2015 un scurt bilanț

 

În 1981, când a primit Premiul Nobel pentru literatură, Elias Canetti (1905-1994) a vorbit la decernare despre ,,zeități urbane’’ referindu-se la orașele care marchează decisiv parcursul ființei umane în timpul devenirii și desăvârșirii sale ca individualitate. El a menționat trei pentru propria sa persoană: Viena, Londra și Zurich, toate trei în contextul unei ,,întâmplări’’ numită Europa. Canetti a fost un spirit universal. Dacă aș încerca să-i urmez raționamentul și să  identific trei orașe care m-au marcat  decisiv (cel puțin până acum) aș enunț foarte clar Vatra-Dornei, Strasbourg și Berlin. În anul 2015, cred, că am reușit să fac ceva pentru primul dintre ele. Cred că în anul 2015 am reușit să fac ceva pentru Vatra-Dornei. Desigur nu aș fi reușit dacă nu aș fi avut un grup de prieteni care mi-au fost mereu alături.  Ar fi un lucru bun dacă anul viitor voi reuși să fac ceva și pentru unul dintre celelalte locuri enunțate, Strasbourg sau Berlin. Deocamdată pot spune că am adus o pleiadă de filme istorice la Vatra-Dornei, împreună cu cei care le-au creat sau au participat direct la realizarea loc. Astfel a fost pus pe harta cinematografiei din România, acum în 2015 cu prima sa ediție, festivalul de film istoric la Vatra-Dornei. A fost un eveniment frumos: trei zile, 11 prelegeri, 20 de filme și câteva sute de participanți. Poate anul viitor vom reuși cel puțin tot atât, 3-11-20, ba chiar încă pe atâta… 6 – 22 –  40.

În mod oficial, din punct de vedere juridic, pe 6 ianuarie 2016, Asociația Culturală Eric Voegelin va împlini un an. Însă grupul care a constituit asociația s-a format din 2013-2014 iar idea de a realiza un asemenea proiect nu a fost decât un gând, o dorință ce dăinuia de mai mulți ani și care a început să se  concretizeze abia acum. În anul 2015 au fost discutate și alte proiecte culturale. Poate în anul 2016 vor cunoaște o anumită conturare mai exactă și implicit și un debut. Totul va depinde de energiile și timpul de care vor dispune membrii Asociației Culturale Eric Voegelin. Nu în ultimul rând nu sunt de neglijat nici resursele.

Aceasta ar fi în câteva rânduri povestea anului 2015. Probabil ea pare scurtă. Într-adevăr așa a și fost, timpul a trecut extrem de repede, parcă totul s-a întâmplat într-o lună nu în 12. Poate în timp, astfel vom păcăli vremea/vremurile și vom crea o inocentă impresie că am trăit doar 12 luni nu 12 ani, că am îmbătrânit doar cu un an nu cu 12…

10 zile, 7 țări, 3 capitale IX

Pe 28 decembrie 2014 am ajuns din  nou la Viena, călătorind o noapte întreagă cu trenul de la Cracovia.  În aceiași dimineață am plecat cu un alt tren rapid de la Viena la Budapesta. Trenul traverseaza în viteză câmpia recent ninsă. Privesc în stânga, în dreapta… las în urma mea toate morile mileniului III. La fel câmpuri de panouri electrice. Intru în câmpia lungă și plictisitoare a Panoniei. Afară este un viscol teribil. De fiecare dată când traversez aceasta câmpie parcă reușesc să-i înteleg mai bine pe maghiari sau cel puțin motivele care i-au determinat să plece, să se extinda, să cucereasca atât în est cât și în vest precum atât în nord cât și în sud. În Ungaria déjà simt că sunt în Europa de est nu în Europa centrală. Uneori este un peisaj atât de dezolant, de trist astfel încat am sentimentul ca mă aflu intr-o țară părăsită. Acum ninge. Cel puțin ninge frumos. Cu fulgi mari și jucăuși care acoperă repede totul.

DSCF7834

Am ajuns la Buadapesta aproximativ la orele 12.00. Orașul, rece, gri, gol, lipsit de căldura și culoare ce-i caracterizează în timpul verilor sau primăverilor de pe malurile Dunării.

10 zile, 7 țări, 3 capitale VIII

DSCF7804

Cracovia

Trenul a pornit repede. Un tren total diferit de trenurile din estul Europei în general. Un adevărat tren de persoane nu un tren precum cele din România sau din Ungaria unde trenurile de persoane semană uneori mai mult cu un tren de marfă. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult în Polonia este respectul reciproc și mai ales atenția pentru celălalt. Celălalt nu este infernul așa cum considera Sartre. Dimpotrivă, în Polonia am avut sentimentul că celalt este omul care te respectă și te ajută. Ulterior am vorbit cu prieteni de aceiași vârstă cu mine din Vaeșovia și erau oarecum circumspecți în ceea ce privește această realitate poloneză. Ei spuneau că poate fi doar o aparență. Totuși, această aparență face din Polonia o societate respectabilă.

M-am aşezat pe pat, de data această călătoream la cușetă, cușeta fiind obligatorie în acets tren, nu am mai putut scăpa de ea și am plătit un preț destul de mare. Eram singur în compartiment. Atunci am avut posibilitatea de nota câteva rânduri pe care le redau mai jos :

Pprivesc pe fereastră și  revăd ultimele cartiere din Cracovia, un campus universitar, un mic statdion şi desigur… Vistula. Trenul fuge repede în noapte, intră în întuneric şi se îndepărtează de ultimele lumini ale oraşului. Apar luminiţe pe dealurile din apropiere. Undeva în stânga sensului de mers este lagărul de la Auschwitz, în dreapta se întinde mare întreaga Polonie.  În noapte, zăresc satele din imediata vecinătate a Cracoviei. Călătoresc pe fosta graniţă a fostului Imperiu Austro-Ungar, pe granița Galiției. De data aceasta dinspre est spre vest, practic dinspre provincie spre capitală. Însă dintr-o provincie minunată. Cracovia m-a cucerit. Abia aştept să mă întorc aici. Ascult o muzică care până acum îmi era necunoscută. Pe fundalul duruitului trenului ascult câteva cântece evreieşti tradiţionale, unele chiar de aici, din colorata Galiţie. O zonă minunată, atât de diversificată din punct de vedere cultural, etnic, religios. Privesc din nou pe fereastra compartimentului. Câteva case împodobite de Crăciun. Seamănă cu ceea ce văd în România, în Ardeal. Sunt totuşi case modeste. La fel şi polonezii. Sunt oameni modeşti însă cu bun simţ şi cu un curaj imens. Trei imperii au încercat să-i strivească pe parcursul a trei secole în mod succesiv sau chiar simultan, însă nu au reuşit. Unitatea lor este de admirat.

Mă gândesc la această zi care a trecut. Poate una dintre cele mai frumoase zile pentru mine din anul 2014. Am descoperit un oraş nou, atât de aproape de România şi parcă atât de departe… parcă dintr-o altă lume. Mă rușinez când îmi dau seama cât de a apoape este din punct de vedere fizic și cum nu m-am sinchisit până acum să trec pe aic. Este efectiv rușinos. Simt că lume a fost în palma mea iar eu nu am văzut. Oare pe lângă alte lucruri se întâmplă să trec și să nu le văd ? Poate sunt multe, poate sunt foarte multe, poate nu voi ști. Privesc pe fereastră şi am sentimentul că traversez cu privirea secole, nu doar străzi şi oraşe. Cracovia este un mozaic de culturi, de civilizaţii. Ceva ce pare atât de intact şi indestructibil, însă ceva ce este atât de fragil în realitate. Mă gandeasc la ceea ce s-a întâmplat cu oraşul Cernăuţi după 1945… Acum chiar şi pe șosea sau pe calea ferată Cernăuțiul pare a fi atât de departe de Cracovia şi de ceea ce a însemnat Imperiul Habsburgic… ce să mai spunem din punct de vedere economoc, politic şi cultural ? Ukraina este la rândul ei o altă lume.

Nu mă aşteptam ca acest oraş – Cracovia –  să fie atât de frumos. Găseşti biserici aproape pe fiecare stradă, mai ceva decât la Roma. Dacă le-aş fi luat pe toate la rând probabil că nu aş fi avut ocazia să văd decât câteva străzi. Asta desigur însemnând şi o epuizare totală după bogatul și complexul baroc cu al său specific tromp d`oil. Însă aici, alături de biserici sunt şi sinagogile. Atât de frumoase prin diversitatea lor… Mă întreb cum este la Ierusalim ? oare tot atât de multe sunt ?

Efectiv, Cracovia pare a fi un oraş evreiesc, un fel de Ierusalim în Europa, iar asta o face şi mai frumoasă. Însă acum, în acest Ierusalim, ninge, este zăpadă, se vorbeşte despre naşterea lui Iisus şi se cântă colinde în poloneză într-o atmosferă de frumoasă sărbătoare. A fost o zi în care am văzut castleul regilor Poloniei – în treacăt mă întreb dacă putem idetifica în România un castel al regilor României ? nu Sinaia ! Ceva unde tradiţia să fi durat secole nu decenii – muzeul oraşului, cartierul evreiesc, catedrală, oraşul cu fortificaţiile sale şi principalele pieţe. De asemenea principalele librării. În paranteză fie spus în nici o gară din lume nu am văzut mai multe librării decât în gara din Cracovia şi anume patru la număr, una mai interesantă decât cealaltă. Am gustat bucătăria tradiţională poloneză precum şi vinul din Polonia, care mi-a părut a fi mai tare – din puncte de vedere al procentului de alcol – decât alte vinuri din alte ţări. În timp ce scriu ascult Tzadik Katamar, cântec care îmi va aduce mereu aminte de Cracovia. Abia am plecat şi îmi şi doresc să mă întorc.

 

 

10 zile, 7 țări, 3 capitale

 

DSCF7791

Oare de ce îi este omului frică de moarte ? Oare de ce îi este frică omului de ceea ce este inevitabil ? În seara zilei de 26 decembrie 2014 am simțit mai mult ca niciodată proximitatea față de Ukraina și conflictul de acolo. Moartea bântuie din nou estul Europei. Însă un fior și mai puternic îmi răscolea simțurile la gândul că mă aflu la doar câțiva km. de Auschwitz. Da, omului îi este frică de moarte și îi este și mai mare frică de gândul că se află în imediata sa apropiere. O neliniște necunoscută până atunci cuprinde întreaga ființă. Ceva ce aduce cu asemănarea unui implacabil sfârșit a tot ceea ce există și un vag început a tot ceea ce este necunoscut străbate mintea. A fost o seară ciudată. Am încercat să mă reculeg în camera de hotel, să-mi regăsesc liniștea în această a doua zi de Crăciun. Însă, simțeam că nu am fost niciodată atât de aproape de moarte. Nici măcar când escaladam un anumit vârf  de munte și am alunecat spre o prăpastie oprindu-mă ori în piolet ori în coardă pe marginea unui versant.

A doua zi la Cracovia, ziua de 27 decembrie a fost cu totul deosebită. Nu am mai resimțit în totalitate ceea ce am simțit în seara precedentă.  După ce am văzut Cracovia noaptea, acum aveam o zi întreagă la dispoziţie pentru a o vedea la lumina soarelui. Am ieşit din hotel la aproximativ orele 10. Am  văzut cele trei sinagogi care se aflau în imediata proximitate a hotelului Abel (cred că de acum înainte voi asocia mereu numele acestui hotel cu una dintre ţesăturile ce portretizează uciderea lui Abel de către fratele său Cain, o capodoperă italiană aflată în apartamentele Castelului Wawel). Într-una dintre ele este adăpostită o minunată librărie. Aş fi rămas aici ore în şir să citesc titulurile volumelor şi cred că tot nu aş fi terminat ascultând pe fundal o muzică mai mult decât plăcută. Efectiv sute, poate mii de volume erau aşezate în rafturile unor biblioteci foarte vechi decorate cu diferite motive tradiţionale, sculptate practic în lemnul de câteva decenii, dacă nu chiar de secole. Păcat că nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Şi precum orice librărie care se respectă această are şi câteva rafturi de CD-uri cu muzica tradiţională evreiască. Am cumpărat la rândul meu două CD-uri cu câteva cântece care m-au cucerit. Brusc, m-am întrebat  care este muzica tradiţională românească. Cu ce anume poate ieşi România în afara graniţelor sale sau prin ce poate fi recunoscută ? Pe un raft întâlnesc muzica tradiţională a ţiganilor din România. Interesantă coincidenţă… sau nu a fost nici o coincidenţă ? însă, de ce tocmai muzica ţiganilor ajunge până aici şi nu altceva. Nu reuşesc să găsesc nimic altceva care să se distingă la fel de mult  precum muzica ţiganilor de tot ceea ce înseamnă muzica uşoară românească. Desigur, sunt marii clasici, Enescu, Porumbescu, însă locul lor nu este aici. Nu pe ei  îi voi găsi aici ci pe cei care au supravieţuit pogromurilor, Holocaustului şi altor forme şi metode de distrugere sistematică. Totuşi această curiozitate persistă : de ce nu a creat şi poporul român ceva specific prin muzică sau în muzică prin care să se poată distinge şi remarca în lumea întreaga? Ascult Erev Shel şi Tumbalalaika, această muzică atât de veselă şi de jucăuşă care la rândul ei a supravieţuit tutror ororilor la care au fost supuşi evreii. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă armatele hitleriste ar fi reuşit să distrugă această cultură din Europa. Mă bucur că nu s-a întâmplat acest lucru şi parcă în gând cânt Tumbalalaika Tumbalalaika.

 

După ce am rezolvat problema cu biletele de tren pentru întoarcere, am aşezat în fruntea priorităţilor mele castelul regilor Poloniei medievale : Wawel. Cred că este unul dintre cele mai importante obiective culturale, istorice, turistice, etc. pentru Cracovia.  Aici sunt practic opt muzee. Pentru fiecare muzeu este necesar un bilet de intrare separat. De asemenea cine doreşte să urce în turnul catedralei trebuie să plătească un bilet în plus (pe acesta din urmă nu l-am mai luat). Primul muzeu este dedicat castelului Wawel, o scurtă istorie şi introducere în arheologia locului. Urmează muzeul dedicat apartamentelor guvernatorului, episcopului şi regilor. Un al treilea muzeu este dedicat galeriilor orientale unde vizitatorul poate găsi inclusiv un cort oriental – folosit şi în Imperiul Otoman – în mărime naturală de o frumuseţe deosebită, specifică artei orientale. Al patrulea muzeu este destinat tezaurului Cracoviei.  Următoarele muzee nu am reuşit să le mai văd. După primele patru am simţit nevoia de o gură de aer şi de o clipă de odihnă. Practic nu am mai văzut muzeul despre legenda dragonului din Cracovia, muzeul fortificaţiilor, muzeul bastionului şi muzeul cu artă modernă unde puteam privi una dintre operele lui Leonardo DaVinci: Doamna cu hermină. Cred că pentru a vedea toate cele opt muzee din Wawel este nevoie de o zi, cel puţin. În cele din urmă am vizitat catedrala şi implicit cripta unde se află înmormântat Chopin.

În aceiaşi zi am reuşit să vizitez şi muzeul oraşului Cracovia. Acesta are mai multe galerii, unele cu expoziţii permanente şi altele cu expoziţii temporare, precum cea de acum destinată naşterii lui Iisus Hristos: Krakow Nativity Scene (Muzeum Historyczne Miasta Krakowa Pâţâc Krzysztofory).

Cracovia reprezintă un mozaic foarte interesant de culturi, de civilizaţii, tradiţii, religii şi limbi. Ceva ce nu merită doar văzut, vizitat, cunoscut ci şi trăit. Probabil Cracovia este un anumit sentiment, o anumită trăire, Erlebnis cum spun  germanii, este ceva mai mult decât o societate, este… altceva.

10 zile, 7 țări, 3 capitale VI+VII

Roma este un oraș împodobit într-un mod simplu, dar elegant. Nu există totuși bogăția decorațiilor din orașele germane, nu există o asemenea investiție în sărbătoarea Crăciunului. Nu snut târgurile de Crăciun cu toată parada de dulciuri, jucării, cadouri, tipice târgurilor germane. Cu toate acestea Roma rămâne un oraș frumos chiar și în această perioadă. În prima zi de Craciun, pe 25 decembrie 2014, am plecat cu  trenul direct de la Roma la Viena. Un alt tren de noapte. Am plecat la orele 19 din Roma Termini și am călatorit timp de 14 ore într-un compartiment de 6 persoane în compania unui grup de mexicani care erau pentru prima dată în Europa. Ei parcurgeau  câteva țări în cateva zile. După, din nou în Mexic. I-am înrebat ce impresie le-a făcut până acum Europa, cum se simt aici, ce diferențe sunt între America Centrală și Statele-Unite ale Americii pe de o parte și Europa pe de altă parte. A fost o discuție interesantă.

DSCF7781

De data aceasta trenul a avut o întarziere de o oră, astfel am coborat în Wien Hauptbahnhof la 9.33 în loc de 8.33. Era 26 decembrie 2014, o zi rece dar senină cu puțini nori pe cerul de deasupra Vienei. Am lăsat rucksack-ul la gară și am plecat în căutarea unei berării nu doar pentru o bere bună ci și pentru a mânca ceva. Am colindat efectiv străzile din centrul orașului cu magazine închise însă cu minunatele Stube tot deschise.

Nu am ramas foarte mult timp în Viena. La orele 14 am luat un tren rapid spre Polonia. Era un tren polonez, foarte aspectuos, Viena – Varșovia. Era pentru prima dată când călătoream spre Polonia. Din aceste considerente, probabil din această  calatorie cel mai mult m-a impresionat tocmai ceea ce am vazut în Polonia. Dar cu siguranță entuziasmul nu este numai din aceste considerente ci și din plăcerea și bucuria reală de a descoperi mereu tot altceva și altceva.

Trenul a oprit în câteva orașe din Cehia, traversând partea estică a țării lăsând în dreapta liniilor de cale ferată granița cu Slovacia și minunații Munți Carpați.

Am intrat în Polonia după ce am traversat estul Cehiei, aproximativ pe la orele 17.00. La 18.33 am coborat în Katowice unde a trebuit să schimb cu un alt tren în direcția Cracovia. Așadar era  prima dată când puneam piciorul în Polonia. Gara din acest mic oraș de provincie arată mai bine decat gara de nord din București și mai ales foarte curată și unde călătorul găsește inclusiv o librărie. Da, în acest mic oraș de provincie. Nici până azi nu am văzut o librărie în gara de nord din București. Cred că acest aspect vorbește foarte mult despre fiecare popor. La fel ca atunci când intrii în casă la cineva pentru prima dată și vezi/întâlnești câteva elemente definitorii. Când din casa cuiva lipsește biblioteca sau sunt doar câteva rafturi cu câteva cărți simple sau legate strict de meseria/profesia celui/celor care locuiește/locuiesc acolo atunci această lipsă vorbește foarte mult despre acea casă. Cicero că orice casă fără cărți este asemenea unui corp fără suflet și cred că se poate corola afirmația lui Cicero cu relația dintre oraș și librăriile/bibliotecile sale.

Am luat următorul tren și am ajuns la Cracovia la aproximativ orele 21.00  Ieșind din gară am fost întâmpinat – în sfârșit – de zăpadă proaspătă și de luminile de Crăciun ce împodobeau orașul. Am traversat centrul istoric al orașului până la hotelul unde am rămas peste noapte, hotel Abel.

Dar din dar se face rai

curtea gospodăriei

Doar câteva cuvinte în pragul Sărbătorilor de iarnă despre un altfel de colind din Munții Apuseni. Nu a fost inițiativa mea. Gândul cel bun a aparținut președintelui de onoare al Clubului Alpin Român, Secția Universitară Cluj-Napoca, d-l. Dinu Mititeanu, unul dintre cei mai cunoscuți alpiniști din România. Dumnealui ne-a povestit despre satele din Munții Apuseni care au început să dispară efectiv deoarece nu mai au locuitori.

d-l Dinu

Astfel am participat alături de colegii de club la o scurtă drumeție, plecând de dimineață din Cluj, mergând prin Turda, Mihai-Viteazu, Sălciua de Jos și ajungem la  Mănăstirea Sf. Parascheva aflată lângă peștera Huda lui Papară. De aici plecăm pe jos spre satul Valea Poienii. D-l Dinu Mititeanu ne-a povestit că bătrânii de aici suferă efectiv rămânând de la an la an tot mai puțini, vizitați din ce în ce mai rar de copii și alte rude, singurătatea rămânând caraceristica dominantă a acestor foste gospodari/gospodării.

IMG_1844

Noi am colindat doar 5 case, din aproximativ cele 10 la care ne așteptam să găsim pe cineva căruia să-i aducem darul nostru. Oare anul viitor câți vor rămâne? Cum vor arăta Munții Apuseni fără satele lor, fără oamenii din alte timpuri?  Un gând nerostit ce se află în minte și nu poate fi înstrăinat deoarece înstrăinându-l m-aș înstrăina de această tristă realitate.

IMG_1722

(*Fotografiile au fost realizate de Louisse Tănase. Mulțumiri!)

IMG_1923 (1)

 

 

10 zile, 7 țări, 3 capitale (ziua V)

V

În ajunul Crăciunului, 24 decembrie 2014, am vizitat împrejurimile  Romei. Am luat un tren simplu și am plecat la Anzio, un orășel aflat la aproximativ 100 de km sud de Roma, într-un loc cât se poate de pitoresc cu port de pescari la Marea Mediterană. Nu am mai petrecut niciodată până atunci Crăciunul la malul mării. A fost o experiență cât se poate de interesantă. Anzio este orașul unde Împăratul Nero a avut o casă de vacanță. Azi mai sunt vizibile doar ruinele. Impresionate chiar și acum, după aproape două mii de ani, ele ocupă o plajă și o faleză întreagă. Decembrie pe plajele din Italia este mai plăcut decât și-ar putea imagina orice iubitor al mărilor din sezonul estival. Este o altă briză. Un alt aer. Un alt parfum și o altă muzică a valurilor.

Anzio a devenit oraș în cea de a doua jumătate a secolului XIX când s-a despărțit de administrațai municipală din Netuno. În ianuarie 1944 au debarcat aici trupele aliate în operațiunea numită Shingle. Germanii și italienii nu au reușit să respingă debarcarea aliaților și astfel a fost deschis încă un front în peninsula, de data aceasta în spatele liniilor de apărare inițiale ale germanilor. Azi există chiar și un muzeu dedicat acestui moment istoric. Alături de muzeu, mai există două mari cimitire. Ele nu pot fi văzute prea ușor. Nu se află în oraș. Am vizitat cimitirul American aflat undeva între Netuno și Anzio. Pot spune că nu am mai văzut niciodată un cimitir atât de mare, nici civil și nici american. Și acum când îmi amintesc imaginea, întinderea s-a nesfârșită și faptul că acolo au murit și au fost îngropați 20 000 de americani, sunt tulburat. Cimitirul militar britanic este relative mai mic. L-am vizitat și pe acesta. În apropiere, pe drumul dintre Anzio și Roma mai este un loc cu o denumire foarte interesantă: Campo di carne. În traducere ,,câmpul cărnii’’. Aici, în timpul anului 1944 carnagiul a fost enorm, astfel încât ulterior a primit numele de câmpul cărnii/câmpul de carne. Azi trenul are o stație unde oprește în această locație care are dimensiunile unui sat și aspectul unui foarte mic oraș sau cel puțin periferia unui orășel. Din nou, asemenea denumiri și locuri tulbură orice om care conștientizează dimensiunile pe care le poate cuprinde războiul.

După cel de Al Doilea Război Mondial la Anzia a venit Frederico Felini și a filmat o parte din celebrul său film ,,Amarcord’’, unde regăsim imagini din oraș și mai ales din vila Paradiso sul mare. Aceasta este o minunată clădire cu privire spre port. Ea ar fi trebuit să fie cândva cazinoul orașului însă nu a mai ajuns niciodată să folosească pe post de cazinou. Nu știu din ce motive. Actualmente acolo sunt expoziții de artă și concerte de muzică clasică. Amarcord este o prescurtare de la mi ricordo. Ceea ce  pare a fi o plăcere și o îndeletnicire a italienilor de a-și distorsiona propria limbă, cred că este o adevărată caracteristică culturală a peninsulei, astfel în dialectul romanesc (romanesco) vorbit în zona Lazio, acest amarcord se poate traduce simplu prin ,,îmi amintesc’’.

Orașul este foarte liniștit. Aș putea spune chiar că el pare a fi părăsit în această perioadă a anului. Nu e de mirare faptul că într-unul dintre hotelurile din oraș autoritățile italiene au cazat efectiv refugiați din Africa nemaiavând unde să-i adăpostească. Mă încearcă sentimente ciudate, asemenea situației. Nu-i pot invidia pe acești oameni. Cine-i poate invidia? Însă totuși, ei stau într-un hotel, poate chiar mai bine decât mine, cel care a venit doar să viziteze orașul. Nu e de mirare că populația din peninsula este atât de nemulțumită față de politica statului. În plus nu mai e de mirare că statul Italian, din punct de vedere economic, nu excelează, atât timp cât se confruntă cu un asemenea număr de imigranți și refugiați.