Spectre ale elitei politice române I

Spectre ale elitei politice române I

Image

Emilian Dranca

De la Titu Maiorescu, I. C. Brătianu, Iuliau Maniu, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu,  şi până la politicienii din perioada post- decembristă, România a trecut prin cel puţin două dictaturi care au distrus baza esenţială a unui regim democrat adevărat: cultura. Fie că este vorba de cultură civică, de istorie, de literatură, filosofie, sociologie, logică, etc.  ştiinţele umane  au fost subminate, marginalizate şi desconsiderate. Astfel România a pierdut până şi ceea ce a reuşit să câştige de la 1948 până la 1947, o minimă elită esenţială edificării unei societăţi moderne, civilizate, democratice care să urmeze linia politică şi economică a Occidentului. De partea cealaltă, după aproape jumătate de secol de dictatură (1940-1989), România a obţinut un record mondial în ceea ce priveşte numărul de ingineri: în 1989, 60% din absolvenţii de studii superioare erau ingineri (a se vedea Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului). În consecinţă, clasa politică de după 1990 a fost formată în marea sa majoritate din: proletari, ingineri şi… desigur excepţiile rarisime. Excepţii precum Corneliu Coposu, Doina Cornea, Adrian Marino, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Alexandru Paleologu, toţi având o profesie liberală, avocat, scriitor, economist, etc. nu au reuşit să se impună pe scena politică din România. Timp de şase ani (1990-1996) regimul politic din România a fost creat de neo-comunisti iar puterea politică de stat le-a aparţinut cu desăvârşire, aceştia ascunzându-se sub mască a ceea ce s-a numit FSN, PDSR, PD, PRM, etc. Paridele istorice PNL şi PNŢ, cel din urmă afiliat Internaţionalei Creştine Democrate şi-a ortografiat sigla cum sub forma de PNT-cd, sau PNŢcd şi în definitiv PNŢCD, nu au avut resursele necesare pentru a contrabalansa logistica partidelor care au moştenit fostul Partid Comunist Român.

Singura soluţie pentru realizarea unei noi clase politice, implicit a unei adevărate elite politice în România este schimbarea modului în care sunt predate şi abordate ştiinţele umane atât în învăţământ cât şi în rândurile societăţii civile: istorie, literatură, filosofie, sociologie, logică, psihologie, cultură civică şi orice altă materie implică cultura generală. Revigorarea şi reabilitarea educaţiei este indispensabilă pentru  a creea o societate modernă, democrată, liberă, o societate în care să existe opţiunea de a vedea cât mai multe şi de a  alege dintr-o paletă cât mai largă de alternative. Libertatea, libertatea fundamentală de a alege ceea ce vrei să studiezi, să lucrezi, unde să locuieşti, unde să-ţi petreci vacanţa etc. sunt inconturnabile într-o societate occidentală, democrată şi eficientă. Doar în condiţiile unei libertăţi fundamentale poate fi constiuita o adevărată elită. O elită poate fi realizată atunci când cei care o formează au resursele necesare pentru a se forma, pentru a cerceta şi mai ales pentru a dezvolta domeniile cărora s-au dedicat şi cărora le vor dedica practic în continuare toată viaţa. Implicit, rezultatele obţinute de aceştia în economie, cercetare, medicină, farmacie, informatică, telecomunicaţii, etc. se vor răsfrânge asupra tuturor celorlalţi membrii ai societăţii. Asemenea şi  în cazul elitei politice. Alegerile şi deciziile luate de elită se vor răsfrânge în toate straturile sociale iar astfel toţi cetăţenii se vor bucura de efectele acestor decizii politice. De exemplu: aducerea Regelui Carol I -1866, Independenţa – 1877,  Marea Unire – 1918, Constituţia din 1923. Toate aceste realizări istorice sunt rodul muncii unei adevărate elite politice a României care a ştiut să valorifice un anumit context internaţional. Or în lipsa unei adevărate elite politice orice context  internaţional favorabil României va fi ratat. Ofer un posibil exemplu rămânând la alegerea cititorilor, dacă este aşa sau nu: intrarea României în spaţiul Schengen.

Emilian Dranca

28.02.2014

Spectrul intelectual al omului politic. Studiu de caz: Corneliu Coposu

            Spectrul intelectual al omului politic. Studiu de caz: Corneliu Coposu

Image

 

            Emilian Dranca

 

Geografiile simbolice sunt o reprezentare particulară a unui spaţiu, a unei societăţi şi a unei istorii. Expresia absolută a acestor reprezentări au constituit-o naţionalismele din secolul al XIX a căror rezultat au fost naţiunile apărute la finele secolului al XIX şi prima jumătate a secolului al XX. Însă geografiile simbolice nu sunt doar reprezentări colective, ele pot fi şi construcţii personale care articulează şi modelează personalitatea autorului lor. Probabil fiecare om politic are o proprie geografie simbolică prin lentila căreia vede şi interpretează lumea în care trăieşte, astfel indepartanduse sau apropiinduse de realitatea acesteia. Pentru a înţelege mai bine orizontul politic al omului politic, Corneliu Coposu, avem nevoie de o minimă înţelegere a propriei sale geografii, a simbolurilor sale şi astfel al propriilor prezentări şi reprezentări ale lumii în care a trăit. Acest om politic a avut o interpretare personală a lumi în care a trăit iar astfel şi-a construit în timp propria geografie simbolică pe care a suprapus-o peste realitatea societăţii din România. Din primii ani de şcoală, urmând cu anii de liceu şi după anii de universitatea a început să cunoască cadrul geografic, cultural, economic, juridic şi finalmente  politic al societăţii române iar ulterior  a început să-şi construiască această geografie simbolică proprie, deosebită de a celorlalţi oameni politici cu care a colaborat sau  s-a confrunat pe parcursul unei jumătăţi de secol. Desigur, această geografia simbolică este determinată  de mediul familial, de parcursul educaţional, de cercul de prieteni şi cunoştinţe, dar mai ales de lecturile personale şi de relaţiile inter-personale foarte apropiate pe care le-a avut. Lecturile personale şi relaţiile apropiate au avut un rol hotărâtor în viaţa lui Corneliu Coposu, mai ales dacă ne gândim la relaţia pe care a avut-o cu preşedintele PNŢ, Iuliu Maniu.[1]

 

            ‘’Subsemnatul Coposu V. Corneliu, […] de profesie am fost avocat şi ziarist. Politică am făcut în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc. Şcoala primară am urmat-o în comuna natală, liceul teoretic la Blaj, universitatea la Cluj (Facultatea de Drept şi ştiinţe de stat) terminând frecvenţa în anul 1937. Aparţin prin tradiţie PNT-ului, în care a activat şi tatăl meu (încă înainte de unirea Ardealului (Partidul Naţional Român din Ungaria) şi bunicul meu. Oficial am  aderat la organizaţia tineretului PNŢ în anul 1935 şi am fost membru al PNŢ până la arestarea mea (14. 7. 1947). Am făcut parte din Comitetul Democratic Studenţesc din Cluj, din 1930 de la înscrierea mea în facultate, până în 1935. Am activat în presă, colaborând la ziarele democratice şi apoi la ziarele de partid. Am scris articole în ziarele şi revistele : Adevărul, Dimineaţa, Stânga, Cuvântul liber, Democratul român, Lumea românească, Zorile şi la : Patria, România nouă, Dreptatea, Cuvântul, Ţărănismul şi Pământul  Strămoşesc.’’[2] Astfel îşi descrie primii 35 de ani din viaţă, Corneliu Coposu, într-o declaraţie dată în anul 1953, în cadrul anchetei 7517. Aici avem o decrie simplă traseului său pe care l-a urmat din şcoala primară şi până la finele universităţii precum şi activitatea sa de jurnalist până la data arestării. Din această descriere lipsesc două repere. Primul, activitatea practică de avocat, rămâne destul de puţin cunoscută, dat fiind faptul că Corneliu Coposu nu a practicat această profesie.[3] Al doilea, activitatea sa politică este oarecum eclipsată în mod intenţionat de motivaţia pe care se bazează această  opţiune politică : familia şi tradiţia urmată de aceasta.

            După cel de al doilea Război Mondial, Corneliu Coposu s-a afirmat din nou în rândurile tineretului implicat în viaţa politică din România. Astfel, el a fost membru al organizaţiei ‘’ de tineret « M » transformată mai traziu în asociaţia « Solidaritatea ». A fost propus pentru a participa la Congresul Mondial al Tineretului, care a avut loc la Londra în luna Noemvrie 1945.’’[4]

            Din timpul domiciliului obligatoriu sunt păstrate mai multe mărturii despre Corneliu Coposu. Spre exemplu un informator afirmă că ‘’este un tip inteligent şi o fire comunicativă, uneori cam comodă şi cam încăpăţânată. Are aptitudini gospodăreşti şi pasiunea pentru citit, căutând să se pună la curent cu noua literatură şi cu progresele realizate de ştiinţă şi tehnică modernă. Cunoaşte mai multe limbi străine. Are talent de povestitor şi de panfletist.’’[5]

Acestea sunt liniile mari care trasează portretul omului politic Corneliu Coposu din punct de vedere intelectual. Pentru a cunoaşte mai multe şi pentru a explica suma deciziilor sale este necesară o radiografie în profunzime a biografiei sale, în special în ceea ce priveşte lecturile şi preocupările sale, precum şi mentorii săi. Astfel, personalitatea lui Corneliu Coposu ni se va dezvalui printr-un alt contur mai rafinat şi tot odată mai ascuţit, practic este vorba de ceea ce l-a creat şi l-a format ca om şi după ca politician.

Personalitatea lui Corneliu Coposu pe cât este de fascinantă pe atât este de unicată şi lipsită de seamăn într-o societate  a cărei modele  şi repere morale încarnate în anumite personalităţi de vază sunt pe cale de dispariţie. Voi reveni şi cu altă ocazie asupra acestui subiect inconturnabil pentru un istoric, politician, sociolog, sau pur şi simplu pentru cei pasionaţi de cultură şi cultivarea intelectului.

Image

Emilian Dranca

27.02.2014

 

 

 


[1]Dincolo de functiile in stat pe care le-a detinut Iuliu Maniu, ‘’pentru Corneliu Coposu a fost mult mai important rolul jucat de Maniu ca presedinte al Partidului National Taranesc.’’ (Discutie cu Razvan Dobrescu, 9 septembrie 2013.) De asemenea, dezinteresul manifetsta de Coposu pentru diferite functii in stat si dimpotriva interesul vadit pentru conducerea partidului confirma influent ape care a avut-o Maniu asupra sa ca presedinte al taranistilor nu ca prim-ministru.  De altfel, intr-un raport al activitatii  politice a P.N.T. organizatia regionala a Transilvaniei pe care l-a redactat Corneliu Coposu la 3 iulie 1946, acesta il numeste pe Iuliu Maniu ‘’presedinte suprem’’. (I. 5062, vol. 3, f. 65). Cel mai probabil aceasta nu este o afirmatie gratuita. Pe de o parte ea poate fi expresia unei convingeri personale sau pe de alta parte ea poate fi o nota in plus la discursul politica menita sa accentueze personalitatea lui Iuliu Maniu.

[2] Corneliu Coposu, Declaratie, 9 decembrie 1953, Ancheta 7517, I. 5062, vol. 3, f. 107

[3] Dupa parerea unor persoane apropiate de presedintele PNTCD si mai ales apropiate prin profesia comuna, avocatura, in ceea ce priveste meseria de avocat, l-a ajutat prea putin in formarea sa. Esentiale au fost alte repere pe care Corneliu Coposu le-a urmat. Discutie cu Razvan Dobrescu, 16 septembrie 2013.

[4] Referat nedatat, cel mai probabil el este redactat dupa arestarea sa, deoarece evenimentele istorice prezentate se opresc in vara lui 1947 si este mentionat la final: ‘‘Dupa dizolvarea partidului, a fost arestat odata cu Iuliu Maniu.’’  I. 5062, vol. 3, f. 139

[5] Nota informativa, 9 ianuarie 1963, I. 5062, vol. 2, f. 191 In privinta primelor lecturi din domiciliul obligatoriu aflam dintr-o alta nota informativa ca ‘’venind vorba de cartile citite, Coposu a declarat, ca si-a procurat mai multe numere din revista Orizonturi si Timpuri Noi si ca vrea sa-si procure si Secolul al 20-lea. A consultat si un catalog al cartilor aparute in ultimii ani in editurile din Bucuresti si a ramas surprins de numarul mare si variat al cartilor aparute, atat originale romanesti cat si traduceri din limbi straine si ca doreste sa-si procure si sa citeasca un numar  cat mai mare, deoarece intodeauna a fost un pasionat cititor.’’ Nota informativa, I. 5062, vol. 2, f. 201

Maidanul

Maidanul

Image

 

Emilian Dranca

 

Luni, 24 februarie, toate ziarele mari din Germania aveau pe prima pagină fotografia Iuliei Timoschenko. Fostul prim-ministru, imediat după ce a fost eliberată din închisoare a mers pe ceea ce este cunoscut a fi drept Euromaidanul. Fotografiile din presă germană o portretizează în timp ce-şi ţinea unul dintre cele mai fulminante discursuri din cariera politică. Practic, Euromaidanul din Kiev a devenit o posibilă scenă politică de relansare a Iuliei Timoschenko după o lipsă de aproape patru ani din viaţa politică a Ukrainei şi a Europei. Odată anunţate alegerile pentru un nou preşedinte, Timoschenko îşi poate prezenta de pe Euromaidan candidatura şi mai ales programul politic. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacţia de susţinere a cancelarului german care i-a telefonat, adresându-i un călduros: ”willkommen zuruck in der Freiheit” ( bine ai revenit în libertate, conform Die Welt, Montag, 24.02.2014). Cancelarul german îl sprijină în acelaşi timp şi pe liderul revoltei din Ukraina Vitali Klitschko, cu care s-a intalit deja recent la Muchen şi al cărui partid pare a gravita în sfera de influenţă a CDU şi implicit a PPE. 

 

Acum, după ce fostul preşedinte a fost demis de Rada din Kiev, teoretic, putem spune că revolta ukrainienilor a învins. Practic, aşa cum susţin şi liderii pro-occidentali de la Kiev, Ukraina trebuie să facă foarte mulţi paşi pentru a se apropia de Uniunea Europeană. Pericolul cel mai mare pentru această ţară  este ca diferite persoane, susţinute desigur de diferite grupuri de interese să manipuleze efectiv fenomenul Euromaidanului şi pe seama să să se autopromoveze pe scena politică, Practic s-ar repeta istoria evenimentelor nefericite din decembrie `89 din România. Atunci o parte din clasa politică, să spunem din rândurile doi şi trei ale Partidului Comunist Român s-au instalat la conducerea statului, schimbând doar denumirea defunctului partid în FSN şi ale odioasei Securităţi în SRI.  Acel grup a profitat de evenimentele tulbure din decembrie şi şi-a construit o falsă legitimitate revedicandu-se a fi o emanaţie a revoluţiei/loviturii de stat din `89. Din aceste considerente, liderii politici europeni, în special cancelarul german trebuie să fie foarte atenţi pe cine vor sprijini. Timoschenko precum şi proaspătul demis preşedinte, Victor Yanukovitch sunt la origine din aceiaşi zonă, atât la propriu cât şi la figurat. Amanadoi provin din familii de orige rusă, din estul Ukrainei, zona celebrului bazin carboniferic Donezk. Amândoi vorbesc un fel de ukraineana cu accent rus şi amdoi au fost sprijiniţi financiar de oameni cu afaceri în aceleaşi domenii, cărbune şi  petrol. Desigur, pentru nimeni din occident şi pentru nici una dintre ţările membre Uniunii Europene nu este de dorit repetarea situaţii din România, 1989. După o revoltă sângeroasă, instalarea la putere a unor impostori este mai mult decât probabilă şi posibilă. A se vedea cazurile recente din Egipt. Lybia şi Tunisia.

 

Presa germană analizează cu foarte mare atenţie evenimentele din Ukraina, spre deosebire de cea franceză, unde parcă ar fi dispărut toţi politologii, brusc, asemenea lui Yanukovitsch. Analiştii germani nu par a fi atât de sensibili în faţa discursului emoţionant a Iuliei Timoschenko. Ba dimpotrivă, l-au catalogat drept patetic şi ipocrit, autoarea fiind direct interesată de a se relansa pe scena mare a politicii europene. Sunt amintite de asemenea şi relaţiile cordiale dintre fostul premier al  Ukrainei şi fostul premier al Rusiei, adică aceiaşi Iulia Timoschenko şi acelaşi, nemuritor, omniprezent şi ironic Vladimir Putin a se vedea ironia cu care a tratat încheierea jocurilor olimpice de anul acesta, anulând practic unul dintre cele cinci cercuri simbolice, ironie similară cu care a tratat şi un preşedinte al României flacăra olimpică vânturând-o în timpul campaniei pentru referendumul din 2012). Poate Europa nu va uita cu cine are de a face în realitate şi cine se ascunde cu adevărat în spatele unor asemenea personaje, aşa cum se pare că uitat, uneori,  cazul României. Cât de orb trebuie să fii să nu vezi grupurile de oligarhi coagulaţi în spatele unuia sau altuia personaj politic pe care-l urcă şi-l coboară după bunul lor plac? În mod evident este regretabil măcelul şi haosul din Kiev, la fel cum este de a preciat măsura parlamentului de a-l demite pe preşedintele Ukrainei. Însă, să nu ne îmbătăm cu apă, parlamentul nu a reacţionat asfel fiind sensibilizat de revolta şi dârzenia celor din stradă ci datorită faptului că preşedintele, sau mai bine spus persoana preşedintelui, pereclita mult prea mult relaţiile economice cu statele din Uiniunea Europeană. Drept dovadă una dintre legile date de Rada de la Kiev care anulează o parte consistentă din drepturile minorităţilor  naţionale. Desigur,  se poate pretinde că printr-o asemenea măsură legislativă poate fi menţinută unitatea poporului ukrainean şi a statului. Este drept, după răzmeriţele din celelalte oraşe, ase vedea spre pildă cazul din Cernăuţi, minorităţile naţionale aveau şansa de a se afirmă şi eventual emancipa în sfârşit de sub tutela unui stat artificial. În cazul Bucovinei de Nord, de exemplu,  românii de acolo şi-ar fi putut câştiga recunoaşterea propriei identităţi naţionale pe care regimul de la Kiev a încercat până acum să o dizolve în masa celorlalte etnii şi naţionalităţi, un fel de negationism mascat, ba chiar mai mult a limitat numărul de şcoli cu predare în limba română, reviste, ziare, evenimente, etc.

Da, evenimentele din Ukraina sunt importante, acum, acolo se scrie o pagină din istoria Europei. Însă să nu fim creduli, să fim atenţi şi să ne informăm în mod constant, astfel încât să nu ne încredem în vorbele goale a oricărui revoluţionar apărut brusc asemenea  ciupercilor după ploaie şi care pretinde că el este cel care poate şi trebuie să conducă statul. Sau cel puţin reclamă o poziţie cheie pentru persoana să.

Luni, 24 februarie am luat prânzul într-o braserie din Munchen. În jur linişte şi pace, râsete, veseleie şi voie bună. Privind parcă prin vis direct în faţa mea, la o mie de km. distanţa, Euromaidanul din Kiev mi se înfăţişa în deplinătate emoţiilor, suferinţelor şi ororilor prin care trece acum Ukraina. Presa va rămâne mereu o fereastră, o poartă a timpului prin care te poţi teleporta în alt loc, în altă lume şi în definitiv în alt timp, deoarece ceea ce se întâmplă acum la Kiev se încadrează în registrele unui alt timp istoric.  Am răsfoit principalele jurnale şi reviste germane şi internaţionale, mai ales cele din domeniul poiticii internaţionale. Am fost surprins când am citit un interviu acordat de Frank-Walter Steinmeier (SPD), ministrul afacerilor externe al Germaniei, revistei Der Spiegel în care se arăta a fi destul de reconciliant faţă de preşedintele Wiktor Janikowitsch. Desigur, interviul a fost luat înainte ca preşedintele Ukrainei să fie demis de parlament, însă chiar şi aşa atitudinea sa rămâne destul de curioasă în condiţiile în care Germania, prin toţi liderii săi susţine partidele democratice din Ukraina şi nu cele pro-ruse. Să ne mirăm şi să ne întrebam? Să ascultăm şi să citim sau să ne grăbim şi să vorbim? Să aşteptăm şi să privim sau să criticăm şi atacăm?

 

Emilian Dranca

24.02.2014

O generaţie de emigranţi

O generaţie de emigranţi

Image

22.02.2014

 

Suntem în anul 2040, România a scăpat de comunism de aproape  jumătate de secol. De câteva decenii românii se bucură de toate drepturile fundamentale ale omului. Libera circulaţie şi libertatea cuvântului nu mai sunt condiţionate decât de posibilităţile financiare ale fiecăruia. După 1990 românii au început să plece în valuri din ce în ce mai mari spre Occident, astfel încât în doar zece ani românii emigrau deja în masă. După 25 de ani de la schimbarea regimului politic din România, în Italia, în Spania, în Franţa şi în Germania s-au strâns câteva milioane, unii cu acte şi documente în deplină legitimitate, alţii doar cu speranţa şi gândul la ele.

 

În 2040, la jumătate de secol distanţă de evenimentele din decembrie `89, avem în vestul Europei pe de o parte o diasporă respectabilă care s-a constituit în comunităţi ale românilor cu asociaţii culturale, economice sau cu alte diferite obiective, cu biserică şi cu un anumit lider mai mult sau mai puţin acceptat. Pe de altă parte, foarte mulţi români s-au contopit în masa băştinaşilor, intrând ca soţ, soţie, soacră, socru, frate, soră în diferite familiii din masa populaţiei locale sau pur şi simplu au fost asimilaţi într-un mod foate eficient de societăţile în care s-au integrat. În 2040 România are deja o populaţie sub 15 milioane de locuitori. Teoretic, alte cinci mlioane ar trebui să fie în Occident. Practic mulţi din cei 5 milioane nu vor să se mai gândească, să-şi amintească sau să-şi bată capul cu ceea ce înseamnă România. Simpla amintire a ”escapadei” lor este traumatizantă. Aceasta a fost descrisă în unele cazuri într-un mod strălucit de Herta Muller în mai multe din romanele sale. De altfel, profunzimea observaţiilor sale i-au şi adus premiul Nobel pentru literatură. Modul în care românii, precum şi germanii, maghiarii, polonezii, etc. au reuşit să scape de sub cortina de fier frizează fantasticul. Este aproape incredibilă lupta dusă de emigranţi cu sistemul de supraveghere şi oprimare a fostului regim comunist, descrisă de romancieri extraordinari precum Herta Muller şi Cătălin Dorian Florescu.  Am regăsit recent pe rafturile unei librării din Strasbourg, Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt de Herta Muller, roman tulburător, emoţionant, asemenea romanelor lui Soljenitsyn. Cel mai probabil cultura română va fi îmbogăţită  de alţi asemenea romancieri care vor descrie experienţa ”post-decembrista” a celor care au fugit din România lui Nicolae Ceauşescu,  Ion Iliescu,  Adrian Năstase şi a moştenitorilor socialişti a acestora. O societate hăituită de un regim şi de un altul care  s-au succedat într-un mod halucinant pe scena politică de la Bucureşti. Poate un alt romancier român va primi premiul Nobel pentru literatură, poate chiar în 2040,  graţie romanelor/nuvelelor/descrierilor sale fără egal.

 

Europa anilor 2040 prezintă o societate fără precedent din punct de vedere al eterogenităţii sale. Masele de imigranţi din est spre vest vor determina un surplus de ofertă de mână de lucru în vest spre deosebire de o lipsă cronică a acesteia în est. În aceste condiţii România va trebui să se pregătească să primească şi să pregătească oferta de mână de lucru, calificată sau nu, de origine asiatică şi africană. Cei care aveau 20 de ani în decembrie `89 şi care au plecat în Occident, de unde nici nu s-au mai întors vor observa că nici un fel de revoluţie nu le-a folosit la nimic. Cei care s-au născut în preajma evenimentelor din decembrie `89 şi au plecat ulterior, cu familia  s-au pe cont propriu odată ce au trecut la rândul lor de 20 de ani, vor ajunge să trăiască asemănător cu occidentalii după alţi 20 de ani. Şi cu ce preţ? Plătit de fiecare indifidual, sau plătit inclusiv de familiile emigranţilor.  O societate în derivă.

 

Pentru a nu se ajunge la o asemenea situaţie cred că ar trebui găsite câteva soluţii. Desigur actuala clasă politică nu poate răspunde pe măsură. În lipsa unei clase politice inteligente şi eficiente, societatea civilă trebuie să compenseze într-o anumită măsură. Singura şansă a României este ca cei care au optat pentru emigrare să contrabalanseze situaţia. Desigur, ceea ce spun nu poate fi acceptat cu uşurinţă. Fiecare persoană cunoaşte cel puţin o altă persoană care a emigrat, sau chiar o familie întreagă care a emigrat. De asemenea cred că fiecare student cunoaşte deja cel puţin încă un student român care a ales să studieze în Occident. În ce condiţii se pot întoarce în România cei care au emigrat, respectiv cei care au plecat la studii şi au ales să-şi continue viaţa dincolo de hotare? Aceasta este o chestiune esenţială, o problemă majoră pentru actuala societate română scindată de o clasă politică incompetentă, împărţită între neajunsurile vieţii din România, riscurile şi dificultăţile pe care le implică şi le cere succesul obţinut în Occident. Cătălin Dorian Florescu, în Maseurul orb,  descrie într-un mod crud, realistic şi dureros experienţa adolescentului care a fugit împreună cu familia din România în Occident înainte de 1989 şi întoarcerea acestuia după 1990. Romanul poate fi considerat,  parţial, autobiografic, parţial imaginat, însă,  cu siguranţă în acest ”tablou” pot fi văzute mii, zeci de mii, poate chiar milioane de familii.

 

Imi doresc ca cei care îşi doresc să se reîntoarcă în România să şi reuşească acest lucru şi să fie primiţi cu respect şi simpatie de conaţionalii lor. Din nefericire, există tendinţa de a-i marginaliza pe cei care se întorc din Occidenta acasă şi încercă să reconstruiască ceva. Românii au tendinţa de a eticheta într-un mod greşit şi de a-i desconsidera pe ceilalţi români care studiază, lucrează şi se află pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă în Occident. Totuşi, să nu omitem faptul că românii din Occident constituie una dintre puţinele şanse reale şi viabile pe care le avem pentru a resuscita societatea română. Să ne întoarcem privirea spre Occident şi mai ales spre românii care se află acolo şi care ne pot întinde o mână de ajutor. Să le acordăm şi noi o şansă, aşa cum le-au acordat deja occidentalii una.

Image

Wien Universitat

 Emilian Dranca

22.02.2014

Libertate şi responsabilitate II

Libertate şi responsabilitate II

Image

Marea Nordului, Haga, februarie, 2013

Emilian Dranca

14.02.2014

În februarie 2013 am profitat de vacanţa intersemestrială şi am participat la o şcoală de iarnă în Olanda, topicul principal fiind etică şi politică. Relaţia dintre cele două dimensiuni ale fiinţei umane, la o primă privire, sunt incompatibile. Însă, la o a doua privire, putem spune că această compatibilitate dorită dintre politică şi etică ramne un ideal atins de foarte puţine persoane angajate politic. În Olnada, în cadrul cursurilor am fost întrebat ce politician din România pot lua drept exemplu şi de ce? Răspunsul meu a fost: Corneliu Coposu. Deoarece el şi-a respectat apartenenţa, opţiunea, crezul, maestrul politic până în puşcărie, în toţi cei 17 ani de închisoare, după ce a fost ”eliberat” (1964) şi  pe tot parcursul vieţii cumplit de dure şi dificile. Şi-a purtat credinţa asemenea lui Sisif ( a se vedea spre exemplu Albert Camus, Mitul lui Sisif), urcând şi coborând munţii şi prăpăstiile politicii atât din România cât şi din Europa. De reţinut faptul că a fost primul politician român invitat de Congresul S.U.A. după 1989. Ceea ce m-a impresionat la Corneliu Coposu a fost simplitatea şi totodată complexitatea personalităţii sale, dârzenia şi fermitatea sa, nerenunţarea şi neabdicarea nici în cele mai groaznice clipe pe care le-a trăit, mai ales în închisorile comuniste.

În Olanda am motivat detaliat această opţiune a mea, prezentându-l pe Corneliu Coposu celorlati colegi precum un adevărat exemplu, moral, politic. Practic, Corneliu Coposu demonstrează că omul nu este numai un animal politic (Aristotel), ci poate fi şi un om eminamente bun ( a se vedea  spre exemplu J. J. Rouseau, mitul bunului sălbatic),  ba chiar mai mult poate fi un bun politician, în sensul de politician care respectă un cod etic, principii şi valori morale. Corneliu Coposu a fost format şi influenţat în special de comunitatea greco-catolica din România şi de Iuliu Maniu ( la rândul său greco-catolic) şi şi-a fundamentat mesajul şi proiectul politic pe principiile creştin –  democraţiei. În Olanda, partidul care se revendică de la această doctrină abia a depăşit pragul electoral şi abia a intrat în parlament. Cu toate acestea, societatea oladeza pare a se fi bucurat de mai mulţi politicieni asemenea lui Corneliu Coposu pe parcursul veacurilor. În Olanda totul funcţionează ca la carte, totul impresionează şi măguleşte pe vizitator. Ceea ce am apreciat la sistemul de organizare a statului olandez este ingeniozitatea cu care olandezii nu au ales doar un singur oraş în care să înghesuiască capitala. Nu, olandezii au optat pentru două oraşe: Haga şi Amsterdam.

Image

În contextul descentralizării din România, cred că ar fi un lucru excelent dacă am analiza cu atenţie modelul olandez. Dacă tot se doreşte o descentralizare care să redea statul mai suplu, mai flexibil şi mai dinamic, cred că este potrivită şi o aerisire a Bucureştiului. Actuala capitală a României este sufacata de aglomeraţie, instituţii peste instituţii care nu-şi mai găsesc loc şi un întreg aparat birocratic similar sistemelor din răposatul URSS. Cred că o descentralizare inclusiv la nivelul sediului social al principalelor instituţii este necesară. Spre exemplu,  aş opta pentru un Parlament mai mic, atât din punct de vedere al numărului de parlamentari cât şi al instituiei efective, clădire, secretariat, personal, etc. care să fie mutat la Braşov. Indiferent de unde ar veni deputaţii, respectiv senatorii, vor ajunge mult mai repede în centrul ţării decât la o periferie a sa. Iar în locul actualului sediu al Parlamentului României aş muta mai multe facultăţi ale Universităţii Bucureşti care chiar au nevoie de un nou sediu. Am vizitat la Haga sediul Parlamentului Olandei şi am fost surprins de simplitate şi modestia acestui loc. Parcă intram în sediul Bibliotecii Central Universitare Carol I, nu într-un palat comunist ridicat de un regim al cărui conducător îşi trăia propria utopie. De asemenea Bancă Naţională a României, cu tot ce are ea de la paznic şi până la guvernator, propun să fie mutată la Sibiu sau Cluj-Napoca, principalele centre economice după Bucureşti. Aşa este şi în Germania dar şi la nivel de Uniunea Europeană, Banca Centrală nu se află la Strasbourg sau la Bruxelles ci la Frankfurt.

Acesta este doar începutul. Exemplele pot continua şi cu alte instituţii din domeniul justiţiei, economiei, culturii, etc. Esenţialul a fost prezentat. Nu trebuie să sufocăm un oraş, nu are rost  să păstrăm o capitală undeva dacă ea se dovedeşte a fi ineficientă şi neproductivă din toate punctele de vedere. Acesta poate fi un proiect, care poate să înceapă acum ( a se vedea: http://10pentrueuropa.ro/index/detaliiuser/userId/54#comment_form) sau poate să înceapă mai târziu, când clasa politică se va emancipa de proletcultismul de care suferă în prezent (Augustin Buzura) şi se va mai lumina puţin. În plus, cred că bucureştenii ar trebui să se bucure de mai mult aer curat şi de mai multă linişte decât au în prezent, adică aproape deloc.

Emilian Dranca

România pitorească, Bucegi, Malaiesti

România pitorească, Bucegi, Malaiesti

Image

 

 

Emilian Dranca

 

13.01.2014

 

Luni, 10 februarie am luat trenul din Bucureşti până la Buşteni cu gândul de a urca până la frumoasa cabană Malaiesti 1720. În rucsac, pe lângă Der Blinde Maseur, Cătălin Dorian Florescu, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Lucian Boia – aflată la cea de a doua lectură – am luat şi ultima publicaţie a Editurii România Pitorească: România pitorească, 1933. Munţi, ape, drumeţii. Practic, volumul reuneşte numerele revistei România  pitorească  care au apărut în 1933. Nu ştiu de ce editorii au făcut această alegere, însă ea reuşeşte să satisfacă curiozitatea cititorului în ceea ce priveşte începuturile adevăratului turism în România şi mai ales începuturile ascensiunilor pe stâncă. Volumul redă în facsimil efectiv revista de acum 81 de ani, cu text şi fotografii integral.

 

În această cărticică de 231 de pagini am regăsit una dintre primele cabane de la Malaiesti ridicată la începuturile secolul XX şi care a ars într-un incendiu în urmă cu câţiva ani. Localnicii din Râşnov spun că prima cabană a fost ridicată  la 1800. Ea a fost folosită iniţial de grăniceri şi abia târziu a intrat şi în circuitul turistic. La această căbănuţă, aflata puţin sub 1700 m. ar fi poposit inclusiv Ion Luca Caragiale, conform  aceiaşi mitologii locale. Cert este că locul poate inspira cu adevărat un spirit creator asemenea marelui dramaturg român.

Image

 

Luni, după ce am ajuns la Buşteni, am urcat prin Poiana Costilei până la Cabana Diham şi de aici pe traseul de iarnă am ajuns la Cabana Malaiesti în jurul orelor 15.00. Într-adevăr România pitorească, România, de acum două secole, este regăsită în aceste locuri minunate. Acea veşnicie care se naşte la sat, descoperită şi definită de Lucian Blaga pare a nu fi atât de veşnică faţă de frumuseţea acestor locuri pitoreşti care îţi înălţă atât trupul cât şi spiritul. Impulsionat de lectura cărţii şi de frumuseţea munţilor nici nu simţeam crivăţul de afară. Deasupra Vf. Bucsoiul norii dansau bezmetici ca într-o transpunere fantastică a jocului ielelor la  înălţimi de peste 2500 m. deasupra pământului dar în acelaşi timp pe pământ, adică pe stâncă, deoarece creasta muntelui despica şi împărţea cârdul de nori în dreapta şi în stânga aruncându-i într-un joc şi mai bezmetic şi mai haotic decât la început.

 

Privind înălţimea Bucsoiului şi a crestelor ce-l înconjoară, mi-am amintit de vorbele celui mai mare alpinist din lume la ora actuală, Rainhold Mesner: există un munte în interiorul nostru pe care-l urcăm, nu în exterior. Există o anumită natură interioară care redă şi defineşte omul care urcă pe munte, alpinistul. El urcă în acelaşi timp anumite trepte interioare nu doar câteva sute sau câteva mii de metrii în exteriorul fiinţei sale. Accidentele se produc atunci când armonia dintre interior  şi exterior nu mai este păstrată şi se produc rupturi grave.

Image

 

Am rămas la Cabana Malaiesti peste noapte şi am lecturat mai departe România Pitorească precum şi cărticica lui Lucian Boia. La fiecare a doua lectură parcă citesc o altă carte. Boia are ceva special, astfel încât prin fiecare lectură a cărţilor sale, deşi recitesc de n ori despre un anumit evenimet istoric, parcă atunci îl descopăr, parcă atunci aflu de el. Lucian Boia are darul de a face istoria mai atractivă şi mai accesibilă, astfel încă el poate fi un bun tovarăş de drum, în tren, maşină, drumuri de munte sau alte asemenea călătorii. De altfel, precum aceste cărţi tot aşa sunt şi cărările de munte, parcă de fiecare dată când revin undeva descopăr ceva nou şi mă simt precum aş fi pentru prima dată acolo. În România Pitorească, 1933 am regăsit vârfuri, creste, munţi şi ape imortalizate de pionierii alpinismului în România în perioada interbelică. Cabane care au fost şi unele care încă mai sunt, care nu au ars în diferite incendii sau au căzut pradă indiferenţei şi nepăsării celor care le aveau în grijă.

 

În realitate văd în România Pitorească, 1933 un apel către societatea civilă, către cei care se bucură de natură din România dar nu preţuiesc îndeajuns. Mediul înconjurător are nevoie de grijă şi protecţia noastră. Dacă tot ne bucurăm de el, mai ales de aerul curat, de iarbă verde şi de potecile şi locurile de popas curate, să lăsăm şi altora bucuria de a descoperi aceste locuri curate şi îngrijite. Este drept, de data aceasta am urcat şi am coborât pe urme de urs şi nu am  remarcat urmele turiştilor care lăsa în spatele lor tot ceea ce nu le foloseşte, de la ambalajele alimentlor la tot felul de sticle. Însă ştim prea bine că până şi inceste locuri îndepărtate şi uneori greu accesibile, atunci când cineva nesăbuit  îşi aruncă gunoiul în iarbă, fapta sa este incalificabilă nu oar din punct de vedere civic ci şi al unei conştiinţe minime, deoarece un asemenea gest atrage după sine  daună după daună pentru natură. Din nefericire nu există un turism adevărat, un turism care să îmbine cultura şi relaxarea în aer liber. Un turism cultural şi un turism sportiv în acelaşi timp. Cred că România Pitorească 1933 poate fi considerat un asemenea  manifest, un manifest de citit şi de luat aminte.

 

Recomand tuturor România Pitorească, atât la propriu cât şi la figurat.  

 Image

 Emilian Dranca, Malaiesti, 10.02.2014

Rocada profesori-elevi

Rocada profesori-elevi

Image

Emilian Dranca

13.02.2014

În 2011, 2012 precum şi în 2013 am participat la o Sesiune Naţională de Comunicări Ştiinţifice la Facultatea de Filosofie şi Istorie, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca,  prezentându-mi cercetările personale şi articolele scrise. Anul acesta conferinţă este organizată din nou de acelaşi colectiv de la Facultatea de Istorie şi Filosofie. Ea se va desfăşura în luna aprilie, iar propunerile pentru prelegeri/conferinţe trebuiesc trimise sub forma unui abstract de 300-400 de cuvinte până pe 25 februarie ( a se vedea http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/evenimente/circulara_Consemnari_despre_trecut.pdf ) . Redau mai jos articolul scris în 2012 despre sesiunea de comunicări ştiinţifice de atunci, cu gândul ca cei care-l citesc sa fie mai interesati de ceea ce se petrece în spatiul universitar.

 

În foarte puţine zile studenţilor le este dat să se afle în locul profesorilor, să explice, să vorbească, să ţină un discurs, o expunere în faţa unui auditoriu interesat şi preocupat de suma subiectelor abordate. Însă, ceea ce este foarte important, îl constituie faptul că acel auditoriu este format şi din profesori. Cu alte cuvinte, pentru o zi, două, profesorii iau locul studenţilor, aşezându-se în bănci şi ciulind bine urechile la ce are de spus mai tânăra generaţie. Unele dintre aceste momente sunt şi sesiunile de comunicări ştiinţifice ce au loc în universităţile din ţara noastră. Momentul este unic, deoarece dascălii învaţă de la discipolii lor, aceştia din urmă prezentându-şi propriile studii şi cercetări.

Astfel s-a întâmplat şi la Cluj-Napoca în zilele de 23-24 martie, unde, Facultatea de Filosofie şi Istorie din Universitatea Babes-Bolyai a organizat Conferinţa naţională O filă de istorie : Om, Societate, Cultură (secolele XVIII-XXI). Momentul a fost deschis de decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Dr. Pr. Ovidiu Ghiţă care a încurajat asemenea manifestări studenţeşti şi nu în ultimul rând studiul istoriei. Au mai vorbit Conf. Univ. Dr. Ioan-Marius Bucur, Lect. Univ. Dr. Ioan Cârja şi Prof. Univ. Dr. Ioan Bolovan. Acesta din urmă a adus o carte din 1984 care reprezintă rezultatul unei comunicări ştiinţifice la care participase, student fiind, în urmă cu 26 de ani împreună cu alţi doi actuali profesori. Volumul colectiv din 1984 reflectă strădaniile foştilor studenţi ai facultăţii care între timp au ajuns profesori. Asta vrea să însemne că studenţii de azi care participă la asemenea evenimente vor fi profesorii de mâine? Nimic nu este imposibil, doar timpul va putea răspunde la o asemenea interogaţie. Însă, comparaţia celor de ieri cu cei de azi, sau a celor de azi cu cei de mâine depăşeşte dimensiunile unui volum de câteva sute de pagini. Ea are o dimensiune mult mai importantă, o dimensiune eshatologică, deoarece cei cuprinşi în interiorul acelor pagini reprezintă generaţiile ce se succed şi se subordonează în mod natural. Astfel, comparaţia trebuie realizată în termenii în care Nicolae Iorga îşi compară propria generaţie cu cea a lui Alexandru Xenopol, Iorga acuzându-şi predecesorii de lipsă de metodă şi rigurozitate ştiinţifică.

Acelaşi exerciţiu era realizat şi de Mircea Eliade, contestând în paginile gazetelor autoritatea mai marilor istorici ai clipei când avea doar 20 de ani. În mod admirabil, Eliade nu s-a rezumat doar la o critică gazetărească ci şi-a confirmat valoarea şi anvergură intelectuală prin marea sa operă ştiinţifică şi literară. Însă, fostul ‘’adolescent miop’’ avea să fie la rândul său depăşit de proprii discipoli, prin viziune, dimensiunea şi profunzimea operei ştiinţifice, claritatea şi anvergura mesajului transmis. Unul dintre ei este Ioan Petru Culianu, care la vârsta de doar 40 de ani preda în locul lui Eliade.

O asemenea dimensiune comparativă ar trebui remarcată în cazul acestor momente unice : rocada profesori-studenti ; momente (rocade) în care tânăra generaţie îşi poate afirma şi confirmă propria viziune asupra lumii şi propriile valori. O simplă lectură a prezentării conferinţei, a titlurilor expunerilor, studiilor, cercetărilor, poate confirma comparaţia dintre cele două generaţii actuale. Astfel trebuie spus, Conferinţa a avut două secţiuni, una de istorie modernă (a cărei lucrări s-au desfăşurat într-o sală cu maeştrii şi iniţiaţi ai istoriei moderne) şi alta de istorie contemporană (desfăşurată în altă sală plină de pasionaţi ai istoriei contemporane).

Printre prezentările pentru perioada modernă trebuie să amintim Drd. Mihaela Mehedinţi, UBB – Cine a scris despre noi? Privire de ansamblu asupra călătorilor nordici şi ruşi prin spațiul românesc (secolele XVII-XIX); Diana Maria Dăian, Master, UBB – Lupta pentru limbă. Cristalizări în identitatea etnică românească (secolul al XIX-lea); Drd. Alexandru-Nicolae Nicolaescu, UAB, Alba-Iulia – Univers Bibliologic în revista “Transilvania” (1868-1878); Răducu Ruset, Master, UBB – Societatea Transilvania-factor determinant în formarea intelectualitătii ardelene; Drd. Cristian-Nicolae Balaj, Univ. din Oradea – Aspecte din activitatea culturală a Despărtământului Sătmar-Ugocea (1898-1912), Gheorghe Dumbrăvescu, an II, UAB – Alba-Iulia Andrei Glavina în publicistica blăjeană; Silviu Bejinaru, an II, UVT, Timisoara – Generalul Traian Doda si învǎtǎmântul bănățean, Drd. Dragos-Lucian Tigău, Univ. din Bucuresti – Studenti din Lugoj la universităti europene (1780–1850).

La secția de istorie contemporană au prezentat Bogdan-Andrei Costia, Master, UAIC, Iasi – Stalinizarea învătământului românesc; Dragos-Dumitru Ursu, Master, UBB – Destinul lui Nicolae Itul – între opresiune si supravietuire, Ioana-Zoia Sandu (Ursu), Master, UBB – Mircea Vulcănescu: o istorie, un om, o poveste, Drd. Dana Emilia Burian, UBB – Participarea și prezența femeii în economia socialistă; Drd. Anita Diana Sterea, Univ. din Bucuresti – Nadia Comăneci – de la simbol al regimului comunist la…fugară; Cristina Călugăr, an II, Univ. “Petru Maior”, Tg. Mures – Anii 1960-1970. De-o parte si de alta a Cortinei de Fier; Dr. Dorin Stănescu, Univ. Bucuresti, Centru de Studii Euro-Atlantice – Lungul drum de la interconectare spre unificare. Proiectii si politici al Uniunii Europene în domeniul transporturilor pe calea ferată; Drd. Claudia Anamaria Iov, UBB – Diversitate etno-culturală si relatii inter-etnice. Romii de ieri si de azi, de la ignorantă la îngrijorare-istorie, mărturii; Drd. Cristian Hainic, UBB – Hermeneutica artei ca pragmatică a vietii cotidine; Iulia Alexandra Oprea, Master, Univ. “Petru Maior”, Tg. Mures – Lumea musulmană: între mit si realitate; Drd. Nicolae-Emilian Bolea, UBB, Drd. Gabriel Girigan, UBB – Spații sociale cu valoare simbolică și relații între categorii sociale. Studiu de caz: sat Adjudeni, judeţul Neamţ.

Toate aceste titluri arată o diversitate şi interdisciplinaritate a preocupărilor actualilor studenţi ai facultăţilor de istorie din România. Urmează ca ei să continue ceea ce au început azi, iar astfel să ridice universităţile şi cultura română acolo unde îi este locul ; să depăşească perioada sterilă dintre 1948 şi 1989 ; să facă actuala generaţie demnă de numele lui Mircea Eliade şi a lui Ioan Petru Culianu. Oare mai este necesar să amintim cuvintele tânărului Cioran, ‘’mitul generaţiilor depăşeşte relativismul istoric şi trezeşte o reprezentare eshatologică.’’

*Articolul poate fi citit si pe: http://societatesicultura.ro/2012/03/rocada-profesori-studenti-conferinta-nationala-om-societate-cultura-secolele-xvii-xxi-ubb/