Bucovina, the destruction of the German and of the Jewish community in 1940-1944


A certain aspect needs to be pointed out from the beginning. There is a great difference between, on the one hand, the historical information within the telegrams which were sent by the German Embassy to Bucharest and to Germany’s Consulate in Cernăuți and, on the other hand, the subsequent accounts of the Germans which left Romania for the Reich. One may consider that the official institutions and appointed persons from Germany to Romania present an official point of view, not devoid of subjectivity, however. The displaced Germans, on the other side, show a personal point of view, as subjective or even more so. It is sure that both perspectives are formed in a space placed in the immediate vicinity of the development of the Second World War (Poland, state which has a common border with Romania, is occupied by the Germans and the Soviets, whilst a number of Romanian citizens of German origin, on visit to Poland, are registered as missing ), a space of violence defined by the exercise of brutal force of the states against their own populations and/or against populations of other states. According to Jӧrg Baberowski, these spaces of violence change mentalities, attitudes, societies, because people find themselves, all of a sudden, in totally different situations, in which they need to act differently as before.
People who wrote their memoirs or articles provide the historian with an additional source of information. Naturally, this sourse should be analized with a critical eye, due to the fact that it is essentially subjective. It is impossible for an eyewitness of the historical process of the population transfer to record in writing what he or she experienced and saw in an objective, scientific manner. It stands to doubt whether the author of the memoirs is sincere, if he desires to justify his actions with thought to other persons or only wishes to remake his own biography. Similarly, debate ranged over the issue whether these texts have a certain public, whether they have been written for a wide-ranging public, out of interest for history and the preservation of the collective identity of the community out of which the author descended. The emmigration of the German ethnics of Eastern Europeto Germany during the Second World War has to be researched in the context of the expulsion and extermination of milions of Jews, Poles and other Slavic populations. These transfers of population and, afterwards, their colonization into new territories cannot be properly described without at least mentioning the crimes and genocide of the Jewish and Polish people in order to evacuate houses, villages and cities where ethnic Germans would be accomodated. This way, a policy of Germanization of the occupied territories was under way.
A fragment of the memoirs written by Didymus Hasenkopf as an autobiography is revealing in this sense. Born near Cernăuți, in Augustendorf, Diymus Hasenkopf remembers how, after Heim ins Reich, he did not really arrive in the Motherland, but in one of the provinces occupied by the German Army, endlessly disputed by the Germans and Poles: Oberschlesien. He was literally colonized in Oberschlesien , in the village of Wadowice , close to Auschwitz. In 1943, at the age of ten, nearing winter, Didymus Hasenkopf subsequently acknowledged that he did not posess an overcoat. Through Winterhilfswerk (Winter Aid), his parents bought him the much-needed coat. On closer inspection, the child Hasenkopf discovers the impression of the seam of the star of David on its left shoulder. At the time he wrote his memoirs, tens of years later, Hasenkopf speaks about this short episode of the history of a family which, in fact, renders the history of a continent. These clothes came from Auschwitz, from children exterminated there. Soviet historians have written for the first time about the crimes against the Jews of Bucovina and, implicitly, about the Holocaust in the territories which belonged to the Soviet Union between 1945-1989. The Russian historian Ilya Al`tman has written about Bucovina and this insufficiently recearched subject.

The German space is pervaded by a strong culture of the collective memory, it being more powerful when it bears the reminiscence of a lost object. Henceforth, we encounter a whole mithology enveloping people, places, moments. This sort of process is present also in the culture of the Romanian people, not just that of the Germans. In the case under observation (about the migration of Germans from Northern Bucovina), one may find several memoirs published in collective or individual volumes, articles or essays: a wealth and diversity of documents. Memoirs offer us a short, but useful introduction in the historical context. Written by German refugees in the West, newspapers do the same. But archives and works of scientific research remain the essential materials for the historian.
In 1930, out of a total population of 112.427, only 16.359 inhabitants of Cernăuți are ethnic Germans. A part of these are of Jewish religion. The extent to which Jews of Cernăuți considered themselves to be Germans is debated. Gregor von Rezzori and Rose Auslӓnder probably did not considered themselves quite Germans , and a similar situation would caracterize other writers of German language, but of Jewish ethnicity. The most renowned case is that of the poet Paul Celan, who survived the Holocaust and the Second World War. From these reasons, the dislocation of the group of ethnic Germans of Bucovina and their subsequent colonization in another territory of Europe cannot be presented as independend of the destruction of the Jewish community and, implicitly, the Holocaust. Germans were transported towards a new address, albeit temporal or, at times, represented by an admission camp, whilst Jews of Europe were being transported to extermination camps and forced labor camps. In this way, the German domination of Europe based itself on the desintegration of society, on destruction, chaos and disorder. In the case of Bucovina, things could not have gone differently because of the essential contribution of the Jewish community to the cultural, economic and social development of the province. The difference between the ethnic Germans and the members of the Jewish community who, although, spoke German, or the members of mixt families was more marked due to the fact that the Heim ins Reich plan was not accepted by persons of Jewish descent.


Un an dificil – 2017



Anul 2017 nu a fost deloc un an ușor. Ne-am confruntat și ne vom confruta și în 2018 cu variate fenomene care au rădăcini adânci în societatea contemporană, în special în creanțele educației, în insuficiențele culturale la nivelul maselor și implicit neajunsurilor economice ale anumitor segmente ale populației. Ceea ce îmi spunea în primăvara anului 2015 profesorul Michael Shafir la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, se dovedește a deveni realitate. Pornind din centrul continentului european, de acolo de unde altcândva exista Mitteleuropa: Ungaria. Ungaria, din 2015 până în prezent a reușit să devină un model pentru alte state vecine. Ungaria este luată drept exemplu de state precum Cehia, Slovacia, Polonia, iar mai recent și de unele partide guvernamentale de la București. Acest lucru nu poate fi decât îngrijorător. În toama anului 2015 a apărut criza refugiaților, în octombrie 2015 am văzut cu ochii mei gardul ridicat de guvernul maghiar între Serbia și Ungaria. A se vedea aici https://emiliandranca.wordpress.com/2015/10/19/belgrade-mon-amour/

Gardurile de sârmă ridicate de Ungaria în 2015 s-au transformat ulterior în ziduri insurmontabile la nivelul mentalității colective în privința străinilor, indiferent că aceștia veneau din sud sau din vest, din nord sau din est. Politica Ungariei a fust urmată în Polonia de PIS după câștigarea alegerilor parlamentare și implicit a puterii politice în toamna aceluiași an 2015. Președintele Cehiei nu a întârziat să-și arate apropierea sa față de Rusia și distanțarea față de Uniunea Europeană iar omologul său slovac a procedat la fel. Desigur relațiile cordiale cu Rusia sunt de dorit – a se vedea exemplul Austriei, prin diplomația condusă de tânărul ministru al afacerilor externe, Sebastian Kurz, intrat în funcție în 2013 când avea doar 27 și care a păstrat echilibrul și echidistanța între Uniunea Europeană și Rusia mai ales începând din 2014 odată cu începerea crizei în Ucraina. Însă nu este de dorit și îndepărtarea față de principiile și ideile fondatoare ale Uniunii Europene, ale societății occidentale. Din nefericire, modelul maghiar a fost urmat în celelalte state ale grupului de la Vișegrad, iar xenofobismul, rasismul și antisemitismul sub diferitele lor forme și nuanțe au devenit politica oficială a acestor state. Anul 2016 a fost un an în care aceste politici s-au cristalizat prin reformele în domeniul justiției, a libertății presei și implict al exprimării propriei opinii, a drepturilor minorităților și a cetățenilor străini. Aceste reforme s-au desfășurat pe fundalul unei crize instituționale ale Uniunii Europene deoarece un stat membru – Marea Britanie – a decis să iasă din Uniunea Europeană, fapt nemaiîntâlnit, iar la nivelul uniunii în privința refugiaților se discuta de repartizarea acestora în funcție de posibilitățile fiecărui stat. Ceea ce s-a petrecut în statele din centrul Uniunii Europene este efectiv halucinant. Nu se poate pune problema că Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, nu ar fi avut  mijloacele financiare necesare, nu ar fi putut primi câteva mii de refugizți în spații speciale destinate acestora în comparație cu Germania care primea  un milion de refugiați. Problema cauzată de această situație este instrumentalizarea refugiaților de partidele de guvernământ din statele numite și implicit stigmatizarea străinilor drept cei care fură drepturile legitime ale populației băștinașe și pun în pericol existența statului, a poporului, a  neamului. Astfel, populismul devine de fapt xenofobism, iar falsul patriotism și naționalism al acestor partide se transformă în antisemitism și rasism.

Pericolul adus de o asemnea politică a fost vizibil anul acesta, în 2017 la nivelul Uniunii Europene și nu numai. În Franța partidul de extrema dreapta, Le Front National,  avea toate șansele să câștige alegerile prezidențiale. Dacă există un merit al actualului președinte ales, Emanuel Macron, atunci acesta este tocmai acela că a împiedicat extrema dreaptă de a avea puterea absolută în Franța. În Germania, Afd, o grupare politică care poate concura în primul rând partidele neonaziste și antisemite prin mesajul său și totodată partidul intitulat în mod semnificativ Alternativa pentru Germania a devenit a treia forță politică după CDU/CSU și SPD. Se poate spune că nimeni nu va lua în serios ascensiunea acestei formațiuni politice și cu atât mai puțin integrarea sa într-o coaliție guvernamentală însă existența sa pe scena politică atestă faptul că există un segment semnificativ al populației germane care empatizează și se identifică cu politica desfășurată de guverne precum cel al Ungariei, Poloniei, Cehiei. Asta înseamnă că în contextul unei viitoare posibile crize economice, o asemenea formațiune politică are șanse maxime de ascensiune spre dobândirea puterii politice. Deoarece falsul naționalism și patriotism afișat de aceste partide, ascund în realitate insunficiențele economice, neajunsurile sociale ale populației iar în cele din urmă incompetența liderilor de a gestiona situațiile de criză. Or mesajul antisemit și xenofob acuza tocami persoanele care nu sunt resortisanți ai aceluiași stat  de a fi principalii vinovați de dificila situație economică și socială în care se află populație. Este de o subliniat aici diferența dintre antisemitismul din Germania nazistă și antisemitismul din actuala Germanie. Dacă în anii `30 cei identificați drept țapi ispășitori, în speță evreii erau resortisanți ai statului german, într-o mare proporție având profesii liberale – juriști, medici, arhitecți, oameni de afaceri –  și persoane născute în Germania din tată în fiu. Michael Wildt în cartea sa Generation des Unbedingten identifică la nivelului anului 1933 drept principala profesie liberală  a evreilor în Germania fiind avocatură, profesie interzisă evreilor după cucerirea puterii politice de către NSDAP.  În cazul actualei Germanii, vinovații identificați de AfD sunt musulmani, arabi, africani, est-europeni, orice numai cetățeni germani nu și cu atât mai mult numai creștini nu. În definitiv rămâne de văzut cum va fi gestionată problema fobiei acestui segment față de tot ceea ce însemnă nongerman: oameni, lucruri, idei, fapte, etc.

În ceea ce privește frontiera estică a Uniunii Europene, Ucraina, Rusia, Turicia, în 2017 am asistat la o reactualizare a teoriilor lui Hans Freyer: statul trebuie să-și bazeze politica externă pe amenințarea războiului. Acest postulat al lui Hans Freyer nefiind nici mai mult nici mai puțin decât o extensie a teoriilor lui Clausewitz privind războiul drept o continuare a politicii singura diferență constând în mijloacele instruementalizate de către stat. Astfel, se poate observa cum între Rusia și Ucraina conflictul nu politic și militar nu prezintă semne de ameliorare. Dimpotrivă! Odată cu noua legislație adoptată de statul ucrainean privind educația în limba maternă care atacă în special școlile românești, maghiare, poloneze și rusești asistăm pasivi la un război dus de oficialitățile din Ucraina împotriva propriilor cetățeni. Odată cu subminarea educației în limba maternă este subminată și identitatea acelor popoare aflate pe teritoriul Ucrainei și supuse legilor adoptate de Kiev. Prin aceste măsuri este din ce în ce mai clar faptul că Ucraina a pierdut chiar și puținii prieteni pe care-i mai avea în Europa, printre care și România. În momentul de față Ucraina este izolată pe plan interbaționa și duce două războaie în paralel, unul împotriva Rusiei și unul împotriva propriilor cetățeni, fie ei din est sau din vest, fie de etnie română, maghiară, rusă sau poloneză.  De partea cealaltă  a Mării Negre, asistăm la un fenomen cel puțin la fel de anormal unde prin vot ,,democratic’’ poporul turc a votat în favoarea dictaturii actualului președinte. Faptul este aproape hilar în contextul în care Turcia doreșete să fie membru al Uniunii Europene însă în același timp introduce pedeapsa cu moartea, de asemenea cere un loc alături de celelalte state europene în instituțiile internaționale însă are relații din ce în ce mai tensionate cu acestea sfidând reguliele dreptului internațional și principiile fondatoare ale acestor instituții. Nu deloc întâmplător este faptul că o serie de jurnaliști germani se află închiși în închisorile din Turcia pentru fapte mai mult decât îndoilnice: amenințarea statlității Turciei, acte de terorism și subminare a statului. Or prin aceste măsuri coercitive împotriva unor cetățeni germani implicit cetățeni ai Uniunii Europene și prin modificări legislative care contravin principiilor și valorilor fondatoare Uniunii Europene, Germania a decis retragerea militarilor săi din bazele NATO aflate în Turcia și trimiterea acestora, eventual, într-un stat mai moderat, deși încă nemembur al NATO dar cu aspirații euro-atlantice: Iordania. Turcia, prin demersul de a convoca în ultimă instanță o conferință internațională la Istambul princ are să condamne recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului nu face nimic altceva decât să se întoarcă și împotriva SUA și implicit a aliaților săi occidentali. Dacă nu este vizibil faptul că Turcia a prosperat datoriă bunelor relații comerciale pe care le-a avut cu statele occidentale unde se află și milioane de turci în toate serviciile posibile, atunci declinul său economic va putea fi vizibil în momentul în care aceste relații cu Occidentul vor înceta. Un lucru este cert, gestionarea relațiilor cu Ucraina și Turcia define un fenomen din ce în ce mai dificil, deoarece atât forțele politice de la Ankara cât și cele de la Kiev doresc să se întoarcă în secolul XX, în retorica și practica naționalismului și al xenofobiei. Nu este deloc de mirare faptul că Turica nu recunoaște Holocaustul și mai mult decât atât Mein Kamp se găsește cu ușurință în librăriile din marile orașe. Nu lipsește mult timp până ce o ediție în ucraineană va fi găsită și în librăriile din Kiev…

Desigur ascensiunea unor asemenea partide politice și coruperea instituțiilor statale nu ar fi posibilă dacă populația ar beneficia de un sistem de învățământ rezonabil, competent, eficient, modern și mai ales competitiv cu standardele din state precum Finlanda, SUA, Germania, Japonia. Însă, ce om normal la cap care însumează toate aceste calități competență, eficiență, modernitate, competitivitate stă într-un post la stat pe un salariu mai mult decât derizoriu? Astfel, poate exista ipoteza comform căreia toate aceste state de la periferia Uniunii Europene, cât și din Europa centrală în mod voit mențin sistemul de învățământ la un nivel mediocru pentru a-și putea subjuga și controla mai ușor populația. Nu este vina elevilor că nu cunosc și nu ai idee de atât de multe lucruri care s-au întâmplat, se întâmplă și le se întâmplă, respectiv totalitarismul și subjugarea drepturilor lor ci este vina (pseudo)profesoriilor care mențin elevii și implicit studenții la un nievel de mediocritate și  de autosuficiență caracterestic izolaționismului și fobiilor dorite și urmărite de guverne.

Evident rămâne întrebarea ce este de făcut? În această situație, la finele anului 2017, momentul morții Regelui Mihai poate oferi cel puțin o jumătate de soluție la această problemă. Timp de 70 de ani Regele a fost respins, hulit, marginalizat și exilat atât la propriu cât și figurat de autoritățile de București. Nu puțini au fost cei care au urmat cu obediență politica și modul de comportament impus de decidenții politici de la București. Brusc, după 70 de ani toți își sau seama că au grești, că Regele nu a fost deloc un dușman al poporului român, ba dimpotrivă. O minimă doză de răbdare ar fi fost necesară fiecărui român pentru verificarea informațiilor primite, pentru aprofundarea acestora și interpretarea proprie a informațiilor găsite. Nu ar fi fost imposibil, poate greu la începutul anilor `50-`60 însă cu siguranță din ce în ce mai ușor ulterior. Este un principiu fundamental al jurnalismului de calitate repsectiv al oricărui om cu scaun la cap: verificarea informației din/în mai multe surse, eventual cât mai multe surse posibile. Din nefericire prea puțini sunt cei care procedează astfel. În acest context nu va fi de mirare, dacă peste alți 70 de ani, istoricii de atunci vor descoperi, vor demonstra că dușmanii imaginari ai guvernului de la București întruchipați în persoanele lui Soros, Angela Merkel, Vladimir Putin nu au fost decât o construcție politică artificială pentru a speria, manipula și implicit pentru a conduce masele.

Rămâne la alegerea fiecărei persoane, în funcție de capacitatea și posibilitatea personală de informare și analiză, de a discerne între minciună și adevăr, între bine și rău, între necesar și inutil.


Berlin, 31.12.2017


România la Târgul de Carte de la Leipzig

In aller Freundschaft - Die jungen Aerzte

Pe 22 noiembrie a fost prezentat la Ambasada României în Germania programul activităților culturale române în cadrul târgului internațional de la Leipzig, din 2018. Gazda evenimentului a fost Excelența Sa Ambasadorul României în Germania Emil Hurezeanu.

În 2018, la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig  13-15 martie 2018, România va fi unul dintre invitații principali. Rumaenien Schwerpunktland der Leipziger Buchmesse

Sich treffen zu Hause in Europa.

În ciuda crizei politice din România, mai există o speranța în ceea ce privește reprezentarea României în exteriorul frontierelor sale iar aceasta este, în momentul de față,  cultura.

În timpul săptămânii târgului de carte se va desfășura și o săptămână a filmului românesc în Leipzig. Acest demers cultural face parte din activitățile desfășurate  de Ambasada României în Germania în parteneriat cu Institutul Cultural Român în cadrul târgului de carte și, probabil, va reuși să aducă publicul mai aproape de literatura română.

Scriitori care vor fi prezenți la târgul de carte, printre cei mai citiți și cunoscuți sunt menționați: Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Filip Florian,  Cătălin Dorian Florescu, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu.

Autori care vor fi din nou traduși sau pentru prima dată traduși: Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române, inegalabil pentru ironia și sarcasmul său aproape imposibil de tradus în altă limbă; Daniel Bănulescu, poezii; Cătălin Miruleac, Eginald Schlachtner, Rodica Drăghincescu, Lavinia Braniște, Ștefan Agopian, Ioana Nicolae


Die schoenste Buch

Fotoausstelung ,,Lipsca’’


La festival mai sunt așteptați Norman Manea (New York) și Herta Müller (Berlin). Poate aceste informații vor trezi în capurile multora o relativă modestă curiozitate: oare de ce cei mai mari scriitori pe care românii-i au și-i pot număra pe degetele de la o mână, au fost apreciați și valorificați în Occident nu la ei acasă?

Foto copyright: http://blog.goethe.de/dlite/categories/97-Leipzig-2018

Esența Istoriei

Boris Poarta Brandenburg

Probabil titlul este destul de pretențios însă întrebarea generală care se ridică atunci când cineva se întâlnește cu istoria ca și disciplină științifică ar fi ,,care este rostul său?’’ Istoria atât ca disciplnă științifică cât și ca vast domeniu cultural constituie cel mai important arsenal al experiențelor noastre (Eugen Kogon[1]). Cu alte cuvinte, istoria însumează experiențele tuturor oamenilor la scara mondială pe parcursul a mii de ani. Cu cât reușești să citești și să cunoști mai mult, cu atât aceste experiențe individuale sau comune vor deveni propriile tale experiențe. Toate acestea vor constitui unul dintre cele mai eficiente mecanisme pentru o mai bună gestionare nu doar a vieții personale ci și a activității publice și în unele cazuri chiar politice. O asemenea experiență poate sta la baza gestionării propriei gospodării dar și a propriei societăți. Deoarece, în contextul în care se discută de schimbare și reformă în linii mari într-o societate, statul și clasa politică care gestionează întregul aparat politico-economic este ultimul element care suportă în realitate reformele sociale, politice, economice, deși el ar fi primul element din societate care ar avea nevoie de ele. Însă, într-o societate liberă și democratică, nu statul poate fi agentul reformei ci în primul rând societatea respectiv resortisanții săi. Indivizii, implicit suma acestora, constituind corpul societății sunt cei care constituie primul factor al schimbărilor economice, sociale, culturale, politice, etc.[2]  Ulterior, clasa politică asemenea unei oglinzi reflectă spectrul social și economic al societății iar statul preia stimulii, indicatorii, datele și semnalele economice, culturale, politice transmise de resortisanții săi. Astfel, o societate poate fi liberă și democratică iar statul ca aparat politic poate fi legitim (stat de drept) în măsura în care există o cultură liberă și o cultură politică care să stea la baza instituțiilor democratice și a economiei libere. Beduinii din Arabia Saudită sau triburile de indieni din America de Sud vor găsi inutilă existența unui parlament în societatea lor deoarece din punct de vedere cultural ei nu au și nici nu cunosc experiența altor societăți cu a asemenea instituție. Însă nu este nevoie de a căuta asemenea exemple pe alte continente, este suficient a privi în sânul societății europene, chiar în România pentru a găsi cazuri și situații în care resortisanții statului român nu găsesc utilitatea unor instituții din cadrul puterii executive sau judecătorești deoarece nu cunosc și nu au cultura politică necesară care să le explice rostul acestora. Cu alte cuvinte, aceste instituții ale statului devin inutile dacă cei cărora se adresează nu dețin această experiență istorică a altor societăți, nu posedă bagajul minim de cunoștințe istorice care să le explice rostul și necesitatea unor entități, în aparență abstracte, însă în relitate de o mare necesitate pentru buna funcționare a unei societăți libere și democratice. Ignorarea istoriei și a culturii duce inevitabil la ignorarea macanismelor funcționării propriei societăți. Această lipsă de cunoaștere a normelor care reglementează funcționarea instituțiilor și implicit drepturile și obligațiile tuturor celor angajați în gestionarea statului și a societății crează cadrul favorabil abuzurilor de orice natură. Practic, un om informat participă activ la gestionarea bunurilor publice, la prezervarea interesului și binelui comun. Un om dezinformat, lipsit de acest arsenal al experiențelor civilizației numit Istorie, nu i-a parte la aceast management, se autoexclude prin pasivism, necunoaștere, dezinformare, ignoranță. În Franța este bine cunoscută cartea lui Pierre Rosanvallon, L`Age de l`autogestion (Vârsta autogestiunii),  prin care autorul opune sistemului etatist (de inspirație socialistă), un sistem prin care membrii unei societăți participă activ la organizarea și conducerea acesteia, ceea ce în prezent ar putea fi numit drept democrație participativă. Rosanvallon a scris în contextul în care după evenimentele din luna mai 1968, aceiași generație care a dus la căderea politică a lui De Gaulle, este în același timp generația care așteaptă ca statul să fie cel care să se autoreformeze și autoregenereze, să se reînoiască prin el însuși. Cu alte cuvinte, aparatul birocratic prin propriile sale puteri ar trebui să producă noi politici care să-i confere un nou sens în conformitate cu dezideratele celor care au plătit, plătesc sau urmează să plătească taxe și impozite (pesionari, salariați, studenți). Este greu de imaginat îndeplinirea unor asemenea așteptări. Statul este asemenea unui (auto)vehicul. Cu un autovehicul pentru teren uscat, un tractor spre exemplu, nu se poate călători pe apă, tot așa cu un vapor nu se poate călători pe calea aerului. Vehiculul trebuie adaptat sau schimbat în funcție de drumul urmat de cel care-l conduce. Or, într-o democrație se consideră că poporul este cel care are puterea de a conduce, de a decide, astfel tot el trebuie să dețină și puterea de adapta acest vehicul sau de a-l schimba în funcție de drumul pe care dorește să-l urmeze. Însă niciun popor nu va reuși să conducă sau să schimbe vehiculul – în speță statul – fără cunoașterea drumului, a pașilor de urmat, în lipsa unei culturi politice fundamentale care să ajute la constituirea și reglementarea mecanismelor instituționale și economice pe baza cărora orice societate funcționează.

Iată așadar unul dintre sensurile minuscule ale istorie dar indispensabil funcționării unei societăți libere, normale, democratice.


*Fotografia redă o secunda din viața normală în centrul istoric al uneiea dintre cele mai cunoscute capitale ale lumii: Berlin

[1] Eugen Kogon, Der SS-Staat. Das System der deutschen Konzentrationslager, Nikol Verlag, 2 Auflage, Hamburg, 2014, p. 5

[2] P.Rosavallon, P. Vivereret, Pour une nouvelle culture politique, Seuil, Paris, 1977

Zilele Filmului Istoric în Bucovina – o scurtă retrospectivă conceptuală

A 5

Numele festivalului a cunoscut  o evoluție și implicit o anumită nuanțare. Dacă în anul 2015 s-a numit doar ,,Zilele Filmului Istoric la Vatra Dornei’’ în 2016 el a fost modificat și transformat în ,,Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival’’.

Primul aspect pentru care a fost modicat acest titlu a fost facilitarea localizării teritoriale a evenimentului. Astfel, dacă pentru publicul de nișă, adică pentru persoanele cu o minimă cunoaștere istorică și geografică a României, localizarea orașului Vatra Dornei se făcea cu ușurință în Bucovina, în schimb pentru publicul larg existau anumite dificultăți. Multe persoane confundă Bucovina cu Moldova.

Astfel, a avut loc o cristalizare a ideilor și o îndepărtare a confuziilor. La întrebarea adresată de un bucureștean sau un bănățean, unde are loc festivalul? Răspunsul cel mai simplu este: în Bucovina, la Vatra Dornei. Al doilea motiv pentru care a avut loc schimbarea denumirii și introducere unui subtitlu într-o limbă de circulație internațională, în speță limba germană, a fost aspectul cultural al Bucovinei. Astfel, s-a realizat localizarea Bucovinei într-un spațiu cultural care nu este delimitat de frontierele de jure ale statului român. Bucovina, prin cultura, istoria și tradițiile sale se încadrează în Europa centrală, în ceea ce era/este cunocut în spațiul german drept MittelEuropa. Astfel, se impune o cristalizare a ideilor privind și acest concept.

Milan Kundera în ,,Tragedia Mitteleuropa’’ vorbește despre această atiteză dintre est și vest caracteristică țărilor aflate între Germania și Rusia. Pe de o parte, deși politic ele fac parte din Estul Europei, din punct de vedere cultural ele aparțin vestului. Astfel, în cazul Bucovinei, atât partea de sud (România) cât și partea de nord (Ucraina), dacă din punct de vedere politic este situată în estul Europei, din punct de vedere cultural ea se află în vestul continenului.

Conceptul de Mitteleuropa a avut o evoluție sinuasă pe parcursul veacurilor. Dacă de la jumătatea secolului al XIX și până la începutul Primului Război Mondial gândidorii germani înțelegeau prin Mitteleuropa spațiul dintre Rhin si Vistula, cei din Ungaria, Cehia și Polonia includeau întregul Imperiu Austro-Ungar considerând societatea de tip K. und. K. definitorie pentru Mitteleuropa. După Primul Război Mondial, Mitteleuropa se regăsește mai mult în gândirea europeană ca fiind drept fostul spațiu geopolitic și cultural al fostului Imperiu Austro-Ungar. Odată cu cel de Al Doilea Război Mondial și distrugerea Europei și societatea atât de eterogenă și echilibrată în același timp a Europei centrale, vechea societate de tip K. und K. dispare, iar cu ea și ceea ce a fost Mitteleuropa.

Așadar, primul obiectiv al festivalului de film a fost recuperarea, reconstruirea din punct de vedere cultural a acestui spațiu istoric, Mitteleuropa. Denumirea festivalului, Zilele Filmului Istoric în Bucovina – Mitteleuropa Filmfestival, nu este doar o formulă fantezistă, ea se bazează atât pe acest trecut istoric cât și pe activitățile din timpul efectiv de desfășurare a festivalului.

Așadar, al doilea obiectiv al festivalului a fost promovarea culturii și istoriei Europei Centrale. Evenimentul nu este un eveniment care promovează exclusiv doar produsele culturale românești: filme, cărți, muzică, fotografii, etc. Cultura nu poate fi delimitată de etnie, religie, naționalitate sau simpatii politice. În acest context este inconturnabilă o abordare largă, de mare amploare la nivel internațional incluzând și celelalte state cu care România se învecinează dar și celelalte comunități minoritare împreună cu care românii trăiesc în România. Din acest punct de vedere în cadrul festivalului au fost proiectate filme produse în Austria, Germania, Franța, Polonia, Rusia și evident în România. De asemenea au fost invitați artiști și oameni de cultură din Polonia și Austria.

Al treilea obiectiv a fost crearea unui dialog între artist, indiferent că este un regizor, un muzician, un scriitor, un fotograf, un actor, etc. și publicul local. Aceasta a fost o foarte mare oportunitate pentru publicul local de a intra în contact cu persoane din domeniul artelor care au venit pentru prima dată la Vatra Dornei sau chiar pentru prima dată în România. Evident în orașele mari, precum București, Timișoara, Cluj, Iași, publicul local are posibilitatea de a întâlni, de a dialoga și de a stabili contacte cu aceste persoane mult mai ușor, însă pentru publicul dintr-un oraș de munte cu o populație sub 15 000 de locuitori un asemenea eveniment, în cazul în care nu este unic, este cel puțin o raritate, o excepție față de toate celelalte evenimente care sunt organizate în comunitate. În acest context, este important de precizat faptul că aceste persoane care sunt invitate la festival, precum și organizatorii sau/și partenerii media, ei nu vin la Vatra Dornei în calitate de  simplii turiști. Ei vin la Vatra Dornei pentru a-și pune la dispoziția publicului local cunoștințele, energia și timpul în care pot să transmită din experiența lor și publicului local ceea ce au făcut, ceea ce lucrează, ceea ce au studiat și învățat.

Al patrulea obiectiv a fost abordarea obiectivă, fără patimă și fără scandal a unor subiecte de mare interes și importanță. Deși în presa din România informația și-a pierdut din obiectivitate iar canalele media caută în special să teatralizeze și să deformeze adevărul, organizatorii festivalului și-au propus o abordare pertinentă și obiectivă a subiectelor prin filmele proiectate și prin persoanele invitate. Astfel, deși presa din România cunoaște un fenomen numit drept ,,hollywoodizare’’ (Matei Vișniec), similar unui fenomen din presa occidentală analizat de Albert du Roy și numit drept ,,moartea informației’’ (Albert du Roy, La Mort de l`information, Stock, Paris, 2007), organizatorii acestui festival și-au propus să realizeze un eveniment care să informeze publicul cu obiectivitate și riguare, fără dramatizare, fără vulgarizare, fără falsificarea adevărului. Mai mult, evenimentul fiind un eveniment eminamente cultural, nu respectă nici limbajul de lemn al discursurilor  politice nici linia directoare a politicaly corect. Cultura are nevoie de libertate, iar acest eveniment este un spațiu al liberei circulații a ideilor și curentelor artistice indiferent de orientarea sau afinitățile politice ale autorilor operelor și creațiilor artistice. Din acest punct de vedere este esențială amintirea lui Ion Rațiu care a declara la întoarcerea sa în România, referitor la divergențele de opinii și idei: ,,voi lupta pâna la ultima picătura de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.’’ Acesta este un principiu conducător al organizatorilor festivalului, iar cu ocazia împliniirii a 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu (1917-2017), activitatea sa a fost amintită prin organizarea unei expoziții de fotografie despre viața sa, împreună cu Fundația Ion Rațiu, Turda.



Al cincilea obiectiv al festivalului a fost și va rămâne mereu promovarea regiunii și a orașului, atât ca destinație pentru potențiali turiști cât și ca loc de întâlnire pentru persoanele din sfera artelor, a diplomației, a învățământului superior și, de ce nu, în cele din urmă din sfera afacerilor. Desigur artiștii sunt persoanele cele mai interesate de lumea spectacolelor culturale.  Însă, arta are nevoie și de capital, de susținerea economică atât a statului cât și a mediului de afaceri. Astfel, persoanele din instituții administrației centrale și locale precum și oamenii de afaceri au fost invitați și au și participat la eveniment însă nu întodeauna au și susținut financiar acest demers cultural. Prin transformarea succesivă a festivalului dintr-un eveniment local (2015) într-unul național (2016) și internațional (2017) el a demonstrat că are capacitatea și oportunitatea de a atrage interesul inclusiv a persoanelor nu numai din alte orașe ale României cât și din alte țări, vecine sau nu. Astfel, participarea unor invitați din Austria, Germania și Polonia la cea de a treia ediție este o dovadă clară a creșterii vizibilității și importanței culturale atât a acestui eveniment cât și a orașului Vatra Dornei.

Invitații care au participat la acest festival au făcut cinste atât orașului cât și evenimentului în sine. Dacă aș face o retrosptectivă a ceea ce s-a discutat/dezbătut la festival, din 2015 cu regizorul Nicolae Mărgineanu, cu prof. univ. dr. Barbu, cu Judecătorul Cristi Danileț și Avocatul Gheorghe Dragne cu regizorul Andrei Negoiță Zagorodnâi, cu Gunter Zernetzky și Mihai Dragomir, cu istoricul Cosmin Budeacă și Silviu Moldovan, după în 2016 din nou cu Nicolae Mărgineanu, Cosmin Budeancă, Silviu Moldovan, Casian Balabasciuc, cu prof. univ. dr. Nicolae Drăgușini, cu prof univ. dr. Mihai Croitor, cu regizorul/producătorul Andrei Bărbat și  toți invitații săi, cu Ambasadorul Austriei, cu alți invitați din Iași și București iar în 2017 cu Tomas Protokovic,  cu Vitoria Baltag, cu Silviu Moldovan, cu invitații de la Forumul Democrat German  și Paul Celan Zentrum, fără a mai aminti concertele organizate și filmele proiectate oricine poate conștientiza că tot acest maraton cultural, civic, transdisciplinar și mai ales internațional nu a fost deloc o joacă ci este un lucru cât se poate de serios.

Toate drumurile duc la Roma

Forumul Democrat German

60 de ani de la semnarea Tratatelor fondatoare ale Comunității Europene/Uniunii Europene

O pledoarie pentru cultura în relațiile internaționale

În 2017, după cum se cunoaște, se împlinesc nu mai puțin de 60 de ani de la anul în care Germania, Franța, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg au semnat la Roma (1957) tratatul care a pus baza Comunității Europene transformată pe parcursul deceniilor în Uniunea Europeană. Tot în 2017 se împlinesc zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, moment nelipsit de importanță cu atât mai mult cu cât ne aflăm în momentul/pragul redefinirii sensului acestui proiect politico-economic precum și a redefinirii Europei de Est, a relațiilor statelor europene cu Rusia și nu numai. Această redefinire nu are la bază în special relațiile economice sau relațiile politice dintre state. Această regândire a Uniunii Europene are la bază o criză identitară, culturală, a cetățenilor Uniunii Europene în raport cu acest proiect economico-politic. Comunitățile Europene au fost gândite inițial drept o piață de liber schimb. Ulterior Uniunea Europeana prin tratatul de la Mastrich, 1992, a devenit mai mult decât o uniune economică, ea s-a transformat într-o entitate politică coerentă, eficientă și foarte dinamică. Însă dimensiunea identitară a resortisanților statelor europene a fost doar ulterior integrată, încorporată în proiectul european. Astfel, se poate spune, că dimensiunea culturală a Europei a fost tratată cu o oarecare superficialitate.

Ceea ce se încearcă în momentul de față prin instituțiile politice ale Uniunii Europene este aducere culturii de la periferie la centru. Este această o abordare un proiect realist? La o primă privire se poate spune că este chiar lăudabil. Însă la o privire în provunzime a conceptului de Europa și a ceea ce înseamnă european, se cuvine să întrebăm: este cultura un element periferic în identitatea europeană. Nu, cultura nu poate fi o dimenisiune a societății clasată pe plan secund, lăsată la periferie. Cultura nu este un produs al unui an calendarist care poate fi exportat sau  importat la finele acestuia. De asemenea cultura nu este o creație a unei singure generații (20-30 de ani) de cetățeni ai unui stat. Cultura deși dăinuie de la începuturile civilizației având râdăcini cât se poate de adânci în societate ea este totuși un fenomen viu, dinamic, care crește și trăiește în funcție de cum este cultivat și prețuit. Cultura nu este un produs care poate fi luat de la periferia orașelor și adus în centrul acestora înatenția orășenilor. Ea este o entitate vie, se mișcă, trăiește, circulă tocmai prin oameni, prin energiile și sinergiile pe care aceștia le dezvoltă, le pun în mișcare și le folosesc în virtutea unor valor în vederea realizării unor proiecte și al concretizării  unor idei de lungă durată. Criza identitară a Uniunii Europene și implict a cetățenilor săi este determinată tocmai de neglijarea instituțiilor politice a acestei  identități culturale a europenilor. Cetățenii Uniunii Europene au dovedit că nu au nevoie doar de frontiere sigure, de spațiu de mișcare a persoanelor, serviciilor, bunurilor, capitalurilor ci și al ideilor, al creației artistice, a creației culturale. Există o cere și o ofertă chiar și în domeniul cultural neglijată de instituțiile politice atât la nivel național cât și al nivel internațional. Brusc, decidenții politici au conștientizat că cetățenii cărora le impun taxe și impozite nu se mai identifică cu politicile publice, fie ele eficiente sau nu, benefice sau de prisos, masele nu se mai regăsesc în aceste. De ce?  Deoarece politica este o oglindă a societății, ea reflectă realități, mai mult sau mai puțin plăcute, discrepanțe, divergențe, falii care apar în societatea umană cauzate de diferite cauze economice, politice, etnice, religioase, identitare, lingvistice, sociale, etc. etc. Ori această oglindă la nivel european nu a fost completă. Din ea a lipsit o bună parte care definește tocmai noțiunea de Europa și europeni.

Într-un mod exemplar, România, la 27 de ani de la schimbarea (oficială) pe care a realizat-o de la comunism la democrație, este un stat  membru cu drepturi, aproape, depline al Uniunii Europene. Cel puțin teoretin, prin comparație cu statele sale vecine, România se situează mai bine din toate punctele de vedere. Însă un reper pentru România nu sunt statele sale vecine ci Polonia, Germania, Austria. În aceste state cultura a avut și are un rol deosebit de important. În toate cele trei țări amintite popoarele și-au asumat greșelile trecutului, însă asta nu le-a determinat să încremenească în timp, să se oprească în loc și să nu se mai miște. Societatea din Estul Europei în special, fie că vorbim de state din Uniunea Europeană sau din exteriorul său, toate statele pot fi caracterizate simplu prin: pasivitate. Pasivitate economică – nu se produce pentru export ci se preferă importul, pasivitate sociala – dinamica societății civile este încă modestă în comparație cu dinamica societăților vestice, pasivitate culturală – este abordat mimetismul, prea puțin creația artistică originală, iar produsul autohton este denigrat și lăsat în desuetudine. Ori România pentru a se ridica din această stare are nevoie de noi resorturi, de noi repere, de noi modele și desigur le poate în Uniunea Europeană.

Este cunoscut faptul că în politică fără o cultură riguroasă nimeni niciodată nu va fi capabil de realizarea unor proiecte mărețe. Asemenea în domeniul cultural, instituțional, fără o politică culturală bine gândită, complexă, care să depășescă durata de valabilitate a mandatului unui demnitar public și care să depășească deopotrivă orizonturile de timp ale unei generații, fără o asemenea politică culturală nu se va reuși depășirea actualei situații, a crizei identitare. Pe scurt, fără o cultură politică și fără o politică culturlă în Europa nu există conștiința apartenenței la acest proiect, Uniunea Europeană, nu doar la nivel colectiv ci și la nivel idivitual. A se vedea votul ultimului referendum din Marea Britanie, de asemene a se vedea politica guvernului Ungariei precum și a celorlalte țări din grupul de la Vișegrad, reticente în ceea ce privește politica instituțiilor europene.

Este cunoscut faptul că politicile culturale și cultura crează punți de legătură între popoare și națiuni, ea nu este disjunctă ci conjunctă. A se vedea în această privință, cel puțin la nivel declarativ și birocratic, Strategia pentru relațiile culturale internaționale, adoptată de Comisia Europeană la 8 iunie 2016 și prezentată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate al Uniunii Europene, Federica Mogherini. De asemenea Agenda 2030 prin care se recunoaște cetățenia globală, diversitatea culturală și dialogul intercultural ca principii de bază ale dezvoltării durabile ale politicilor de vecinătate și extindere ale Uniunii. Deși acește documente sunt asumate de instituțiile Uniunii Europene, în unele state membre, la nivel de guvern sau/și partide politice sau/și unele instituții naționale se remarcă o atitudine în contradicție declarații și agende. România nu face excepție de la această situație și cu atât mai puțin vecinii săi, mai ales Ucraina, stat care deși nu este membru UE are asemenea aspirații și totuși prin politica guvernului său nu respectă politica culturală spre care tind instituțiile europene.

Banner Ion Rațiu

În cadrul festivalului Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival a fost abordat acest subiect, atât prin filmele proiectate, prin discuții cât și prin expoziții.   Un politician de vază al unei asemenea politici al consensului între partidele și formațiunile politice, între diferite entități culturale și etnice, între națiuni și popoare a fost Ion Rațiu.  În cadrul festivalului, cu ajutorul Fundației Ion Rațiu, Turda, a fost organizată o expoziție despre marele om politic român. În deplină concordanță cu principiile fondatoare ale Uniunii Europe și cu marele proiect politico-economic care s-a dovedit a fi aceasta pe parcursul anilor, a fost și Ion Rațiu. Merită amintite câteva principii călăuzitoare ale omului politic care și-a făcut ucenicia în perioada interbelică în România, dar s-a călit și a devenit marele Ion Rațiu doar în occident:

,,1. Fii mândru că eşti român. Afirmă-te întotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil şi vechi. Civilizaţia are rădăcini adânci în pământul ţării noastre.
2. Afirmă-ţi dragostea pentru Patrie ori de câte ori ai ocazia. Nu faci asta pentru că eşti şovin, ci pentru că doreşti să îi serveşti pe cei rămaşi acasă.
3. Apără drepturile poporului român, în totalitatea sa. Nu regăţeni, nu transilvăneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromâni sau megleniţi. Toţi suntem români.
4. Ajută-ţi compatrioţii din mult-puţinul ce îl ai. Dă-ţi tainul, nu îl precupeţi.
5. Susţine instituţiile româneşti din diaspora, oricât de modeste sau de imperfecte ar fi acestea.
6. Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu mai bine decât el.
7. Nu aduce nici o critică, nici măcar „constructivă”, semenului tău care luptă. Critica ta să se afirme prin faptă: fă mai mult şi mai bine decât face el.
8. Fii întotdeauna conştient că gelozia, invidia şi calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat şi slab, care nu mai are nici ţară, nici poziţie în societate. Nu te lăsa pradă acestor sentimente inferioare.
9. Opune-te numai celor care siluiesc voinţa poporului român. Opoziţia faţă de eforturile altor patrioţi români este o irosire de energie.
10. Fă ceva pozitiv pentru ţara ta şi pentru compatrioţii tăi. Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi.’’

Ion Raţiu la primul Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, desfăşurat la Geneva în anul 1984

Program VD