și străduțele mici care cochete care duc în piața independenței. Aceasta este piața în care în 2004 au ieșit oamenii în stradă în contextul așa numitei revoluții portocalii. Zece ani mai târziu au ieșit din nou. Evenimentele de atunci au lăsat o radă adâncă, sutele de morți de pe străzile Kievului, uciși atunci de gloanțe, privesc și acum trecătorii din diferite fotografii sau picturi aflate pe pereții edificiilor publice precum și pe zidurile unor mănăstiri și biserici. Cu alte cuvinte, acea revoluție de atunci, acea schimbare violentă de regim ar trebui să justifice și să legitimeze poziția și deciziile celor aflați actualmente la putere. Însă, probabil când oamenii își vor da seama că și ’’revoluțiile’’ lor au fost confiscate va fi mult prea târzii iar cei morți nu vor mai fi considerați a fi eroi ci pur și simplu carne de tun între două tabere. De altfel această țară cu acest regim politc încă are nevoie de carne de tun pe care o trimite la frontiera cu Rusia, de unde oamenii, dacă se mai întorc, în cele mai multe cazuri se întorc în sicriu. Ucrainienii sunt conștienți de lipsurile armatei lor, iar oricât de multe echipamente le vor trimite occidentalii, de la uniforme, bocanci, arme, muniții, vehicule, tot nu va fi suficient pentru a face față colosului din est. În plus, în această țară acum afacerile cu armament sunt o afacere înfloritoare. De asemenea tot ceea ce este asemnănat războiului și apărării patriei tinde a fi un brand deja, o modă mai ales printre cei tineri, care poate încă nu observă suficient de bine legăturile financiare subterane dintre Kiev și Moscova. Însă la Bulgakov la război, independență, patriotism, Diavol și Dumnezeu și înapoi la Bulgakov este un drum lung și obositor. Mai departe pe urmele lui Bulgakov, în următoarea zi.

DSCN5545

Advertisements

Călători în lumea de dincolo

Nathy și Sorin

Întâlnirea și cunoașterea lui Sorin și Nathy îmi întărește convingerea că România adevărată nu se vede la televizor, nu este reflectată de clasa politică, nu este regăsită în presă, în media sau pe bulevardele din orașele mari și mici. Existența unor asemenea oameni îți dă curaj și puterea de a merge mai departe. Pierderea lor, dispariția lor fizică, lasă un gol uriaș în societate, însă ceea ce dăinuie este amintirea spiritului lor, o prezență vie, dimanică, unică și exemplară. Prezența lor în mintea mea nu este un catafalc a două corpuri ci imaginea vie a două modele de urmat, indiferent de vârstă, indiferent de condiția materială, indiferent de starea psihică. Prezența lor la Vatra Dornei îmi transmiteau speranța unei stări de normalitate în acel oraș și în acea țară de care m-am despărțit. Acum, după plecarea lor și a altor prieteni asemenea lor a pierit și această speranță.

Deși dispariția lor este tulburătoare și traumatizantă, îmi doresc să cred că pierderea lor nu este decât o pierdere fizică, de moment, iar în spirit vom rămâne mereu împreună. Cu siguranță Nathy și Sorin nu ar fi dorit să ne vadă triști. Ei nu erau triști. De asemenea îmi doresc să cred că în acel moment tragic din 1 decembrie 2017, totul s-a petrecut foarte repede, cât se poate de repede! Atât de repede astfel încât Nathy și Sorin nu au observat și nici nu au mai avut timp să se gândească că trupurile lor nu se vor mai ridica de acolo prin propriile puteri. Desigur, nimeni dintre cei care i-a cunoscut nu-și putea imagina că trupurile lor vor fi într-o zi purtate pe brațe de alții, asemenea lor, care iubesc natura și o iubesc necondiționat, cu toate aspectele sale.
Cu doar o zi înainte discutasem cu Nathy despre ceea ce putem face pentru anul 2018. Era una dintre obișnuitele discuții începute din anul 2016, de când Nathy, în calitate de voluntar devotat, se îngrijea cu multă pasiune și migală de grafica necesară pentru Festivalul Zilele Filmului Istoric în Bucovina. Deși eram la aproximativ 2000 de km distanță, în mod paradoxal, am cultivat o legătură de prietenie mai frumoasă și mai trainică cu Sorin și Nathy decât cu alte persoane care pot pretinde, pe bună dreptate, atât la propriu cât și la figurat, că îmi sunt mai apropiate. Viața este mereu surprinzătoare chiar și prin paradoxurile sale. Nu voi uita niciodată clipa în care am citit în presă, în data de 1 decembrie 2017, că în Munții Călimani trei alpiniști au fost prinși într-o avalanșă, o femeie este decedată, un alpinist este dispărut iar altul a supraviețuit. Când am citit numele persoanelor am crezut că este o glumă proastă. După, am început să telefonez în țară. Am scris și primit mesaje…. Iar în camera mea, încet, totul s-a întunecat și s-a făcut liniște. Am crezut că văd doar negru iar un pod pe care am stat până atunci se rupe și cad în gol. În fapt, cei doi, Nathy și Sorin au fost pentru mine o pârghie de susținere, morală și spirituală, un reper în clipele de cumpănă, de deznădejde și abandon. Da, tocmai acesta este cuvântul potrivit: abandon. O stare de abandonare și exilare în această lume străină m-a cuprins atunci. Este o traumă! Este o tragedie să conștientizezi faptul că cel om, acei oameni nu-ți vor mai răspunde niciodată la mesaje, la telefon, la e-mail, scrisori, întrebări, etc. etc. Niciodată! Iar acest niciodată nu are un anumit termen: 30 de zile, 30 de luni, 30 de ani. Nu! Nu mai există acel ,,poate’’. Nu există ,,însă’’. Privești numerele de telefon, ultimele mesaje schimbate, ultimele e-mailuri și atunci îți dai seama că acelea sunt într-adevăr ultimele, că după ele nu vei mei citi niciodată altele. Urmează fotografiile, înregistrările video, toate afișele lucrate împreună și îți vine să urlii, să te dai cu capul de pereți, să te lovești, să țipi de durere când îți dai seama că toate acestea, toate, au fost ultimele. Sunt clipe, ceasuri întregi, nopți nesfârșite în care crezi că vei ajunge să înebunești deoarece acum ești singur. Niciodată nu m-am simțit mai singur decât în acele momente. Niciodată moartea nu lovise atât de aproape. Nici nu era vorba de un om ci de doi, de doi oameni care mi-au fost aproape. Iar după toate acestea urmează o agonie cumplită a amânării la nesfârșit a întoarcerii acasă. Acolo unde mergeam pe munte și plimbam câinii împreună a devenit acum un mormânt, locul unde ea este îngropată sub doi metrii de pământ iar el sub câțiva metrii de zăpadă și gheață. O durere de cap cumplită revine mereu la amintirea acestui gând. Amânarea întoarcerei a ceea ce a fost cândva ’’acasă’’ a durat până în martie 2018. Nu am fost în stare să merg la Vatra Dornei nici în decembrie la înmormântarea Nataliei nici ulterior. Iar în acea zi de sâmbătă, 3 martie… o zăpadă albă, curată, proaspăt căzută acoperea coroanele și florile de pe mormântul său. Acum, în aceste zile calde de mai, Sorin se întoarce în Vatra Dornei și este așezat alături de Nathy, după aproape șase luni de așteptări. Este atât de greu de crezut ceea ce se întâmplă. Anul trecut pe vremea aceasta discutam despre Grossglockner (Marele Clopot), cel mai înalt vârf din Austria pe al cărui vârf eu am încercat să-l escaladez însă nu am reușit , oprindu-mă la aproximativ 3770 m. pe 1 mai 2014, însă ei au reușit în august 2017 ajungând pe vârful de 3798. Câte alte discuții despre vârfurile din Alpi și nu numai… acum sunt doar amintiri frumoase.
Vreau să cred că ei doi nu sunt doar aceste două corpuri depuse în cimitirul catolic. Vreau să cred că ei sunt altundeva, departe sau aproape de noi, însă nu acolo în pământ. Mai mult ca oricând îmi doresc să existe o viață dincolo de această moarte materială, să existe un spațiu și un timp unde-i voi putea întâlni pe Nathy și Sorin. Poate cuvintele acestea sunt de prisos. Însă mai mult ca oricând m-am gândit la ei și la acea lume de dincolo. Dincolo de acel moment de la 1 decembrie 2017. Acum, mai mult ca niciodată mă gândesc la ceea ce a scris Ioan Petru Culianu în Călătorii în lumea de dincolo. Vreau să cred că Nathy și Sorin trăiesc, sunt vii, sunt împreună, sunt fericiți și doar au plecat într-una dintre călătoriile lor, doar că de această dată una care este dincolo de puterea firească a omului de percepție și înțelegere. De asemenea, mai mult ca niciodată îmi sună în cap versurile compuse de Paul Celan în ,,Fuga morții’’:
,, Schwarze Milch der Frühe wir trinken sie abends
wir trinken sie mittags und morgens wir trinken sie nachts
wir trinken und trinken’’
,,Negrul lapte al zorilor îl bem seara,
Îl bem la amiază și dimineața, îl bem noaptea
Îl bem și-l bem’’
Dincolo de durerea dispariției lor pământești este și durerea provocată de imposibilitatea de a spune acum, acestor oameni: mulțumesc! Lor le rămân profund recunoscător și îndatorat pentru tot ceea ce au făcut pentru festivalul de film, pentru orașul natal și pentru Bucovina. În numele grupului de organizatori din 2015, 2016 și 2017 aș vrea să le pot spune MULȚUMESC pentru faptul de a fi alături de noi și pentru susținerea acordată! Îmi dorec să mai am șansa, undeva în acest univers, de a le mulțumi. Da, așa îmi doresc să fie.
Se spune că istoria este scrisă doar de învingători… În această situație se poate considera că Nathy și Sorin au scris istorie deoarece pierzătorii suntem noi, toți ceilalți, în primul rând familiile, Salvamont Vatra Dornei, ISU Vatra Dornei, comunitatea locală și în cele din urmă echipa de organizare a festivalului Zilele Filmului Istoric în Bucovina. Orașul Vatra Dornei a pierdut doi oameni cu adevărat deosebiți, doi oameni exemplari iar odată cu ei bucuria și fericirea momentelor petrecute împreună în aer liber sau lucrând împreună la diferite proiecte unde doar pasiunea și solidaritatea ne-a apropiat și unit. Noi, am pierdut două talente cu totul aparte. Nathy este autorul tuturor afișelor și graficii integrale din 2017 și parțial a celei din 2016. Sorin este cel care ne-a ajutat pe partea de logistică atunci când ne-a fost mai greu și în momente de dificilă cumpănă. Amândoi au fost voluntari, solidari cu cauza noastră culturală și mereu alături cu bună voință și zâmbetul pe buze. Condoleanțe familiilor, colegilor de la Salvamont, ISU și prietenilor. Mulțumiri Salvamont Vatra-Dornei pentru aducerea lui Sorin acasă, alături de Nathy. Un gând, o rugăciune, o speranță se înalță acum la cer. Dumnezeu să-i odihnească.

Bucovina, the destruction of the German and of the Jewish community in 1940-1944

IMG_20180131_130142

A certain aspect needs to be pointed out from the beginning. There is a great difference between, on the one hand, the historical information within the telegrams which were sent by the German Embassy to Bucharest and to Germany’s Consulate in Cernăuți and, on the other hand, the subsequent accounts of the Germans which left Romania for the Reich. One may consider that the official institutions and appointed persons from Germany to Romania present an official point of view, not devoid of subjectivity, however. The displaced Germans, on the other side, show a personal point of view, as subjective or even more so. It is sure that both perspectives are formed in a space placed in the immediate vicinity of the development of the Second World War (Poland, state which has a common border with Romania, is occupied by the Germans and the Soviets, whilst a number of Romanian citizens of German origin, on visit to Poland, are registered as missing ), a space of violence defined by the exercise of brutal force of the states against their own populations and/or against populations of other states. According to Jӧrg Baberowski, these spaces of violence change mentalities, attitudes, societies, because people find themselves, all of a sudden, in totally different situations, in which they need to act differently as before.
People who wrote their memoirs or articles provide the historian with an additional source of information. Naturally, this sourse should be analized with a critical eye, due to the fact that it is essentially subjective. It is impossible for an eyewitness of the historical process of the population transfer to record in writing what he or she experienced and saw in an objective, scientific manner. It stands to doubt whether the author of the memoirs is sincere, if he desires to justify his actions with thought to other persons or only wishes to remake his own biography. Similarly, debate ranged over the issue whether these texts have a certain public, whether they have been written for a wide-ranging public, out of interest for history and the preservation of the collective identity of the community out of which the author descended. The emmigration of the German ethnics of Eastern Europeto Germany during the Second World War has to be researched in the context of the expulsion and extermination of milions of Jews, Poles and other Slavic populations. These transfers of population and, afterwards, their colonization into new territories cannot be properly described without at least mentioning the crimes and genocide of the Jewish and Polish people in order to evacuate houses, villages and cities where ethnic Germans would be accomodated. This way, a policy of Germanization of the occupied territories was under way.
A fragment of the memoirs written by Didymus Hasenkopf as an autobiography is revealing in this sense. Born near Cernăuți, in Augustendorf, Diymus Hasenkopf remembers how, after Heim ins Reich, he did not really arrive in the Motherland, but in one of the provinces occupied by the German Army, endlessly disputed by the Germans and Poles: Oberschlesien. He was literally colonized in Oberschlesien , in the village of Wadowice , close to Auschwitz. In 1943, at the age of ten, nearing winter, Didymus Hasenkopf subsequently acknowledged that he did not posess an overcoat. Through Winterhilfswerk (Winter Aid), his parents bought him the much-needed coat. On closer inspection, the child Hasenkopf discovers the impression of the seam of the star of David on its left shoulder. At the time he wrote his memoirs, tens of years later, Hasenkopf speaks about this short episode of the history of a family which, in fact, renders the history of a continent. These clothes came from Auschwitz, from children exterminated there. Soviet historians have written for the first time about the crimes against the Jews of Bucovina and, implicitly, about the Holocaust in the territories which belonged to the Soviet Union between 1945-1989. The Russian historian Ilya Al`tman has written about Bucovina and this insufficiently recearched subject.

The German space is pervaded by a strong culture of the collective memory, it being more powerful when it bears the reminiscence of a lost object. Henceforth, we encounter a whole mithology enveloping people, places, moments. This sort of process is present also in the culture of the Romanian people, not just that of the Germans. In the case under observation (about the migration of Germans from Northern Bucovina), one may find several memoirs published in collective or individual volumes, articles or essays: a wealth and diversity of documents. Memoirs offer us a short, but useful introduction in the historical context. Written by German refugees in the West, newspapers do the same. But archives and works of scientific research remain the essential materials for the historian.
In 1930, out of a total population of 112.427, only 16.359 inhabitants of Cernăuți are ethnic Germans. A part of these are of Jewish religion. The extent to which Jews of Cernăuți considered themselves to be Germans is debated. Gregor von Rezzori and Rose Auslӓnder probably did not considered themselves quite Germans , and a similar situation would caracterize other writers of German language, but of Jewish ethnicity. The most renowned case is that of the poet Paul Celan, who survived the Holocaust and the Second World War. From these reasons, the dislocation of the group of ethnic Germans of Bucovina and their subsequent colonization in another territory of Europe cannot be presented as independend of the destruction of the Jewish community and, implicitly, the Holocaust. Germans were transported towards a new address, albeit temporal or, at times, represented by an admission camp, whilst Jews of Europe were being transported to extermination camps and forced labor camps. In this way, the German domination of Europe based itself on the desintegration of society, on destruction, chaos and disorder. In the case of Bucovina, things could not have gone differently because of the essential contribution of the Jewish community to the cultural, economic and social development of the province. The difference between the ethnic Germans and the members of the Jewish community who, although, spoke German, or the members of mixt families was more marked due to the fact that the Heim ins Reich plan was not accepted by persons of Jewish descent.

Un an dificil – 2017

 

 

Anul 2017 nu a fost deloc un an ușor. Ne-am confruntat și ne vom confruta și în 2018 cu variate fenomene care au rădăcini adânci în societatea contemporană, în special în creanțele educației, în insuficiențele culturale la nivelul maselor și implicit neajunsurilor economice ale anumitor segmente ale populației. Ceea ce îmi spunea în primăvara anului 2015 profesorul Michael Shafir la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, se dovedește a deveni realitate. Pornind din centrul continentului european, de acolo de unde altcândva exista Mitteleuropa: Ungaria. Ungaria, din 2015 până în prezent a reușit să devină un model pentru alte state vecine. Ungaria este luată drept exemplu de state precum Cehia, Slovacia, Polonia, iar mai recent și de unele partide guvernamentale de la București. Acest lucru nu poate fi decât îngrijorător. În toama anului 2015 a apărut criza refugiaților, în octombrie 2015 am văzut cu ochii mei gardul ridicat de guvernul maghiar între Serbia și Ungaria. A se vedea aici https://emiliandranca.wordpress.com/2015/10/19/belgrade-mon-amour/

Gardurile de sârmă ridicate de Ungaria în 2015 s-au transformat ulterior în ziduri insurmontabile la nivelul mentalității colective în privința străinilor, indiferent că aceștia veneau din sud sau din vest, din nord sau din est. Politica Ungariei a fust urmată în Polonia de PIS după câștigarea alegerilor parlamentare și implicit a puterii politice în toamna aceluiași an 2015. Președintele Cehiei nu a întârziat să-și arate apropierea sa față de Rusia și distanțarea față de Uniunea Europeană iar omologul său slovac a procedat la fel. Desigur relațiile cordiale cu Rusia sunt de dorit – a se vedea exemplul Austriei, prin diplomația condusă de tânărul ministru al afacerilor externe, Sebastian Kurz, intrat în funcție în 2013 când avea doar 27 și care a păstrat echilibrul și echidistanța între Uniunea Europeană și Rusia mai ales începând din 2014 odată cu începerea crizei în Ucraina. Însă nu este de dorit și îndepărtarea față de principiile și ideile fondatoare ale Uniunii Europene, ale societății occidentale. Din nefericire, modelul maghiar a fost urmat în celelalte state ale grupului de la Vișegrad, iar xenofobismul, rasismul și antisemitismul sub diferitele lor forme și nuanțe au devenit politica oficială a acestor state. Anul 2016 a fost un an în care aceste politici s-au cristalizat prin reformele în domeniul justiției, a libertății presei și implict al exprimării propriei opinii, a drepturilor minorităților și a cetățenilor străini. Aceste reforme s-au desfășurat pe fundalul unei crize instituționale ale Uniunii Europene deoarece un stat membru – Marea Britanie – a decis să iasă din Uniunea Europeană, fapt nemaiîntâlnit, iar la nivelul uniunii în privința refugiaților se discuta de repartizarea acestora în funcție de posibilitățile fiecărui stat. Ceea ce s-a petrecut în statele din centrul Uniunii Europene este efectiv halucinant. Nu se poate pune problema că Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, nu ar fi avut  mijloacele financiare necesare, nu ar fi putut primi câteva mii de refugizți în spații speciale destinate acestora în comparație cu Germania care primea  un milion de refugiați. Problema cauzată de această situație este instrumentalizarea refugiaților de partidele de guvernământ din statele numite și implicit stigmatizarea străinilor drept cei care fură drepturile legitime ale populației băștinașe și pun în pericol existența statului, a poporului, a  neamului. Astfel, populismul devine de fapt xenofobism, iar falsul patriotism și naționalism al acestor partide se transformă în antisemitism și rasism.

Pericolul adus de o asemnea politică a fost vizibil anul acesta, în 2017 la nivelul Uniunii Europene și nu numai. În Franța partidul de extrema dreapta, Le Front National,  avea toate șansele să câștige alegerile prezidențiale. Dacă există un merit al actualului președinte ales, Emanuel Macron, atunci acesta este tocmai acela că a împiedicat extrema dreaptă de a avea puterea absolută în Franța. În Germania, Afd, o grupare politică care poate concura în primul rând partidele neonaziste și antisemite prin mesajul său și totodată partidul intitulat în mod semnificativ Alternativa pentru Germania a devenit a treia forță politică după CDU/CSU și SPD. Se poate spune că nimeni nu va lua în serios ascensiunea acestei formațiuni politice și cu atât mai puțin integrarea sa într-o coaliție guvernamentală însă existența sa pe scena politică atestă faptul că există un segment semnificativ al populației germane care empatizează și se identifică cu politica desfășurată de guverne precum cel al Ungariei, Poloniei, Cehiei. Asta înseamnă că în contextul unei viitoare posibile crize economice, o asemenea formațiune politică are șanse maxime de ascensiune spre dobândirea puterii politice. Deoarece falsul naționalism și patriotism afișat de aceste partide, ascund în realitate insunficiențele economice, neajunsurile sociale ale populației iar în cele din urmă incompetența liderilor de a gestiona situațiile de criză. Or mesajul antisemit și xenofob acuza tocami persoanele care nu sunt resortisanți ai aceluiași stat  de a fi principalii vinovați de dificila situație economică și socială în care se află populație. Este de o subliniat aici diferența dintre antisemitismul din Germania nazistă și antisemitismul din actuala Germanie. Dacă în anii `30 cei identificați drept țapi ispășitori, în speță evreii erau resortisanți ai statului german, într-o mare proporție având profesii liberale – juriști, medici, arhitecți, oameni de afaceri –  și persoane născute în Germania din tată în fiu. Michael Wildt în cartea sa Generation des Unbedingten identifică la nivelului anului 1933 drept principala profesie liberală  a evreilor în Germania fiind avocatură, profesie interzisă evreilor după cucerirea puterii politice de către NSDAP.  În cazul actualei Germanii, vinovații identificați de AfD sunt musulmani, arabi, africani, est-europeni, orice numai cetățeni germani nu și cu atât mai mult numai creștini nu. În definitiv rămâne de văzut cum va fi gestionată problema fobiei acestui segment față de tot ceea ce însemnă nongerman: oameni, lucruri, idei, fapte, etc.

În ceea ce privește frontiera estică a Uniunii Europene, Ucraina, Rusia, Turicia, în 2017 am asistat la o reactualizare a teoriilor lui Hans Freyer: statul trebuie să-și bazeze politica externă pe amenințarea războiului. Acest postulat al lui Hans Freyer nefiind nici mai mult nici mai puțin decât o extensie a teoriilor lui Clausewitz privind războiul drept o continuare a politicii singura diferență constând în mijloacele instruementalizate de către stat. Astfel, se poate observa cum între Rusia și Ucraina conflictul nu politic și militar nu prezintă semne de ameliorare. Dimpotrivă! Odată cu noua legislație adoptată de statul ucrainean privind educația în limba maternă care atacă în special școlile românești, maghiare, poloneze și rusești asistăm pasivi la un război dus de oficialitățile din Ucraina împotriva propriilor cetățeni. Odată cu subminarea educației în limba maternă este subminată și identitatea acelor popoare aflate pe teritoriul Ucrainei și supuse legilor adoptate de Kiev. Prin aceste măsuri este din ce în ce mai clar faptul că Ucraina a pierdut chiar și puținii prieteni pe care-i mai avea în Europa, printre care și România. În momentul de față Ucraina este izolată pe plan interbaționa și duce două războaie în paralel, unul împotriva Rusiei și unul împotriva propriilor cetățeni, fie ei din est sau din vest, fie de etnie română, maghiară, rusă sau poloneză.  De partea cealaltă  a Mării Negre, asistăm la un fenomen cel puțin la fel de anormal unde prin vot ,,democratic’’ poporul turc a votat în favoarea dictaturii actualului președinte. Faptul este aproape hilar în contextul în care Turcia doreșete să fie membru al Uniunii Europene însă în același timp introduce pedeapsa cu moartea, de asemenea cere un loc alături de celelalte state europene în instituțiile internaționale însă are relații din ce în ce mai tensionate cu acestea sfidând reguliele dreptului internațional și principiile fondatoare ale acestor instituții. Nu deloc întâmplător este faptul că o serie de jurnaliști germani se află închiși în închisorile din Turcia pentru fapte mai mult decât îndoilnice: amenințarea statlității Turciei, acte de terorism și subminare a statului. Or prin aceste măsuri coercitive împotriva unor cetățeni germani implicit cetățeni ai Uniunii Europene și prin modificări legislative care contravin principiilor și valorilor fondatoare Uniunii Europene, Germania a decis retragerea militarilor săi din bazele NATO aflate în Turcia și trimiterea acestora, eventual, într-un stat mai moderat, deși încă nemembur al NATO dar cu aspirații euro-atlantice: Iordania. Turcia, prin demersul de a convoca în ultimă instanță o conferință internațională la Istambul princ are să condamne recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului nu face nimic altceva decât să se întoarcă și împotriva SUA și implicit a aliaților săi occidentali. Dacă nu este vizibil faptul că Turcia a prosperat datoriă bunelor relații comerciale pe care le-a avut cu statele occidentale unde se află și milioane de turci în toate serviciile posibile, atunci declinul său economic va putea fi vizibil în momentul în care aceste relații cu Occidentul vor înceta. Un lucru este cert, gestionarea relațiilor cu Ucraina și Turcia define un fenomen din ce în ce mai dificil, deoarece atât forțele politice de la Ankara cât și cele de la Kiev doresc să se întoarcă în secolul XX, în retorica și practica naționalismului și al xenofobiei. Nu este deloc de mirare faptul că Turica nu recunoaște Holocaustul și mai mult decât atât Mein Kamp se găsește cu ușurință în librăriile din marile orașe. Nu lipsește mult timp până ce o ediție în ucraineană va fi găsită și în librăriile din Kiev…

Desigur ascensiunea unor asemenea partide politice și coruperea instituțiilor statale nu ar fi posibilă dacă populația ar beneficia de un sistem de învățământ rezonabil, competent, eficient, modern și mai ales competitiv cu standardele din state precum Finlanda, SUA, Germania, Japonia. Însă, ce om normal la cap care însumează toate aceste calități competență, eficiență, modernitate, competitivitate stă într-un post la stat pe un salariu mai mult decât derizoriu? Astfel, poate exista ipoteza comform căreia toate aceste state de la periferia Uniunii Europene, cât și din Europa centrală în mod voit mențin sistemul de învățământ la un nivel mediocru pentru a-și putea subjuga și controla mai ușor populația. Nu este vina elevilor că nu cunosc și nu ai idee de atât de multe lucruri care s-au întâmplat, se întâmplă și le se întâmplă, respectiv totalitarismul și subjugarea drepturilor lor ci este vina (pseudo)profesoriilor care mențin elevii și implicit studenții la un nievel de mediocritate și  de autosuficiență caracterestic izolaționismului și fobiilor dorite și urmărite de guverne.

Evident rămâne întrebarea ce este de făcut? În această situație, la finele anului 2017, momentul morții Regelui Mihai poate oferi cel puțin o jumătate de soluție la această problemă. Timp de 70 de ani Regele a fost respins, hulit, marginalizat și exilat atât la propriu cât și figurat de autoritățile de București. Nu puțini au fost cei care au urmat cu obediență politica și modul de comportament impus de decidenții politici de la București. Brusc, după 70 de ani toți își sau seama că au grești, că Regele nu a fost deloc un dușman al poporului român, ba dimpotrivă. O minimă doză de răbdare ar fi fost necesară fiecărui român pentru verificarea informațiilor primite, pentru aprofundarea acestora și interpretarea proprie a informațiilor găsite. Nu ar fi fost imposibil, poate greu la începutul anilor `50-`60 însă cu siguranță din ce în ce mai ușor ulterior. Este un principiu fundamental al jurnalismului de calitate repsectiv al oricărui om cu scaun la cap: verificarea informației din/în mai multe surse, eventual cât mai multe surse posibile. Din nefericire prea puțini sunt cei care procedează astfel. În acest context nu va fi de mirare, dacă peste alți 70 de ani, istoricii de atunci vor descoperi, vor demonstra că dușmanii imaginari ai guvernului de la București întruchipați în persoanele lui Soros, Angela Merkel, Vladimir Putin nu au fost decât o construcție politică artificială pentru a speria, manipula și implicit pentru a conduce masele.

Rămâne la alegerea fiecărei persoane, în funcție de capacitatea și posibilitatea personală de informare și analiză, de a discerne între minciună și adevăr, între bine și rău, între necesar și inutil.

 

Berlin, 31.12.2017

 

România la Târgul de Carte de la Leipzig

In aller Freundschaft - Die jungen Aerzte

Pe 22 noiembrie a fost prezentat la Ambasada României în Germania programul activităților culturale române în cadrul târgului internațional de la Leipzig, din 2018. Gazda evenimentului a fost Excelența Sa Ambasadorul României în Germania Emil Hurezeanu.

În 2018, la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig  13-15 martie 2018, România va fi unul dintre invitații principali. Rumaenien Schwerpunktland der Leipziger Buchmesse

Sich treffen zu Hause in Europa.

În ciuda crizei politice din România, mai există o speranța în ceea ce privește reprezentarea României în exteriorul frontierelor sale iar aceasta este, în momentul de față,  cultura.

În timpul săptămânii târgului de carte se va desfășura și o săptămână a filmului românesc în Leipzig. Acest demers cultural face parte din activitățile desfășurate  de Ambasada României în Germania în parteneriat cu Institutul Cultural Român în cadrul târgului de carte și, probabil, va reuși să aducă publicul mai aproape de literatura română.

Scriitori care vor fi prezenți la târgul de carte, printre cei mai citiți și cunoscuți sunt menționați: Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Filip Florian,  Cătălin Dorian Florescu, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu.

Autori care vor fi din nou traduși sau pentru prima dată traduși: Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române, inegalabil pentru ironia și sarcasmul său aproape imposibil de tradus în altă limbă; Daniel Bănulescu, poezii; Cătălin Miruleac, Eginald Schlachtner, Rodica Drăghincescu, Lavinia Braniște, Ștefan Agopian, Ioana Nicolae

Events:

Die schoenste Buch

Fotoausstelung ,,Lipsca’’

Konzerte

La festival mai sunt așteptați Norman Manea (New York) și Herta Müller (Berlin). Poate aceste informații vor trezi în capurile multora o relativă modestă curiozitate: oare de ce cei mai mari scriitori pe care românii-i au și-i pot număra pe degetele de la o mână, au fost apreciați și valorificați în Occident nu la ei acasă?

Foto copyright: http://blog.goethe.de/dlite/categories/97-Leipzig-2018

Esența Istoriei

Boris Poarta Brandenburg

Probabil titlul este destul de pretențios însă întrebarea generală care se ridică atunci când cineva se întâlnește cu istoria ca și disciplină științifică ar fi ,,care este rostul său?’’ Istoria atât ca disciplnă științifică cât și ca vast domeniu cultural constituie cel mai important arsenal al experiențelor noastre (Eugen Kogon[1]). Cu alte cuvinte, istoria însumează experiențele tuturor oamenilor la scara mondială pe parcursul a mii de ani. Cu cât reușești să citești și să cunoști mai mult, cu atât aceste experiențe individuale sau comune vor deveni propriile tale experiențe. Toate acestea vor constitui unul dintre cele mai eficiente mecanisme pentru o mai bună gestionare nu doar a vieții personale ci și a activității publice și în unele cazuri chiar politice. O asemenea experiență poate sta la baza gestionării propriei gospodării dar și a propriei societăți. Deoarece, în contextul în care se discută de schimbare și reformă în linii mari într-o societate, statul și clasa politică care gestionează întregul aparat politico-economic este ultimul element care suportă în realitate reformele sociale, politice, economice, deși el ar fi primul element din societate care ar avea nevoie de ele. Însă, într-o societate liberă și democratică, nu statul poate fi agentul reformei ci în primul rând societatea respectiv resortisanții săi. Indivizii, implicit suma acestora, constituind corpul societății sunt cei care constituie primul factor al schimbărilor economice, sociale, culturale, politice, etc.[2]  Ulterior, clasa politică asemenea unei oglinzi reflectă spectrul social și economic al societății iar statul preia stimulii, indicatorii, datele și semnalele economice, culturale, politice transmise de resortisanții săi. Astfel, o societate poate fi liberă și democratică iar statul ca aparat politic poate fi legitim (stat de drept) în măsura în care există o cultură liberă și o cultură politică care să stea la baza instituțiilor democratice și a economiei libere. Beduinii din Arabia Saudită sau triburile de indieni din America de Sud vor găsi inutilă existența unui parlament în societatea lor deoarece din punct de vedere cultural ei nu au și nici nu cunosc experiența altor societăți cu a asemenea instituție. Însă nu este nevoie de a căuta asemenea exemple pe alte continente, este suficient a privi în sânul societății europene, chiar în România pentru a găsi cazuri și situații în care resortisanții statului român nu găsesc utilitatea unor instituții din cadrul puterii executive sau judecătorești deoarece nu cunosc și nu au cultura politică necesară care să le explice rostul acestora. Cu alte cuvinte, aceste instituții ale statului devin inutile dacă cei cărora se adresează nu dețin această experiență istorică a altor societăți, nu posedă bagajul minim de cunoștințe istorice care să le explice rostul și necesitatea unor entități, în aparență abstracte, însă în relitate de o mare necesitate pentru buna funcționare a unei societăți libere și democratice. Ignorarea istoriei și a culturii duce inevitabil la ignorarea macanismelor funcționării propriei societăți. Această lipsă de cunoaștere a normelor care reglementează funcționarea instituțiilor și implicit drepturile și obligațiile tuturor celor angajați în gestionarea statului și a societății crează cadrul favorabil abuzurilor de orice natură. Practic, un om informat participă activ la gestionarea bunurilor publice, la prezervarea interesului și binelui comun. Un om dezinformat, lipsit de acest arsenal al experiențelor civilizației numit Istorie, nu i-a parte la aceast management, se autoexclude prin pasivism, necunoaștere, dezinformare, ignoranță. În Franța este bine cunoscută cartea lui Pierre Rosanvallon, L`Age de l`autogestion (Vârsta autogestiunii),  prin care autorul opune sistemului etatist (de inspirație socialistă), un sistem prin care membrii unei societăți participă activ la organizarea și conducerea acesteia, ceea ce în prezent ar putea fi numit drept democrație participativă. Rosanvallon a scris în contextul în care după evenimentele din luna mai 1968, aceiași generație care a dus la căderea politică a lui De Gaulle, este în același timp generația care așteaptă ca statul să fie cel care să se autoreformeze și autoregenereze, să se reînoiască prin el însuși. Cu alte cuvinte, aparatul birocratic prin propriile sale puteri ar trebui să producă noi politici care să-i confere un nou sens în conformitate cu dezideratele celor care au plătit, plătesc sau urmează să plătească taxe și impozite (pesionari, salariați, studenți). Este greu de imaginat îndeplinirea unor asemenea așteptări. Statul este asemenea unui (auto)vehicul. Cu un autovehicul pentru teren uscat, un tractor spre exemplu, nu se poate călători pe apă, tot așa cu un vapor nu se poate călători pe calea aerului. Vehiculul trebuie adaptat sau schimbat în funcție de drumul urmat de cel care-l conduce. Or, într-o democrație se consideră că poporul este cel care are puterea de a conduce, de a decide, astfel tot el trebuie să dețină și puterea de adapta acest vehicul sau de a-l schimba în funcție de drumul pe care dorește să-l urmeze. Însă niciun popor nu va reuși să conducă sau să schimbe vehiculul – în speță statul – fără cunoașterea drumului, a pașilor de urmat, în lipsa unei culturi politice fundamentale care să ajute la constituirea și reglementarea mecanismelor instituționale și economice pe baza cărora orice societate funcționează.

Iată așadar unul dintre sensurile minuscule ale istorie dar indispensabil funcționării unei societăți libere, normale, democratice.

 

*Fotografia redă o secunda din viața normală în centrul istoric al uneiea dintre cele mai cunoscute capitale ale lumii: Berlin

[1] Eugen Kogon, Der SS-Staat. Das System der deutschen Konzentrationslager, Nikol Verlag, 2 Auflage, Hamburg, 2014, p. 5

[2] P.Rosavallon, P. Vivereret, Pour une nouvelle culture politique, Seuil, Paris, 1977