Zilele Filmului Istoric în Bucovina – Mitteleuropa Filmfestival, IV

Afiș 2

Festivalul Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival, Ediția a IV-a, va începe cu filmul ”Leiter in der Lowengrube” (în limba română ”Pe scară în cușca cu lei”) va fi proiectat în data de 22 noiembrie la Universitatea din Cernăuți și pe 29 noiembrie la Vatra Dornei. Mulțumiri Ambasadei Austriei, Excelenței Sale Isabel Rauscher, Forumului Cultural Austriac, Herr Thomas Kloiber, Bucpress, Marin Gherman, Romontana, Rey Adrian Radu, Andrei Boghean, Cătălin Valeriu Boghean, LSRS Germania, Decebal Mohîrţă, Adrian Bucur, LSRS Italia, Tudor Stef, LSRS România, Chiscari Alexandru, Țara Dornelor Hutanu Liviu. Un eveniment in memoriam Nathy Josse și Liviu Sorin.

Leiter in der Lowengrube

Advertisements

A XI-a Covenție Europeană a Munților

DSCN7556

Sala Oglinzilor, Primăria Vatra Dornei

În perioada 25-27 septembrie 2018 a avut loc la Vatra Dornei cea de a XI-a Covenție Europeană a Munților dedicată patrimoniului cultural și organizată de Euromontana. Este destul de discutabil în ce măsură participanții la această convenție au discutat despre patrimoniu – deși anul 2018 este considerat a fi drept anul patrimoniului în Europa – sau au abordat aceleași teme caracteristice pentru locuitorii din zonele montane: creșterea animalelor, exploatarea lemnului și altor resurse naturale, turismul. Într-un cuvânt, ceea ce se numește câștig. Prin câștig a se înțelege aici strict profitul material. Or patrimoniul dacă presupune și un câștig greu de cuantificat, asta nu înseamnă că el implică în mod inevitabil un câștig material, un profit bănesc, de cele mai multe ori neexistând deloc un asemenea profit ci dimpotrivă…
Merită amintite aici câteva dintre observațiile celor care au deschis lucrările convenției miercuri 26 septembrie ( ziua de 25 septembrie fiind dedicată câtorva excursii de studiu în Bucovina și Maramureș). Astfel Juan Gutierez Lazpita – President of Euromontana – a menționat faptul că muntele persistă și prezintă o bogată bogăție culturală. În opinia sa munții nu pot fi substituiți de alte forme teritoriale. Muntele european a reușit să păstreze un patrimoniu incredibil, multe situri din Țara Bascilor spre exemplu sunt deja în patrimoniu UNESCO. Pastoralismul, nu reprezintă doar un sector economic ci și o parte din cultura montană. Trebuie menționat faptul că în multe locuri montane tehnologia încă lipsește iar astfel există un hiatus între mediul rural montan și mediul urban montan. A menționat de asemnea că e mai bine de 20 de ani Euromontana se luptă pentru a păstra muntele cât mai curat. În ce măsură aceasta reușește ceea ce și-a propus este discutabil, dat fiind faptul că doar la 20 de km de Vatra Dornei (pe Mestecăniș), Consiliul Județean Suceava a construit o uriașă groapă de gunoi tocmai în vârful muntelui. Acest fenomen împotriva naturii nu este doar scandalos pentru localnici și iubitori ai muntelui însă este și odios pentru oamenii politici din Consiliul Județean care au susținut ani întregi acest demers și nu s-au opus.
DSCN7560

Aspect din timpul prelegerilor desfășurate la Muzeul de Etnografie din Vatra Dornei

 

Dacă tot am ajuns în sfera oamenilor politici, aici poate fi numit și Dumitru Daniel Botănoiu, care în alocațiunea susținută a încercat să împacheteze rolul mesianic al actualui guvern în ceea ce provește salvarea muntelui prin noua lege privind zonele montane care a intrat în vigoare la 20 iulie 2018. Relativ de partea opoziției s-a situat Gheorghe Fluture în calitate de președinte al Consiliului Județean. Însă este greu de a poza în opoziție față de politicile guvernamentale care sunt în defavoarea spațiilor naturale atât timp cât ți-ai oferit girul pentru groapa de gunoi din vârful muntelui. Dincolo de ineficienta gestionare a gunoaielor nemenționată de președintele Consiliului Județean Suceava, merită păstrate în memorie câteva dintre observațiile sale.
Într-adevăr se poate considera că Vatra Dornei a fost pentru o zi, maxim două capitala Muntelui este în România și implicit în Bucovina. Din perspectiva domniei sale se pune firesc întrebarea eficienței unor asemenea întâlniri cu teme montane. Patrimoniul cultural este foarte bine de amintit, mai ales că ne aflam într-un an centenar, 100 de ani de la unirea Bucovinei cu România. Însă, nici Gheorghe Fluture nici nimeni nu a menționat este faptul că cei care au administrat Bucovina înainte ca această să se unească cu România au realizat lucruri mai admirabile decât au realizat ocupanții din urmă în ultimii 100 de ani.

DSCN7538

Aspect din timpul vizitei de studiu realizată în zona Moldovița, din mocăniță

A fost amintit în treacăt că doar sudul Bucovinei se afă în România, nordul regiunii acesteia aflânduse în Ucraina. Nimeni, nici președintele Consiliului Județean nici tovarășii dumealui nu au amintit faptul că în România se importă deja lactate din Ucraina și mai mult, în ciuda resurselor lemnoase considerabile, mobila este importată tot din Ucraina dar și din Polonia. Observațiile omului politic au decurs mai departe asemenea altor oameni politici deja trecuți prin 1-2 partide, 1-2 guverne, și care fac din frumusețea peisajului un apanaj al celui care conduce sau a condus o instituție, precum el sau ei au adus munții, pădurile și apele acolo de undeva din străfundurile gândirii lor. Astfel s-a amintit că aici (la Vatra Dornei) ne aflam într-o zonă cu rezervații naturale, Călimani, Codrii Seculari ai Slătioarei, 66% din teritoriul județului Suceava fiind zonă montană.

Mai trebuie să găsim răspuns noi și guvernele țărilor noastre la provocările timpurile noastre. Este trist să ne uităm la fotografii și să nu mai găsim elementele din acestea în realitate în teritoriu. Acesta fiind, din nefericire, un adevăr deja tangibil, cei care vin în Bucovina, la punctul de belvedere de pe Mestecănăniș vor găsi un peisaj minunat doar în cărțile poștale și aer curat din gunoiul prospăt debarasat…

Nu este suficient să facem doar simpozioane, deoarece procesul de depopulare continua. Spre exemplu în 1990 populația din Vatra Dornei avea 20 000 de locuitori iar în prezent are doar maxim 16 000. Muntele este zona cu cele mai multe resurse exploatate: lemn, minereu, zootehnie, peisaje/turism. De asemenea există o rezistență la descentralizarea financiară. Prea mult durează și nu este recunoscută regiunea Carpaților.

DSCN7543

 

Aspect din ziua de 25 septembrie dedicată vizitei de studiu

Presiunea modernizării pune arhitectura montană în pericol. Aceasta este o nouă provocare. Nu pot fi conservate frumusețile vechi decât compensându-le.
Globalizarea și monopolurile reprezintă o altă provocare pentru micii fermieri și micii producători locali. Aceștia sunt depășiți de marii producători. Dacă micii producători și fermieri nu sunt susținuți atunci în zona montană vor fi mai mulți turiști și mai puțini localnici.

Mirela Adomnicăi a continuat exprimând un mare neadevăr. În concepția dumneaei, în Suceava au fost păstrate tradițiile și culturile locale, cultura de găzduire, etc. etc. Or dacă întrebăm cum sunt primți maghiarii, austriecii, evreii, azi în acest județ, răspunsul are cel puțin câteva nuanțe diferite de afirmațiile doamnei în cauză. Ce părere ar avea dumneai despre faptul că acum în anul 2018 pentru prima dată a fost invitat un grup de maghiari la parada porturilor populare la Vatra Dornei?

DSCN7553

 

Primul grup de maghiari care au participat la o paradă a porturilor populare la Vatra Dornei

Să mai întrebăm cum se regăsesc cele 11 comunități culturale diferite din Bucovina (1775-1918) în peisajul cultural actual? Doar astfel se va înțelege că cei care au fost numiți în funcții pe baza criteriilro politice nu au fost numiți și pe baza cunoștințelor elementare în scurta istorie locală… altfel, dumnealor, doamne și domni ar pica la primul test.

Herald Egerer a amintiti de Convenția Carpaților, prima convenție internațiolă care se ocupă de patrimoniul cultural montan din șapte state. De asemenea a vorbit despre protocolul privind cunoștințele despre patrimoniul cultural din cele 7 state care au pe teritoriul lor o parte din Munții Carpați.
Corneliu Bucur și-a început discursul afirmând că cine a reușit în viață pot oferi o pildă, cine nu, nu vor putea da nici măcar un exemplu. Din perspectiva dumnealui est europenii vorbesc foarte frumos despre proiecte de viitor, mai puțin despre realizările din prezent. Pe cât de cruntă este această afirmație pe atât de reală se dovedește a fi, cel puțin în România. Tot dumnealui a menționat că muzeul – referindu-se aici în special la muzeul de etnografie – este arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără identitatea. Scopul unui muzeu nu sunt colecțiile, scopul unui muzeu este știința, cultura și educația.
În definitiv, după aceste pledoarii fulminante pentru munte, băștinașii din zona montană și mai puțin despre patrimoniul acestora, merită să precizăm câteva idei importante.
1. Tradiția fără modernitate este o fundătură. Orice este azi de resortul patrimoniului, dacă nu este adaptat la tehnologia actuală nu va mai stârni interesul generațiilor viitoare.
2. Rolul organizației Euromontana trebuie să fie transversal, să găsească punctele de echilibru la nivel european. O abordare transversală înseamnă o abordare antisectorială.
3. Muntele nu este doar o calitate gustativă, la munte nu vii doar să mănânci ceva mai sănătos. Muntele reprezintă o calitate globală a vieții, o calitate superioară a stilului de viață, ceea ce se vede mai puțin și mai ales este mai puțin prețuit: viața simplă în armonie cu natura. Vorba francezului: il faut faire vivre.
4. Trebuie să fie utilizate mult mai bine, mai inteligent, mai eficient produsele din plastic, metal și alte ambalaje toxice astfel încât să poată fi gestionată implicit și problema deșeurilor, altfel spus multifuncționalitate.
5. Este necesară încurajarea și susținerea micilor producători locali astfel încât aceștia să supraviețuiască într-o economie de piață globală, competitivă și de cele mai multe ori aproape ostilă micilor fermieri.
6. Din nefericire, tinerii se îndepărtează de natură și implicit de munte. Aceasta este o problemă a educației, atât a celei primită în familie cât și în școli, ceea ce desigur poate fi soluționat, însă pentru asta este nevoie de curaj, de o abordare sinceră a realității și de creativitate.

 

DSCN7480

Cel mai vechi car de lem din România, realizat în Evul Mediu, păstrat până în prezent la Muzeul de Arttă a lemnului din Câmpulung Moldovenesc.

 

În definitiv, organizatorii merită felicitări pentru efortul depus în vederea realizării acestui eveniment internațional. Dezamăgitor în schimb în privința publicului local, aproape inexistent, fiind prezenți strict persoanele implicate în organizare.

Kiev

DSCN5527

M-am întrebat mereu de ce un medic este/a fost interesat să scrie? De ce un asemenea om dedicat științei și oamenilor a fost preocupat de acest dialog cu universul imaginar? De ce Michail Bulgakov a scris cât a scris și mai ales de ce a scris ce a scris? Am încercat să găsesc acest răspuns la Kiev. Am încercat doar, poate l-am aflat dar nu-mi dau seama, poate nu l-am aflat ci doar încerc să-l intuiesc. Presupun că în tot timpul cât el a scris a vorbit cu altcineva, dar altcineva din interiorul său ridicând întrebări și căutând deopotrivă răspunsuri la ele. Acum, când trebuie să plec de la Kiev nu mă mai gândesc la fel de mult la Bulgakov ci cu totul și cu totul alt cuvând îmi revine mereu în minte: Mare. Când mă gândesc la Kiev, primul cuvânt pe care-l atribui acestui oraș este: Mare. Un oraș mare, unde mereu am mers pe o stradă mare, unde mereu am văzut câte o biserică mare, o casa mare, am traversat un fluviu mare, peste un pod mare, după am intrat într-o o stație de metrou mare, am ajuns la un cinematograf mare, am traversat un parc mare, o piață mare, etc. etc. Totul este mare și mai ales nu este la singular ci la plural. Orașul are o mulțime de străzi cu adevărat mari, parcuri foarte mari, biserici foarte mari, piaețe, blocuri, cârciumi, totul aici este mare, chiar foarte mare.

DSCN5532

Kiev are cu totul ceva aparte, oamenii care au construit orașul și-au dorit să transmită această impresie/senzație de mare, uriaș, gigantic. Totul trebuie să impresioneze prin dimensiune și perspectiva optică oferită asupra mediului și spațiului înconjurător. Ceea ce îmi este greu să înțeleg este faptul că acest oraș în care totul este mare de la începuturile sale, fluviul Dniepr este imens, asemenea malurile care-l înconjoară, iar ulterior din secolul XI bisericile ridicate pe colinele sale sunt impunătoare, toși, aici, în secolul al XX tânărul Bulgakov a susținut că l-a văzut pentru prima dată pe Diavol. Cum este posibil ca un asemenea oraș să creeze un alt spațiu imaginar pentru Bulgakov?
Am încercat să revăd o parte din orașul lui Bulgakov. Astfel am plecat într-o dimineață din Zoloti Vorota în căutarea acelui Kiev cunoscut de marele scriitor rus. La Zoloti Vorota se află cea mai veche poartă de intrare în vechiul oraș din timpul Evului Mediu. Astfel, ceea ce astăzi este numit generic Golden Gate, au fost ridicate în 1037 de Prințul Yaroslav cel Înțelept. Însă, ceea ce s-a păstrat până în prezent, conservat cu o deosebită dibăcie și acuratețe de arheologi și arhitecți sunt doar două ziduri protejate de o structură compusă din ciment și lemn în anii 1982. Acum, ’’porțile’’ de aur ale Kievului sunt înconjurate de flori, arbori și foarte multe cafenele, conturând un peisaj mai mult occidental decât unul specific Europei de Est. De aici am pornit pe Prorzina și după pe Volodymyrs’ka spre Catedrala Sfânta Sofia aflată în piața cu același nume. Bulgakov a fost prea puțin preocupat de biserici, interesat mai mult de știință și spiritism cu atât mai mult după moartea tatălui său, nu a fost deloc atras de acest spațiu sacru al orașului său. După viziunile sale dobândite mai mult în urma viselor și a intoxicației voluntare cu morfină, Bulgakov a considerat că trebuie să scrie din nou Biblia. Totuși aceste idei au cuprins mintea lui Bulgakov în Smolensk iar el a pus ulterior pe hârtie tot acest univers la Kiev. Sfânta Sofia este un locul cu totul deosebit, aici, în spatele zidurilor înalte, albe, regăsești liniștea pe care orașul ți-o răpește.
De la Sfânta Sofia, drumul îți deschide o largă perspectivă asupra turnului de la intrarea Mănăstirii Sfântului Mihail. Aceasta este una dintre mănăstirile demolate de regimul comunist și ridicată abia în 1994 înapoi, pe același loc pe care fusese înainte. Ea fost reconstruită exact după planurile și structura vechii mănăstiri. Alături de ea, precum într-o oglindă răsturnată se află clădirea Ministerului Afacerilor Externe, ridicată în timpul perioadei staliniste după planuri asemănătoare celor care au stat la baza arhitecturii casei poporului și bulevardului victoria socialismului din București. Biserica alături de edificiul puterii politice din vremurile lui Stalin… asemenea nuvelelor și romanelor lui Bulgakov, aici parcă întâlnim îngerul căzut alături de Dumnezeu, sau cel puțin două hierofanii în piatră a celor două entități omniprezente în operele scriitorului rus. Diavolul alături de Dumnezeu, iad și rai, aceasta a fost lumea din Kiev în anii `30, anii renumitei înfometări provocate și parcă organizate de Stalin. Desigur nici anii ulterior nu au fost mai ușori. Totuși, în această perioada a scris Bulgakov și asemenea lui mulți alții.

DSCN5554

De la mănăstirea Sfântul Mihail am pornit printre aleele și străduțele mici care cochete care duc în piața independenței. Aceasta este piața în care în 2004 au ieșit oamenii în stradă în contextul așa numitei revoluții portocalii. Zece ani mai târziu au ieșit din nou. Evenimentele de atunci au lăsat o radă adâncă, sutele de morți de pe străzile Kievului, uciși atunci de gloanțe, privesc și acum trecătorii din diferite fotografii sau picturi aflate pe pereții edificiilor publice precum și pe zidurile unor mănăstiri și biserici. Cu alte cuvinte, acea revoluție de atunci, acea schimbare violentă de regim ar trebui să justifice și să legitimeze poziția și deciziile celor aflați actualmente la putere. Însă, probabil când oamenii își vor da seama că și ’’revoluțiile’’ lor au fost confiscate va fi mult prea târzii iar cei morți nu vor mai fi considerați a fi eroi ci pur și simplu carne de tun între două tabere. De altfel această țară cu acest regim politc încă are nevoie de carne de tun pe care o trimite la frontiera cu Rusia, de unde oamenii, dacă se mai întorc, în cele mai multe cazuri se întorc în sicriu. Ucrainienii sunt conștienți de lipsurile armatei lor, iar oricât de multe echipamente le vor trimite occidentalii, de la uniforme, bocanci, arme, muniții, vehicule, tot nu va fi suficient pentru a face față colosului din est. În plus, în această țară acum afacerile cu armament sunt o afacere înfloritoare. De asemenea tot ceea ce este asemnănat războiului și apărării patriei tinde a fi un brand deja, o modă mai ales printre cei tineri, care poate încă nu observă suficient de bine legăturile financiare subterane dintre Kiev și Moscova. Însă la Bulgakov la război, independență, patriotism, Diavol și Dumnezeu și înapoi la Bulgakov este un drum lung și obositor. Mai departe pe urmele lui Bulgakov, în următoarea zi.

DSCN5545

Călători în lumea de dincolo

Nathy și Sorin

Întâlnirea și cunoașterea lui Sorin și Nathy îmi întărește convingerea că România adevărată nu se vede la televizor, nu este reflectată de clasa politică, nu este regăsită în presă, în media sau pe bulevardele din orașele mari și mici. Existența unor asemenea oameni îți dă curaj și puterea de a merge mai departe. Pierderea lor, dispariția lor fizică, lasă un gol uriaș în societate, însă ceea ce dăinuie este amintirea spiritului lor, o prezență vie, dimanică, unică și exemplară. Prezența lor în mintea mea nu este un catafalc a două corpuri ci imaginea vie a două modele de urmat, indiferent de vârstă, indiferent de condiția materială, indiferent de starea psihică. Prezența lor la Vatra Dornei îmi transmiteau speranța unei stări de normalitate în acel oraș și în acea țară de care m-am despărțit. Acum, după plecarea lor și a altor prieteni asemenea lor a pierit și această speranță.

Deși dispariția lor este tulburătoare și traumatizantă, îmi doresc să cred că pierderea lor nu este decât o pierdere fizică, de moment, iar în spirit vom rămâne mereu împreună. Cu siguranță Nathy și Sorin nu ar fi dorit să ne vadă triști. Ei nu erau triști. De asemenea îmi doresc să cred că în acel moment tragic din 1 decembrie 2017, totul s-a petrecut foarte repede, cât se poate de repede! Atât de repede astfel încât Nathy și Sorin nu au observat și nici nu au mai avut timp să se gândească că trupurile lor nu se vor mai ridica de acolo prin propriile puteri. Desigur, nimeni dintre cei care i-a cunoscut nu-și putea imagina că trupurile lor vor fi într-o zi purtate pe brațe de alții, asemenea lor, care iubesc natura și o iubesc necondiționat, cu toate aspectele sale.
Cu doar o zi înainte discutasem cu Nathy despre ceea ce putem face pentru anul 2018. Era una dintre obișnuitele discuții începute din anul 2016, de când Nathy, în calitate de voluntar devotat, se îngrijea cu multă pasiune și migală de grafica necesară pentru Festivalul Zilele Filmului Istoric în Bucovina. Deși eram la aproximativ 2000 de km distanță, în mod paradoxal, am cultivat o legătură de prietenie mai frumoasă și mai trainică cu Sorin și Nathy decât cu alte persoane care pot pretinde, pe bună dreptate, atât la propriu cât și la figurat, că îmi sunt mai apropiate. Viața este mereu surprinzătoare chiar și prin paradoxurile sale. Nu voi uita niciodată clipa în care am citit în presă, în data de 1 decembrie 2017, că în Munții Călimani trei alpiniști au fost prinși într-o avalanșă, o femeie este decedată, un alpinist este dispărut iar altul a supraviețuit. Când am citit numele persoanelor am crezut că este o glumă proastă. După, am început să telefonez în țară. Am scris și primit mesaje…. Iar în camera mea, încet, totul s-a întunecat și s-a făcut liniște. Am crezut că văd doar negru iar un pod pe care am stat până atunci se rupe și cad în gol. În fapt, cei doi, Nathy și Sorin au fost pentru mine o pârghie de susținere, morală și spirituală, un reper în clipele de cumpănă, de deznădejde și abandon. Da, tocmai acesta este cuvântul potrivit: abandon. O stare de abandonare și exilare în această lume străină m-a cuprins atunci. Este o traumă! Este o tragedie să conștientizezi faptul că cel om, acei oameni nu-ți vor mai răspunde niciodată la mesaje, la telefon, la e-mail, scrisori, întrebări, etc. etc. Niciodată! Iar acest niciodată nu are un anumit termen: 30 de zile, 30 de luni, 30 de ani. Nu! Nu mai există acel ,,poate’’. Nu există ,,însă’’. Privești numerele de telefon, ultimele mesaje schimbate, ultimele e-mailuri și atunci îți dai seama că acelea sunt într-adevăr ultimele, că după ele nu vei mei citi niciodată altele. Urmează fotografiile, înregistrările video, toate afișele lucrate împreună și îți vine să urlii, să te dai cu capul de pereți, să te lovești, să țipi de durere când îți dai seama că toate acestea, toate, au fost ultimele. Sunt clipe, ceasuri întregi, nopți nesfârșite în care crezi că vei ajunge să înebunești deoarece acum ești singur. Niciodată nu m-am simțit mai singur decât în acele momente. Niciodată moartea nu lovise atât de aproape. Nici nu era vorba de un om ci de doi, de doi oameni care mi-au fost aproape. Iar după toate acestea urmează o agonie cumplită a amânării la nesfârșit a întoarcerii acasă. Acolo unde mergeam pe munte și plimbam câinii împreună a devenit acum un mormânt, locul unde ea este îngropată sub doi metrii de pământ iar el sub câțiva metrii de zăpadă și gheață. O durere de cap cumplită revine mereu la amintirea acestui gând. Amânarea întoarcerei a ceea ce a fost cândva ’’acasă’’ a durat până în martie 2018. Nu am fost în stare să merg la Vatra Dornei nici în decembrie la înmormântarea Nataliei nici ulterior. Iar în acea zi de sâmbătă, 3 martie… o zăpadă albă, curată, proaspăt căzută acoperea coroanele și florile de pe mormântul său. Acum, în aceste zile calde de mai, Sorin se întoarce în Vatra Dornei și este așezat alături de Nathy, după aproape șase luni de așteptări. Este atât de greu de crezut ceea ce se întâmplă. Anul trecut pe vremea aceasta discutam despre Grossglockner (Marele Clopot), cel mai înalt vârf din Austria pe al cărui vârf eu am încercat să-l escaladez însă nu am reușit , oprindu-mă la aproximativ 3770 m. pe 1 mai 2014, însă ei au reușit în august 2017 ajungând pe vârful de 3798. Câte alte discuții despre vârfurile din Alpi și nu numai… acum sunt doar amintiri frumoase.
Vreau să cred că ei doi nu sunt doar aceste două corpuri depuse în cimitirul catolic. Vreau să cred că ei sunt altundeva, departe sau aproape de noi, însă nu acolo în pământ. Mai mult ca oricând îmi doresc să existe o viață dincolo de această moarte materială, să existe un spațiu și un timp unde-i voi putea întâlni pe Nathy și Sorin. Poate cuvintele acestea sunt de prisos. Însă mai mult ca oricând m-am gândit la ei și la acea lume de dincolo. Dincolo de acel moment de la 1 decembrie 2017. Acum, mai mult ca niciodată mă gândesc la ceea ce a scris Ioan Petru Culianu în Călătorii în lumea de dincolo. Vreau să cred că Nathy și Sorin trăiesc, sunt vii, sunt împreună, sunt fericiți și doar au plecat într-una dintre călătoriile lor, doar că de această dată una care este dincolo de puterea firească a omului de percepție și înțelegere. De asemenea, mai mult ca niciodată îmi sună în cap versurile compuse de Paul Celan în ,,Fuga morții’’:
,, Schwarze Milch der Frühe wir trinken sie abends
wir trinken sie mittags und morgens wir trinken sie nachts
wir trinken und trinken’’
,,Negrul lapte al zorilor îl bem seara,
Îl bem la amiază și dimineața, îl bem noaptea
Îl bem și-l bem’’
Dincolo de durerea dispariției lor pământești este și durerea provocată de imposibilitatea de a spune acum, acestor oameni: mulțumesc! Lor le rămân profund recunoscător și îndatorat pentru tot ceea ce au făcut pentru festivalul de film, pentru orașul natal și pentru Bucovina. În numele grupului de organizatori din 2015, 2016 și 2017 aș vrea să le pot spune MULȚUMESC pentru faptul de a fi alături de noi și pentru susținerea acordată! Îmi dorec să mai am șansa, undeva în acest univers, de a le mulțumi. Da, așa îmi doresc să fie.
Se spune că istoria este scrisă doar de învingători… În această situație se poate considera că Nathy și Sorin au scris istorie deoarece pierzătorii suntem noi, toți ceilalți, în primul rând familiile, Salvamont Vatra Dornei, ISU Vatra Dornei, comunitatea locală și în cele din urmă echipa de organizare a festivalului Zilele Filmului Istoric în Bucovina. Orașul Vatra Dornei a pierdut doi oameni cu adevărat deosebiți, doi oameni exemplari iar odată cu ei bucuria și fericirea momentelor petrecute împreună în aer liber sau lucrând împreună la diferite proiecte unde doar pasiunea și solidaritatea ne-a apropiat și unit. Noi, am pierdut două talente cu totul aparte. Nathy este autorul tuturor afișelor și graficii integrale din 2017 și parțial a celei din 2016. Sorin este cel care ne-a ajutat pe partea de logistică atunci când ne-a fost mai greu și în momente de dificilă cumpănă. Amândoi au fost voluntari, solidari cu cauza noastră culturală și mereu alături cu bună voință și zâmbetul pe buze. Condoleanțe familiilor, colegilor de la Salvamont, ISU și prietenilor. Mulțumiri Salvamont Vatra-Dornei pentru aducerea lui Sorin acasă, alături de Nathy. Un gând, o rugăciune, o speranță se înalță acum la cer. Dumnezeu să-i odihnească.

Bucovina, the destruction of the German and of the Jewish community in 1940-1944

IMG_20180131_130142

A certain aspect needs to be pointed out from the beginning. There is a great difference between, on the one hand, the historical information within the telegrams which were sent by the German Embassy to Bucharest and to Germany’s Consulate in Cernăuți and, on the other hand, the subsequent accounts of the Germans which left Romania for the Reich. One may consider that the official institutions and appointed persons from Germany to Romania present an official point of view, not devoid of subjectivity, however. The displaced Germans, on the other side, show a personal point of view, as subjective or even more so. It is sure that both perspectives are formed in a space placed in the immediate vicinity of the development of the Second World War (Poland, state which has a common border with Romania, is occupied by the Germans and the Soviets, whilst a number of Romanian citizens of German origin, on visit to Poland, are registered as missing ), a space of violence defined by the exercise of brutal force of the states against their own populations and/or against populations of other states. According to Jӧrg Baberowski, these spaces of violence change mentalities, attitudes, societies, because people find themselves, all of a sudden, in totally different situations, in which they need to act differently as before.
People who wrote their memoirs or articles provide the historian with an additional source of information. Naturally, this sourse should be analized with a critical eye, due to the fact that it is essentially subjective. It is impossible for an eyewitness of the historical process of the population transfer to record in writing what he or she experienced and saw in an objective, scientific manner. It stands to doubt whether the author of the memoirs is sincere, if he desires to justify his actions with thought to other persons or only wishes to remake his own biography. Similarly, debate ranged over the issue whether these texts have a certain public, whether they have been written for a wide-ranging public, out of interest for history and the preservation of the collective identity of the community out of which the author descended. The emmigration of the German ethnics of Eastern Europeto Germany during the Second World War has to be researched in the context of the expulsion and extermination of milions of Jews, Poles and other Slavic populations. These transfers of population and, afterwards, their colonization into new territories cannot be properly described without at least mentioning the crimes and genocide of the Jewish and Polish people in order to evacuate houses, villages and cities where ethnic Germans would be accomodated. This way, a policy of Germanization of the occupied territories was under way.
A fragment of the memoirs written by Didymus Hasenkopf as an autobiography is revealing in this sense. Born near Cernăuți, in Augustendorf, Diymus Hasenkopf remembers how, after Heim ins Reich, he did not really arrive in the Motherland, but in one of the provinces occupied by the German Army, endlessly disputed by the Germans and Poles: Oberschlesien. He was literally colonized in Oberschlesien , in the village of Wadowice , close to Auschwitz. In 1943, at the age of ten, nearing winter, Didymus Hasenkopf subsequently acknowledged that he did not posess an overcoat. Through Winterhilfswerk (Winter Aid), his parents bought him the much-needed coat. On closer inspection, the child Hasenkopf discovers the impression of the seam of the star of David on its left shoulder. At the time he wrote his memoirs, tens of years later, Hasenkopf speaks about this short episode of the history of a family which, in fact, renders the history of a continent. These clothes came from Auschwitz, from children exterminated there. Soviet historians have written for the first time about the crimes against the Jews of Bucovina and, implicitly, about the Holocaust in the territories which belonged to the Soviet Union between 1945-1989. The Russian historian Ilya Al`tman has written about Bucovina and this insufficiently recearched subject.

The German space is pervaded by a strong culture of the collective memory, it being more powerful when it bears the reminiscence of a lost object. Henceforth, we encounter a whole mithology enveloping people, places, moments. This sort of process is present also in the culture of the Romanian people, not just that of the Germans. In the case under observation (about the migration of Germans from Northern Bucovina), one may find several memoirs published in collective or individual volumes, articles or essays: a wealth and diversity of documents. Memoirs offer us a short, but useful introduction in the historical context. Written by German refugees in the West, newspapers do the same. But archives and works of scientific research remain the essential materials for the historian.
In 1930, out of a total population of 112.427, only 16.359 inhabitants of Cernăuți are ethnic Germans. A part of these are of Jewish religion. The extent to which Jews of Cernăuți considered themselves to be Germans is debated. Gregor von Rezzori and Rose Auslӓnder probably did not considered themselves quite Germans , and a similar situation would caracterize other writers of German language, but of Jewish ethnicity. The most renowned case is that of the poet Paul Celan, who survived the Holocaust and the Second World War. From these reasons, the dislocation of the group of ethnic Germans of Bucovina and their subsequent colonization in another territory of Europe cannot be presented as independend of the destruction of the Jewish community and, implicitly, the Holocaust. Germans were transported towards a new address, albeit temporal or, at times, represented by an admission camp, whilst Jews of Europe were being transported to extermination camps and forced labor camps. In this way, the German domination of Europe based itself on the desintegration of society, on destruction, chaos and disorder. In the case of Bucovina, things could not have gone differently because of the essential contribution of the Jewish community to the cultural, economic and social development of the province. The difference between the ethnic Germans and the members of the Jewish community who, although, spoke German, or the members of mixt families was more marked due to the fact that the Heim ins Reich plan was not accepted by persons of Jewish descent.

Un an dificil – 2017

 

 

Anul 2017 nu a fost deloc un an ușor. Ne-am confruntat și ne vom confruta și în 2018 cu variate fenomene care au rădăcini adânci în societatea contemporană, în special în creanțele educației, în insuficiențele culturale la nivelul maselor și implicit neajunsurilor economice ale anumitor segmente ale populației. Ceea ce îmi spunea în primăvara anului 2015 profesorul Michael Shafir la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, se dovedește a deveni realitate. Pornind din centrul continentului european, de acolo de unde altcândva exista Mitteleuropa: Ungaria. Ungaria, din 2015 până în prezent a reușit să devină un model pentru alte state vecine. Ungaria este luată drept exemplu de state precum Cehia, Slovacia, Polonia, iar mai recent și de unele partide guvernamentale de la București. Acest lucru nu poate fi decât îngrijorător. În toama anului 2015 a apărut criza refugiaților, în octombrie 2015 am văzut cu ochii mei gardul ridicat de guvernul maghiar între Serbia și Ungaria. A se vedea aici https://emiliandranca.wordpress.com/2015/10/19/belgrade-mon-amour/

Gardurile de sârmă ridicate de Ungaria în 2015 s-au transformat ulterior în ziduri insurmontabile la nivelul mentalității colective în privința străinilor, indiferent că aceștia veneau din sud sau din vest, din nord sau din est. Politica Ungariei a fust urmată în Polonia de PIS după câștigarea alegerilor parlamentare și implicit a puterii politice în toamna aceluiași an 2015. Președintele Cehiei nu a întârziat să-și arate apropierea sa față de Rusia și distanțarea față de Uniunea Europeană iar omologul său slovac a procedat la fel. Desigur relațiile cordiale cu Rusia sunt de dorit – a se vedea exemplul Austriei, prin diplomația condusă de tânărul ministru al afacerilor externe, Sebastian Kurz, intrat în funcție în 2013 când avea doar 27 și care a păstrat echilibrul și echidistanța între Uniunea Europeană și Rusia mai ales începând din 2014 odată cu începerea crizei în Ucraina. Însă nu este de dorit și îndepărtarea față de principiile și ideile fondatoare ale Uniunii Europene, ale societății occidentale. Din nefericire, modelul maghiar a fost urmat în celelalte state ale grupului de la Vișegrad, iar xenofobismul, rasismul și antisemitismul sub diferitele lor forme și nuanțe au devenit politica oficială a acestor state. Anul 2016 a fost un an în care aceste politici s-au cristalizat prin reformele în domeniul justiției, a libertății presei și implict al exprimării propriei opinii, a drepturilor minorităților și a cetățenilor străini. Aceste reforme s-au desfășurat pe fundalul unei crize instituționale ale Uniunii Europene deoarece un stat membru – Marea Britanie – a decis să iasă din Uniunea Europeană, fapt nemaiîntâlnit, iar la nivelul uniunii în privința refugiaților se discuta de repartizarea acestora în funcție de posibilitățile fiecărui stat. Ceea ce s-a petrecut în statele din centrul Uniunii Europene este efectiv halucinant. Nu se poate pune problema că Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, nu ar fi avut  mijloacele financiare necesare, nu ar fi putut primi câteva mii de refugizți în spații speciale destinate acestora în comparație cu Germania care primea  un milion de refugiați. Problema cauzată de această situație este instrumentalizarea refugiaților de partidele de guvernământ din statele numite și implicit stigmatizarea străinilor drept cei care fură drepturile legitime ale populației băștinașe și pun în pericol existența statului, a poporului, a  neamului. Astfel, populismul devine de fapt xenofobism, iar falsul patriotism și naționalism al acestor partide se transformă în antisemitism și rasism.

Pericolul adus de o asemnea politică a fost vizibil anul acesta, în 2017 la nivelul Uniunii Europene și nu numai. În Franța partidul de extrema dreapta, Le Front National,  avea toate șansele să câștige alegerile prezidențiale. Dacă există un merit al actualului președinte ales, Emanuel Macron, atunci acesta este tocmai acela că a împiedicat extrema dreaptă de a avea puterea absolută în Franța. În Germania, Afd, o grupare politică care poate concura în primul rând partidele neonaziste și antisemite prin mesajul său și totodată partidul intitulat în mod semnificativ Alternativa pentru Germania a devenit a treia forță politică după CDU/CSU și SPD. Se poate spune că nimeni nu va lua în serios ascensiunea acestei formațiuni politice și cu atât mai puțin integrarea sa într-o coaliție guvernamentală însă existența sa pe scena politică atestă faptul că există un segment semnificativ al populației germane care empatizează și se identifică cu politica desfășurată de guverne precum cel al Ungariei, Poloniei, Cehiei. Asta înseamnă că în contextul unei viitoare posibile crize economice, o asemenea formațiune politică are șanse maxime de ascensiune spre dobândirea puterii politice. Deoarece falsul naționalism și patriotism afișat de aceste partide, ascund în realitate insunficiențele economice, neajunsurile sociale ale populației iar în cele din urmă incompetența liderilor de a gestiona situațiile de criză. Or mesajul antisemit și xenofob acuza tocami persoanele care nu sunt resortisanți ai aceluiași stat  de a fi principalii vinovați de dificila situație economică și socială în care se află populație. Este de o subliniat aici diferența dintre antisemitismul din Germania nazistă și antisemitismul din actuala Germanie. Dacă în anii `30 cei identificați drept țapi ispășitori, în speță evreii erau resortisanți ai statului german, într-o mare proporție având profesii liberale – juriști, medici, arhitecți, oameni de afaceri –  și persoane născute în Germania din tată în fiu. Michael Wildt în cartea sa Generation des Unbedingten identifică la nivelului anului 1933 drept principala profesie liberală  a evreilor în Germania fiind avocatură, profesie interzisă evreilor după cucerirea puterii politice de către NSDAP.  În cazul actualei Germanii, vinovații identificați de AfD sunt musulmani, arabi, africani, est-europeni, orice numai cetățeni germani nu și cu atât mai mult numai creștini nu. În definitiv rămâne de văzut cum va fi gestionată problema fobiei acestui segment față de tot ceea ce însemnă nongerman: oameni, lucruri, idei, fapte, etc.

În ceea ce privește frontiera estică a Uniunii Europene, Ucraina, Rusia, Turicia, în 2017 am asistat la o reactualizare a teoriilor lui Hans Freyer: statul trebuie să-și bazeze politica externă pe amenințarea războiului. Acest postulat al lui Hans Freyer nefiind nici mai mult nici mai puțin decât o extensie a teoriilor lui Clausewitz privind războiul drept o continuare a politicii singura diferență constând în mijloacele instruementalizate de către stat. Astfel, se poate observa cum între Rusia și Ucraina conflictul nu politic și militar nu prezintă semne de ameliorare. Dimpotrivă! Odată cu noua legislație adoptată de statul ucrainean privind educația în limba maternă care atacă în special școlile românești, maghiare, poloneze și rusești asistăm pasivi la un război dus de oficialitățile din Ucraina împotriva propriilor cetățeni. Odată cu subminarea educației în limba maternă este subminată și identitatea acelor popoare aflate pe teritoriul Ucrainei și supuse legilor adoptate de Kiev. Prin aceste măsuri este din ce în ce mai clar faptul că Ucraina a pierdut chiar și puținii prieteni pe care-i mai avea în Europa, printre care și România. În momentul de față Ucraina este izolată pe plan interbaționa și duce două războaie în paralel, unul împotriva Rusiei și unul împotriva propriilor cetățeni, fie ei din est sau din vest, fie de etnie română, maghiară, rusă sau poloneză.  De partea cealaltă  a Mării Negre, asistăm la un fenomen cel puțin la fel de anormal unde prin vot ,,democratic’’ poporul turc a votat în favoarea dictaturii actualului președinte. Faptul este aproape hilar în contextul în care Turcia doreșete să fie membru al Uniunii Europene însă în același timp introduce pedeapsa cu moartea, de asemenea cere un loc alături de celelalte state europene în instituțiile internaționale însă are relații din ce în ce mai tensionate cu acestea sfidând reguliele dreptului internațional și principiile fondatoare ale acestor instituții. Nu deloc întâmplător este faptul că o serie de jurnaliști germani se află închiși în închisorile din Turcia pentru fapte mai mult decât îndoilnice: amenințarea statlității Turciei, acte de terorism și subminare a statului. Or prin aceste măsuri coercitive împotriva unor cetățeni germani implicit cetățeni ai Uniunii Europene și prin modificări legislative care contravin principiilor și valorilor fondatoare Uniunii Europene, Germania a decis retragerea militarilor săi din bazele NATO aflate în Turcia și trimiterea acestora, eventual, într-un stat mai moderat, deși încă nemembur al NATO dar cu aspirații euro-atlantice: Iordania. Turcia, prin demersul de a convoca în ultimă instanță o conferință internațională la Istambul princ are să condamne recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului nu face nimic altceva decât să se întoarcă și împotriva SUA și implicit a aliaților săi occidentali. Dacă nu este vizibil faptul că Turcia a prosperat datoriă bunelor relații comerciale pe care le-a avut cu statele occidentale unde se află și milioane de turci în toate serviciile posibile, atunci declinul său economic va putea fi vizibil în momentul în care aceste relații cu Occidentul vor înceta. Un lucru este cert, gestionarea relațiilor cu Ucraina și Turcia define un fenomen din ce în ce mai dificil, deoarece atât forțele politice de la Ankara cât și cele de la Kiev doresc să se întoarcă în secolul XX, în retorica și practica naționalismului și al xenofobiei. Nu este deloc de mirare faptul că Turica nu recunoaște Holocaustul și mai mult decât atât Mein Kamp se găsește cu ușurință în librăriile din marile orașe. Nu lipsește mult timp până ce o ediție în ucraineană va fi găsită și în librăriile din Kiev…

Desigur ascensiunea unor asemenea partide politice și coruperea instituțiilor statale nu ar fi posibilă dacă populația ar beneficia de un sistem de învățământ rezonabil, competent, eficient, modern și mai ales competitiv cu standardele din state precum Finlanda, SUA, Germania, Japonia. Însă, ce om normal la cap care însumează toate aceste calități competență, eficiență, modernitate, competitivitate stă într-un post la stat pe un salariu mai mult decât derizoriu? Astfel, poate exista ipoteza comform căreia toate aceste state de la periferia Uniunii Europene, cât și din Europa centrală în mod voit mențin sistemul de învățământ la un nivel mediocru pentru a-și putea subjuga și controla mai ușor populația. Nu este vina elevilor că nu cunosc și nu ai idee de atât de multe lucruri care s-au întâmplat, se întâmplă și le se întâmplă, respectiv totalitarismul și subjugarea drepturilor lor ci este vina (pseudo)profesoriilor care mențin elevii și implicit studenții la un nievel de mediocritate și  de autosuficiență caracterestic izolaționismului și fobiilor dorite și urmărite de guverne.

Evident rămâne întrebarea ce este de făcut? În această situație, la finele anului 2017, momentul morții Regelui Mihai poate oferi cel puțin o jumătate de soluție la această problemă. Timp de 70 de ani Regele a fost respins, hulit, marginalizat și exilat atât la propriu cât și figurat de autoritățile de București. Nu puțini au fost cei care au urmat cu obediență politica și modul de comportament impus de decidenții politici de la București. Brusc, după 70 de ani toți își sau seama că au grești, că Regele nu a fost deloc un dușman al poporului român, ba dimpotrivă. O minimă doză de răbdare ar fi fost necesară fiecărui român pentru verificarea informațiilor primite, pentru aprofundarea acestora și interpretarea proprie a informațiilor găsite. Nu ar fi fost imposibil, poate greu la începutul anilor `50-`60 însă cu siguranță din ce în ce mai ușor ulterior. Este un principiu fundamental al jurnalismului de calitate repsectiv al oricărui om cu scaun la cap: verificarea informației din/în mai multe surse, eventual cât mai multe surse posibile. Din nefericire prea puțini sunt cei care procedează astfel. În acest context nu va fi de mirare, dacă peste alți 70 de ani, istoricii de atunci vor descoperi, vor demonstra că dușmanii imaginari ai guvernului de la București întruchipați în persoanele lui Soros, Angela Merkel, Vladimir Putin nu au fost decât o construcție politică artificială pentru a speria, manipula și implicit pentru a conduce masele.

Rămâne la alegerea fiecărei persoane, în funcție de capacitatea și posibilitatea personală de informare și analiză, de a discerne între minciună și adevăr, între bine și rău, între necesar și inutil.

 

Berlin, 31.12.2017