Wo ist das Land?

IMG_20151128_105054

 

Am pe masă o carte minunată, învelită în coperți cartonate, albastre, asemenea cerului senin: ,,Wo ist das Land’’, Johanna Brucker, Herausgegeben von der Landsmannschaft der Buchenlanddeutschen e. V. Stuttgart. Este o carte de poeme despre Bucovina scrisă de un cetățean german a cărui origini se află aici, în România. Este impresionant cum uneori cineva care nu este de etnie română sau care nu se ridică prin cultura română poate scrie atât de frumos despre România. Uneori am sentimentul că tocmai cei care sunt mai puțin etnici români, mai puțin creștin-ortodocși, mai puțini vorbitori de limba română reușesc să facă mai mult pentru România decât ceilalți care ar avea toate mijloacele și mai ales toate motivele să o facă. Povestea autoarei Johanna Brucker este cât se poate de interesantă. Părinții săi sunt urmașii unor germani  originari din Trier care au venit în Bucovina în timpul lui Josef al II-lea. În anul 1917 când rușii au invadat din nou Cernăuțiul – frontul din Primul Război Mondial distrugând efectiv Bucovina transformată în teatru de operațiuni militare – părinții săi au fost nevoiți să se refugieze spre vest. Astfel, Johanna s-a născut la Praga în 1917. După război părinții au revenit cu micul copil la Cernăuți. Aici a studiat Johanna – la noua universitate românizată de această dată – germanistică și istoria artei. În 1940 este nevoită să ia din nou drumul vestului devenind un simplu refugiat fugind din calea armatelor roșii. Acest refugiat își va găsi o casă în Austria însă nu va regăsi acolo și ceea ce numea într-un poem Alte Heimat, Buchenland (Bătrână patrie, Bucovina ). De altfel, această stare, acest sentiment, această permanentă căutare între ziua de ieri și ziua de mâine călăuzește pașii scriitoarei în căutarea originilor sale, a locurilor de baștină.

În 1949 obține un doctorat în filozofie la Universitatea din Viena. La momentul apariției cărții Johanna Brucker trăia încă la Viena. Versurile sale exprimă o suferință nemărginită. Deși, probabil eroina acestei cărți nu și-ar fi dorit niciodată să fie în măsura de a simți și de a scrie această carte. Ultimele patru versuri ale poemului ,,Alte Heimat, Buchenland’’ exprimă într-un mod sublim acest sentiment al înstrăinării: ,,um dich, liebes Buchenland, hier von wenigen gekannt, mir im Herzen eingepragt, solang mich die Erde tragt.’’ (,, pe tine iubită Bucovina, aici de puțini cunoscută, mie-n inimă profund rămasă, cât pământul mă va suporta’’). Poeme următoare sunt guvernate de același sentiment de îndepărtare/înstrăinare și de un dor profund  care a marcat spiritul celui care a trebuit să plece din Bucovina. Astfel ,,O Heimatstat’’ este dedicat orașului natal, ,,Wo ist das Land’’ vorbește despre dorința copilului de a cunoaște locurile natale ale mamei și tatălui, implicit neputința mamei de a-și duce copilul acolo; există doar puterea de reculegere și de reamintire a locurilor natale. ,,Eine kleines Lans nur…’’ amintește de lumea pe care o creau românii, ukrainienii și șvabii, în ,,Universitat’’ s-a născut spiritul toleranței, ,,Fruhlingspromenade daheim’’ redă vântul de primăvară de la Cernăuți. Toate poemele continua la fel, o lungă și nesfârșită amintire a ceva ce poate nu a fost cunoscut/văzut/trăit niciodată. ,,Mein Heimatdorf’’, ,,Winterabend daheim’’, ,,Goldene Bistritz’’, ,,Abend in den Karpaten’’ , ,,Die alte Klosterkirche’’, ,,Abschied von daheim’’, ,,Heimatsuche’’, ,,Ein Zug fahrt vorbei…’’ toate vorbesc despre acea Bucovina care a fost cândva și pare a nu mai fi. Este acea Bucovina care a rămas mai mult prin semeția munților săi și culorile minunate care o definesc, de la verdele pădurilor, la vârfurile stâncilor ascuțite și până la albastrul de Voroneț. Cartea este un bun tovarăș de drum al drumețului și un ghid deosebit al sufletului pribeagului, a celui  plecat de mult de  acasă. În cele din urmă cartea este o hartă a unui drum nesfârșit, a unei călătorii care poate nu duce nicăieri, un fel de căutare a ceea ce a fost cândva, a ceva ce nu mai este a ceva ce poate nu va mai fi niciodată.  Wo ist das Land? Unde este acest pământ? Un vis, un gând, o speranță?

Posibilitatea formării unor noi state în Orientul Mijlociu

 

,,Războiul este continuarea politicii’’ (Clausewitz) iar războiul pe care vrea să-l conducă acum președintele Franței, Francois Hollande, este continuarea unei politici deficitare în materie de apărare și securitate. Este greu de crezut că Francois Hollande va deveni liderul unei coaliții mondiale care va reuni SUA și Rusia la stânga și la dreapta Franței în lupta acesteia împotriva organizațiilor jihadiste și implicit a numitului Stat Islamic. Totuși președintele Franței s-a aflat în ziua de 24 noiembrie la Washington unde a discutat cu omologul său Barak Obama. În aceiași zi armata Turciei a doborât un avion militar rus care a intrat pe teritoriul său. Altfel spus, un stat membru NATO a doborât un avion militar rus în contextul în care acesta a violat spațiul său aerian. Probabil este pentru prima data când s-a întâmplat așa ceva din istoria NATO.

Pe 26 noiembrie președintele Franței s-a întâlnit la Moscova cu președintele Rusiei, Vladimir Putin. Astfel a încheiat practic un maraton diplomatic prin care și-a propus să creeze noi aliați și noi alianțe pentru înfrângerea inamicului comun din Orientul Mijlociu. Există mari rezerve în ceea ce privește reușita președintelui francez. De altfel există un conflict din ce în ce mai vizibil între statele membre NATO (începând cu Turcia) și statele care se coalizează în jurul Rusiei.

Probabil una dintre variantele posibile pe care Occidentul le va lua în  calcul va fi crearea unui nou stat în Orientul Mijlociu. Însă nu acest stat islamic ci cu totul și cu totul alt stat. Dacă în Siria nu se va ajunge la nici un  compromis între taberele care-și dispută suveranitatea în teritoriu, atunci o soluție de compromis va fi divizarea statului sirian. De o parte vor fi cei care susțin actualul regim condus de Assad, iar de altă parte vor fi cei care combat acest regim și luptă inclusiv împotriva statului islamic. Nu ar fi prima dată când NATO ar susține o asemenea inițiativă. Există un precedent în Balcani. ONU poate afirma pe bună dreptate că există o criză umanitară iar astfel forțele NATO vor avea legitimitatea de a interveni. În plus recunoașterea rapidă pe plan internațional a acestui stat ca subiect de drept internațional va facilita și mai mult suportul militar și financiar direct al statelor occidentale față de o asemenea entitate. În Irak poate fi aplicată aceiași soluție, fiind creat un stat al kurzilor în nord, la granița cu Turcia și Iran. Este de la sine de înțeles că nu se poate vorbi d știrbirea suveranității acestor state, deoarece ea nu există în momentul de față. Aceste state – Siria și Irak – nu se află în situația de a-și gestiona probleme interne și de a-și administra teritoriul cu atât mai puțin de a se angaja pe plan internațional.

Astfel, dacă vor create încă două state în Orientul Mijlociu va fi creată o nouă ordine, implicit două state create după modelul instituțiilor occidentale, accesibile cetățenilor sirieni, irakieni, kurzi, turkmeni, etc. nu după modelul  teocrațiilor orientale. Desigur, două noi state bazate pe un sistem de valori al societății arabe, însă totodată care respectă Carta Națiunilor Unite sau/și Cartea Europeană a Drepturilor Omului și care recunosc competența Curții Internaționale de Justiție pentru rezolvarea conflictelor/diferendurilor. Astfel ar exista garanția – cel puțin în teorie – că se va renunța la alegerea altor căi și mijloace de rezolvare a disensiunilor etnice, naționale, internaționale, etc. Acum se ridică întrebarea: își dorește Franța și are capacitatea de a sprijini asemenea noi entități statale?

Declarația de război a Franței contra terorismului și obligațiile României

 

 

 

Declarația de război (atipică) a președintelui Franței, Francois Hollande, împotriva terorismului și implicit a numitului ,,Stat Islamic’’ survine după evenimentele din data de 13 noiembrie când la Paris au fost ucise un număr de 129 de persoane de către mai mulți cetățeni francezi și sirieni. Ulterior atentatul terorist a fost revendicat de organizația jihadistă numită Statul Islamic. Franța și România fac parte atât din Uniunea Europeană cât și din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Conform Art. 21, 22, 23, 35 și  mai ales 42  din Tratatul privind  funcționarea Uniunii Europene și conform Art. 51 din Carta Națiunilor Unite și Art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord,[1] în caz de atac implicit în caz de aflarea în război al unuia dintre statele membre a celor două alianțe toate celelalte state se vor afla în stare de război conform principiului solidarității alături de statul atacat. Care sunt obligațiile ce revin statului român în acest nou context european și mondial în același timp? Cum trebuie și mai ales cum poate să se angajeze practic România în solidar cu Franța în acest război contra Statului Islamic? Acestea sunt principalele întrebări la care este căutat un răspuns în studiul de față.

În primul rând, care este contextul exact în care a fost făcută această declarație de război? În seara zilei de 13 decembrie 2015 au loc mai multe atacuri teroriste în Paris. După orele 22.36 președintele Francois Hollande într-o conferință direct de la Palatul Elysee evocă atacuri teroriste fără precedent (,,des attaques terroristes d’une ampleur sans précédent’’) și a decretat starea de urgență.[2]  La 14 noiembrie într-o nouă declarație președintele Franței menționează pentru prima dată ,,acte de război’’ (,,acte de guerre’’) și anunță convocarea Congresului pentru data de 16 noiembrie. Francois Hollande cere în cadrul Congresului întrunit la Versailles o reformă constituțională pentru introducerea unei ,,stări de criză’’ în Constituție pentru  a permite luarea unor decizii mai drastice și implicit mai radicale în asemenea situații.[3] Totuși, pentru a aduce un amendament constituției este nevoie de o susținere a amendamentului în Congres de cel puțin 60%, ceea ce actualul partid de guvernământ din Franța nu are. La 21 noiembrie Consiliul de Securitate ONU adoptă rezoluția numărul 2249 prin care este cerută eliminarea Statului Islamic.[4]

După 1990 a urmat o reformă a serviciilor de informații din România, fiind creată o instituție specială, autonomă pentru serviciul de informații externe (SIE). Necesitatea sa a devenit cu atât mai evidentă odată cu integrarea statului român în structurile NATO și UE unde cele mai puternice state – din punct de vedere politic, militar și economic – au două instituții de servicii de informații distincte, una pentru afacerile interne și alta pentru afacerile externe. Statul român și-a reformat instituțiile de apărare după modelul aliaților/partenerilor săi occidentali.

Așadar, în contextul actual, conform Art. 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite, Art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord și Art. 42 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, România se află alături de Franța într-o stare de război împotriva unui inamic nonconvențional, atipic războiul tradițional, definit printr-o organizație compusă din multiple alte organizații militarizate conduse de o ideologie extremistă și care acționează din Orientul Mijlociu la nivelul întregului continent asiatic, răspândindu-se prin militanți sinucigași în Africa și Europa. Rolul României este de a ajuta Franța să combată aceste organizații și să apere integritatea și siguranța Uniunii Europene și a cetățenilor ei. Posibilitățile de colaborare pot fi multiple cu atât mai mult cu cât situația din Orientul Mijlociu devine din ce în ce mai complexă după doborârea unui avion rus de către armata turcă la granița dintre Turcia și Siria chiar în momentul în care președintele Francois Hollande se afla în vizită la Washington pentru o întâlnire cu omologul său Barak Obama.

 

[1] Cooperarea în materie militară între Comunitățile Europene și NATO a început în 1992, moment în care Franța încă nu se reîntorsese în cadrul alianței după ce președintele Charles de Gaulle a decis în anii `60 să scoată statul francez din această alianță. Ulterior, în anul 2009 Franța a reintrat în NATO.

[2] Această primă conferință a constitui prima declarație informală cu privire la lupta împotriva terorismului. Ea este în primul rând o declarație politică prin mesaj și nuanțe: ,, Nous allons mener le combat. Il sera impitoyable. Parce que quand les terroristes sont capables de commettre de telles atrocités, ils doivent être certains qu’il y aura en face d’eux une France déterminée, une France unie, une France rassemblée et une France qui ne se laissera pas impressionner.’’  În Jim Jarrasse, Les jours qui ont fait basculer le quinquennat, în Le Figaro,  21.11.2015

[3] ,,Surtout, le chef de l’Etat annonce une réforme constitutionnelle pour créer un «état de crise», à cheval entre les pleins pouvoirs et l’état de siège.’’ Idem.

[4] http://www.elysee.fr/communiques-de-presse/article/adoption-de-la-resolution-2249-par-le-conseil-de-securite-des-nations-unies/ citit la 23.11.2015

Bran

 

DSCF8861

Dimineața pe Vârful Omu la aproximativ orele 07.00

Am ajuns la Bran aproximativ la orele 14.00, după o coborâre de pe Vârful Omu care a durat aproximativ 6 ore. Nu am venit singur ci însoțit de un cățel care a venit cu mine de la Cabana Omu (2505 m.) până jos în Bran. În timp ce coboram pe poarta Branului, ieșeam efectiv din valul de ceață și puteam zări cum se întrepătrunde pădurea de conifere cu pădurea de foioase sub un soare cald de toamnă. Aveam în fața ochilor un tablou aparte în culori ruginii, aurii și un verde brad închis, în diferite tonuri variind de la versant la versant sau de la deal la deal.

DSCF8868

Coborând pe drumul forestier și ulterior pe șoseaua ce coboară de la pârtia de ski până jos în Bran, am fost plăcut surprins, din nou, de diversitatea căsuțelor aflate pe cele două părți ale drumului. Case ridicate în urmă cu un secol, în perioada interbelică sau imediat după cel de Al Doilea Război Mondial sunt mult mai frumoase și mai primitoare decât orice construcție recent ridicată.

DSCF8871

Totuși, cu părere de rău, îmi dau seama că aceste case vor dispărea la un anumit moment dat iar în locul lor vor fi ridicate altele noi, mai moderne, mai spațioase, poate mai confortabile însă niciodată nu vor putea vorbi mai bine despre oamenii aceste locuri, despre obiceiuri și tradiții, niciodată o casă de vacanță cu două sau trei etaje nu va reuși să redea satul Bran din urmă cu un secol, un deceniu sau un an.

DSCF8887

Am avut ocazia la Bran să citesc câteva pagini din ultima carte a lui Andrei Cornea, Uimitoarea istorie a lui Mesia  Șabbatai, o carte pe care mi-aș dori să o văd în programa liceelor sau chiar a școlilor generale din România. O carte excelentă atât pentru literatură cât și pentru istoria universală.

DSCF8941

Nu voi uita niciodată această minunată toamnă la Bran. Culorile, mirosul, aerul, oamenii, liniștea, acest buchet eclectic, minunat, bogat, aparte pe care aș îndrăzni să-l numesc chiar unic. Merg an de an la Bran și parcă de fiecare dată mă aflu acolo pentru prima dată, de fiecare dată descopăr ceva, văd ceva nou, ascult ceva plăcut, citesc ceva inedit.

,,Sacralizarea politicii’’, comparație între tezele lui Eric Voegelin și Emilio Gentile asupra ,,religiilor politice’’

*Acesta este un rezumat al ideilor pe care le-am prezentat în cadrul unei conferințe susținută în data de 21 noiembrie, organizată de Asociația Studenților la Istorie ,,Dacia” la Facultatea de Istorie a Universității București.

Pentru antropologul francez, Claude Riviere, epoca modernă și implicit secularizarea au provocat o proliferare sălbatică a sentimentului religiozității.[1] Această ,,proliferare sălbatică’’ s-a manifesta sub forma ideologiilor/regimurilor  totalitare pe care unii istorici, filosofi, teologi,  le-au numit religii politice.  În cercetarea de față este analizată prin comparație conceptul de religie politică, prin comparația studiilor lui Emilio Gentile și Eric Voegelin, fără a-i neglija desigur pe alți autori magistrali precum Alain Besancon[2], Hans Momsen[3], Hans Maier[4], etc.

Eric Voegelin a fost redescoperit recent în spaţial anglo-saxon, în special în Germania. Sunt de apreciat şi ultimele traduceri din Franţa, spre exemplu opus magnus al lui Voegelin Ordung und Geschichte, traducere care în anul 2014 a ajuns la volumul III. În România el rămâne destul de necunoscut, fiind tradusă doar lucrarea Religiile politice (Humanitas, 2011). Emilio Gentile este un autor cunoscut și important prin interogațiile istoricilor asupra fascismului și implicit a celorlalte formațiuni politice derivate din fascism sau înrudite din punct de vedere doctrinar și organizatoric cu fascismul. O lucrare importantă este Le religioni della politica. Fra democrazie e totalitarismi, Laterza, Roma 2001, carte reeditată periodic în Italia și Franța și distinsă în 2003 cu premiul Hans Sigrist acordat de Universitatea din Berna. De asemenea printre lucrările sale amintim una în colaborare chiar cu Hans Maier, Die Sakralisierung der Politik în Hans Maier (Coordonator) Wege in die Gewalt. Die modernen politischen Religionen, Frankfurt/Main, 2000. Desigur sunt și alți istorici, filosofi, politologi, pe   scurt alți autori[5]  germani plecați ulterior în S.U.A.[6], francezi[7]  și alții[8].

Ceea ce poate constitui marea diferență dintre cele două abordări este dată de teza lui Emilio Gentile conform căreia inclusiv o democrație – prin sacralizarea fenomenului politic – poate deveni o nouă religie, o religie politică. În contrast cu  Voegelin care numește religie doar ideologiile totalitare. De asemenea o altă mare deosebire îl constituie faptul că Voegelin considera aceste noi religii ca fiind de natură politică, după cum rezultă și din denumire: religii politice. Altfel spus, religii mundane, create de om pentru om și sunt lipsite de elementul sacru ele manifestându-se ca religii doar prin forma lor nu și prin esență. Gentile, consideră că aceste religii sunt produsul fenomenului politic, după cum rezultă din denumirea pe care el o folosește: religiile politicii.

[1] Claude Riviere, Le liturgie politiche, p. 145

[2] Alain Besancon, reprezentant al gândirii franceze a fost mai accesibil și implicit a devenit mai ușor de citit și de cunoscut. Lucrările sale sunt traduse în limba română, iar printre cele mai reprezentative menționăm Orignile intelectuale ale leninismului (Humanitas 1993, 2007), Confuzia limbilor (Humanitas, 1992), Imaginea interzisă, o istorie intelectuală a iconoclasmului (Humanitas, 1994), Nenorocirea secolului (Humanitas, 2007) etc.

[3] Hans Mommsen spre exemplu, un alt teoretician al totalitarismului ca fenomen,  a fost tradus, însă marginal, fiind publicat doar în câteva volume colective cu câte un articol. El este mai cunoscut prin studiile realizate asupra subiectului Hannah Arendt/totalitarism.

[4]  Hans Maier, Die Sakralisierung der Politik în Hans Maier (Coordonator) Wege in die Gewalt. Die modernen politischen Religionen, Frankfurt/Main, 2000. Hans Maier nu a fost deloc tradus în limba română şi este cu atât mai puţin cunoscut în România decât este Eric Voegelin. Maier observă dimensiunea religioasă a regimurilor totalitare exprimată la început  în discursul politic : în Italia statul este proclamat total/totalitar (prin discursul lui Mussolini din 22 iunie 1925), în Germania ,,mișcarea’’ național-socialistă (die Bewegung) este sacră, liderii național-socialiști se prezintă ca adevărați profeți/misionari pe pământul german, iar partidul se substituie statului (Die Partei befiehlt dem Staat).  Nu întâmplător Munchen este numit ,,oraș al mișcării’’ (Stadt der Bewegung), iar Nurnberg, oraș imperial al fostului Imperiu Romano-German este orașul unde timp de 10 zile, în luna septembrie, aveau loc ,,zilele partidului’’ depășind prin manifestări proporțiile ceremoniilor  sărbătorilor de iarnă sau pascale.

[5] Georg Lachmann Mosse (1918-1999), a se vedea Ein Volk, ein Reich, ein Führer. Die völkischen Ursprünge des Nationalsozialismus. Athenäum, Königstein im Taunus, 1979, Der nationalsozialistische Alltag. Beltz-Athenäum, Weinheim 1993, Die Nationalisierung der Massen. Politische Symbolik und Massenbewegungen von den Befreiungskriegen bis zum Dritten Reich. Campus, Frankfurt 1993.

[6] Hannah Arendt (1906-1975), a se vedea în special Elemente und Ursprunge totaler Herrschaft Antisemitismus, Imperealismus, totale Herrschaft, Piper, Munchen, Zurich, 16 Auflage August 2013

[7] Stephane Courtois, a se vedea în special Le Livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression avec Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin (en coll.), Robert Laffont, Paris, 1997, Quand tombe la nuit. Origines et émergence des régimes totalitaires en Europe, 1900-1934 (dir.), L’Âge d’Homme, Lausanne, 2001, « Ein Gespenst geht um in Europa ». Das Erbe kommunistischer Ideologien (dir.)(en coll.) avec Uwe Backes, Cologne/Weimar/Vienne, Bölhau Verlag, 2002, Une si longue nuit. L’apogée des régimes totalitaires en Europe, 1935-1953 (dir.), Éditions du Rocher, 2003, Communisme et totalitarisme, Perrin, Paris, 2009

[8] Carl Joachim Friedrich, Totalitarian Dictatorships und Autocracy, (cu  Zbigniew Brzezinski) , Cambridge, 1956 și Zbigniew Brzezinski, Das gescheiterte Experiment: Der Untergang des kommunistischen Systems. Ueberreuter-Sachbuch, Wien 1989.

Un nou vârf

DSCF8850

 

,,Puisqu`il est difficile de distinguer les vrais prophetes des faux, mefions-nous de tous les prophetes; il vaut mieux renoncer aus verites reveles, meme si elles nous transportent par leur simplicite et par leur eclat, meme si nous les trouvons commodes parce qu`on les a gratis. Il vaut mieux se contenter d`autres verites plus modestes et moins enthousiasmantes, de celles que l`on conquiert laborieusement, progressivement et sans bruler les etapes, par l`etude, la disscution et la raisonnement, et qui peuvent etre verifiees et demontrees.’’ Primo Levi

Aceste rânduri scrise de Primo Levi m-au însoțit tot timpul pe drumul meu spre un alt vârf, spre un nou vârf. Mai ales în contextul actual, atât la nivel național, cât și la nivel european, simt că tot felul de ,,adevăruri’’ fabricate în pripă în timpul nopții și livrate la primele ore ale zilei au ocupat marea parte a spațiului și timpului atât din presa scrisă cât și din presa on-line. Nu pot acorda credit acestor salvatori, acestor mesia care se arată în orice situație critică dominată de haos și dezordine. Nu pot acorda credibilitate celor care ies peste noapte din neant și proclamă instaurarea unei ierarhii valorice implicit o nouă ordine. În acest context cuvintele lui Primo Levi sunt importante și demne de luat în seamă. Le-am purtat în gând răstălmăcindu-le pătând din nou potecile Munților Carpați. De data aceasta nu prea departe de București, am mers din nou în Parcul Național Bucegi de a căror stânci m-am îndrăgostit încă de la prima întâlnire, aș îndrăzni să spun de la prima vedere, atunci când coboram cu trenul dinspre Brașov spre București și am zărit pentru prima dată impunătorul masiv al Caraimanului. Așadar, într-o dimineața de noiembrie am coborât din nou la Bușteni, urcând până la Căminul Clubului Alpin Român iar de acolo pe poteca direct pe Plaiul Munticelului, Măsurătoarea Urșilor, spre Poiana Coștilei. Am trecut prin Poiana Văii Cerbului, peste Valea Comorilor, Piciorul Bujorilor (nu am văzut bujorii în luna noiembrie…), Valea Bujorilor, Poiana cu Urzici (nu am mai văzut nici urzici…) și după trei ore de marș neoprit am ajuns la Pichetul Roșu (1445 m.) fost punct al frontierei între Țara Românească și Transilvania, implicit Imperiul Austro-Ungar, practic aici era și este un punct aflat la granița între est și vest. De la Pichetul Roșu am cotit la stânga pe Poteca Take Ionescu prin Poiana Bucșoiu peste Creasta Văii Rele până la Prepeleac (1884 m. ), unde am ajuns după aproximativ alte două ore de mers. Până aici tot drumul îmi era cunoscut urcându-l și coborându-l de multiple ori, pe timp de vară, toamnă și început de iarnă, uneori riscându-mi viața datorită potecilor blocate de zăpadă și gheață. De la Prepeleac începea partea inedită din această cărare pe care o urmam. Practic mi-am propus să ajung pe aici până sus pe Vârful Bucșoiu 2492 m. Traseul urcă printre arbuști din ce în ce mai mici, jnepeni și floră tipică pentru asemenea zone alpine. După aproximativ o oră de la urcat se iese în gol alpin. Eu am avut norocul de a avea o zi însorită, dar pe cât de însorită a fost tot atât de puternic a fost și vântul, ceea ce crește senzația de frig atunci când te oprești și face imposibil dialogul dintre tine și altcineva. Cred că am atins Vârful Bucșoiu la 7 ore după ce am plecat din Bușteni. Vremea încă era frumoasă. Ulterior când am început să cobor pe Valea Bucșoiului și ulterior să urc pe Vârful Omu (2505 m. ) valul de nori aflat deasupra Branului a început să urce pe versantul vestic al Bucegilor iar în câteva minute norii au înconjurat cele două vârfuri între care mă aflam. A fost o dezlănțuire a valurilor de nori care m-au înghițit în  câteva  clipe. Până să scot aparatul de fotografiat din rucksack și să fotografiez fenomenul mă aflam deja într-un fel de ceață albă. Încă jumătate de oră și am ajuns pe Vârful Omu. Aici am înnoptat.

Încă un Vârf pe care am reușit să-l urc. Mulțumesc  în mod simbolic ridicând ochii undeva în ceață, pe un vârf, singur, în noaptea albă. Frigul se instalează din ce în ce mai simțitor. A doua zi va trebui să fiu pregătit să cobor spre Bran.

Bilanțul politic al unui an dificil I

 

16 noiembrie 2014 – 16 noiembrie 2015. Un an de la alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României. Un bilanț care nu este deloc lung și complex. Dimpotrivă. În contradicție cu ceea ce s-a anunțat în campanie: un altfel de politică. De ce? Deoarece un altfel de a face politică presupune a aduce și a promova un alt fel de oameni, nu aceiași oameni, tot aceiași de până acum revopsiți în culorile PNL, UNPR, UDMR, PMP, sau altele în funcție de sezon. Cine a observat noi figuri? Cine a văzut alte personalități? Cine a văzut o altă identitate a  scenei politice? În fapt, în partidele politice nu există individualități bine conturate, nu există caractere puternice cu o personalitate bine construită care să iasă din tiparele clasice. Dimpotrivă, există o tendință de uniformizare și omogenizare a indivizilor, un fel de marxism a posteriori ce caracterizează organizațiile politice atât din provincie cât și din capitală. Tocmai o personalitatea puternică poate defini și creiona identitatea unui partid, a unei alianțe, a unui bloc de partide. Ce ar fi fost Partidul Național Țărănesc fără Iuliu Maniu? Probabil nu ar fi existat veci. Probabil nu ar fi fost realizată niciodată unificarea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc din România. Ulterior, după 1990 ce ar fi fost Convenția Democrată fără Corneliu Coposu? Poate nici nu ar fi existat, iar Emil Constantinescu nu ar fi avut niciodată șansa de a deveni, ce-i drept pentru puțin timp, unul dintre cei mai iubiți politicieni, pentru ca ulterior să devină unul dintre cei mai urâți și blamați. Președintele Klaus Iohannis nu este departe de o asemenea ,,reușită’’.

Istoria, pentru a consemna adevărate reușite pe plan politic, economic, social, cultural  are nevoie de mari personalități. Însă nu doar de atât! Fiecare personalitate are nevoie de o suită de consilieri. Dincolo de oamenii din cercurile pe care le frecventezi, ai nevoie de adevărați specialiști, de profesioniști în fiecare domeniu de care prin funcția pe care o ocupi – președintele statului – ești implicit responsabil pentru acele domenii de activitate, pentru modul în care gestionează problemele ivite. Este greu de crezut că toți consilierii președintelui au fost la înălțimea funcției pe care au ocupat-o un an de zile. Este greu de crezut că acele criterii de selecție au fost tocmai cele ideale: experți, profesioniști, excelență și performanță în domeniul de activitate, studii superioare și experiențe profesionale în Occident, onestitate, seriozitate, moralitate neîndoielnică și măcar o minimă recunoaștere a meritelor și reușitelor din partea colegilor de breaslă. Probabil administrația prezidențială ar necesita o reînnoire a personalului său dacă ar lua în calcul aceste criterii… Probabil unii dintre consilieri președintelui au ajuns acolo chiar fără voia sa. Partidele politice care i-au susținut candidatura în 2014 au susținut în mod inevitabil și candidatura/alegerea altora în funcții precum cea de consilier prezidențial.

Însă, dincolo de această ,,castă’’ a consilierilor prezidențiali este de luat în calcul prestația președintelui și implicit coabitarea sa cu un prim-ministru pe care l-a contestat și pe care totuși la tolerat un an de zile. Este de neînțeles răbdarea președintelui față de acest prim-ministru care a încercat în multiple rânduri aproape să-l saboteze în exercitarea atribuțiilor  sale de șef al statului. Ceea ce este surprinzător în atitudinea președintelui este faptul că nu a încercat – cel puțin nu s-a văzut – să-l înlocuiască pe acest prim-ministru un doctoratul copiat, cu dosare penale și în plus o biografie mai mult decât incertă atât pe plan personal cât și profesional.

Un al episod confuz a fost numirea unor ,,noi’’ ambasadori. În realitate, au fost schimbați doar oamenii în interiorul sistemului, au fost trimiși dintr-o poziție importantă în alta. Cu excepția lui Emil Hurezeanu  (numit ambasador la Berlin) este greu de găsit o persoană care provine din afara sistemului, inclusiv el nefiind foarte străin de sistemul în care a intrat și din care acum face parte.