40 de corăbii pe fundul Mării Negre

39a9152e00000578-3866452-image-a-17_1477301541980

Citesc în presa străină (a se vedea dailymail.co.uk ) că britanicii printr-un proiect științific susținut de Stril Explorer au găsit pe fundul Mării Negre 40 de corăbii bizantine. Acestea s-au conservat foarte bine date fiind condițiile din mediul advactic la 150 de metrii adâncime și în special absența oxigenului care a permis păstrarea structurii de lemn. Inițial britanicii au plecat în căutarea unor artefacte antice iar descoperire navelor medievale pare a fi o întâmplare. Este de amintit faptul că vasele nu pot fi construite mai recent de anul 1451 când Constantinopolul a fost cucerit de otomani iar astfel s-a pus practic capăt societății bizantine, cu economia, armata și politca sa, rămânând desigur doar cultura. Așadar aceste corăbii au cel puțin 450 de ani de istorie iar la bordul lor, probabil, pot fi descoperite multe alte aspecte ale culturii și civilizației bizantine încă necunoscute. Marea Neagră a fost traversată nu doar de corăbii bizantine. Astfel vasele de pe fundul său pot fi și genoveze, georgiene, persane, otomane, rusești sau/și tătărești, chiar dacă acestea ar fi de dimensiuni mai mici.  Astfel istoria poate fi scrisă și rescrisă în orice moment în funcție de ceea ce aduce la suprafață – de data aceasta atât la prorpiu cât și la figurat – știința istorică și nu numai. Probabil cu cât celelalte științe se vor dezvolta mai mult, în speța tehnologia, probabil cu atât mai mult vom descoperi noi și noi vestigii și artefacte.

Advertisements

De ce Basarabia și nu Bucovina de Nord?

 

king_carol_ii_of_romania

Carol al II-lea, regele care a cedat Bucovina de Nord și Basarabia

La mitingul unioniștilor s-a discutat în special despre Basarabia. Foarte frumos! Felicitări! Însă ,,Unirea’’ de la 1918 s-a făcut doar cu Basarabia? Oare atât de mare să fie amnezia? Cu ce este mai prejos Cernăuți de Chișinău? De ce se vorbește doar despre Basarabia și nu și despre Bucovina de Nord? Oare Eminescu nu la Cernăuți a fost școlit? Oare Paul Celan nu la Cernăuți a creat? Oare Georg Lowendal nu la Cernăuți a pictat? Oare nu în virtuatea aceluiași pact secret Ribentrop-Molotov (23 august 1944)   și din cauza lașității politicienilor români din epocă au fost ambele provincii românești anexate de URSS?

Într-adevăr România, după 1990, a recunoscut granițele Ucrainei așa cum ele au fost trasate prin pactul Ribentrop-Molotov. Desigur nu mai trebuie menționat faptul că aceasta a fost o enormă greșeală de proporții istorice deoarece a însemnat recunoașterea legitimității cu care această graniță a fost trasată, în speță împărțirea sferelor de influență între Germania  și Uniunea Sovietică în anul de grație 1939. Astfel, România a dat dovadă că nu are nici curajul, nici capacitatea și nici abilitatea de a combate dictatele impuse de alte state (în cazul de față a două regimuri totalitare) și  nici nu-și  apără interesele naționale.

Însă, în contextul în care se discută de unirea cu Basarabia, de ce nu se discută și de unirea cu Bucovina? Mai ales dat fiind faptul că aceste granițe ale Ucrainei au fost puse sub semnul întrebării nu numai de Rusia prin anexarea Crimeii și susținerea separatiștilor din Donbas ci de întreaga comunitate internațională care nu are nici știința și nici puterea de a garanta aceste granițe. Mai mult, dacă inclusiv Ucraina a pus sub semnul întrebării drepturile minorităților naționale (a se vedea inclusiv românii din Bucovina și Odesa), cum mai poate garanta comunitatea internațională ,,statul de drept’’ ucrainean? Din 2014, când a izbucnit conflictul în Ucraina, România a avut nenumărate ocazii pentru a ridica problema românilor din această țară, cu atât mai mult cu cât români din Bucovina au fost trimiși pe front și aduși înapoi în coșciug. Se ridică din nou întrebarea dacă acesta este interesul național al românilor, luptele din Donbas? Însă nici de această dată clasa politică de la București nu a știut și poate nu a avut nici capacitatea să răspundă acestor provocări.

Se poate spune că Bucovina de Nord face parte din statul Ucrainean. Însă la fel de bine se poate spune că în Republica Moldova există regiunea autonomă Transnistria care nu acceptă nici un fel de unire cu România. De asemenea se poate spune că militând/revendicând Bucovina de Nord este o amenințare și mai mare la adresa integrității Ucrainei. Însă Ungaria nu a făcut deja acest lucru în privința zonei populate de o minoritate deloc neglijabilă de maghiari? Mai mult, revendicând Republica Moldova, asta nu înseană dispariția unui stat (oricât de tânăr și fragil ar fi acesta!) de pe harta   lumii? Din punct de vedere al dreptului internațional nu se ridică oare aceleași probleme?

Însă, nu stă nici în puterea dreptului internațional, nici al istoricilor și nici a celor care participă la marșuri ,,unioniste’’ readucerea în același corp statal a celor două provincii istorice, Basarabia și Bucovina de Nord. Stă doar în puterea clasei politice precum și în voința decidenților politici de la Moscova și de la Berlin (nu Bruxelles!) ca această schimbare majoră să se producă! Ca o ironie a sorții, din nou, precum în 1939, nu la București sau la Chișinău sau la Kiev se vor discuta aceste probleme ci în cadrul unui dialog între Germania și Rusia, fie el la Berlin sau la Moscova. Din nefericire pentru România și mai ales pentru români, am păstrat prietenia cu germanii însă am neglijat-o pe cea cu Moscova.

USR și falsa avangardă a societății românești

 

img_5122

Un partid politic poate reprezenta – așa cum o spune și numele său – o parte dintr-un întreg, în speță o parte dintr-o societate, un segment, un anumit procentaj. Niciodată un partid politic, indiferent de ideologie, origine și membrii nu va putea reprezenta atât ariergarda unei societăți și cu atât mai puțin avangarda. Doar partidele politice din regimurile totalitare pretindeau a fi un vârf de lance al lumii în care au apărut. USR a reușit să strângă semnăturile necesare pentru a candida la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016. Mai exact a strâns 340 000 de semnături, lucru admirabil pentru o formațiune politică nou, fapt pentru care merită sincere felicitări. Însă, de la acest pas și până la discursul politic prin care noul partid se prezintă a fi nu doar cel care poate schimba ceva ci și cel care reprezintă adevăratele interese ale unei națiuni… de la 340 000 de semnături și până la constituirea avangardei unei societăți de 20 de milioane de suflete este un drum lung, dacă nu chiar imposibil. O avangară înseamnă o elită, iar o elită nu înseamnă un partid politic. O elită înseamnă universalitatea ideilor nu aservirea lor intereselor puterii politice sau mai grav, aservirea lor diferitor grupuri  de interese. Un intelectual, membru al unui grup respectabil, implicat, angajat în politică nu este în mod obligatoriu și membru al elitei sau elitelor unei societăți. Orice intelectual implicat în politică pierde din echidistanța naturală pe care o oferă o poziție neutră, un raționament echilibrat, cântărind atât argumentele celor de la stânga cât și ale celor de la dreapta scenei politice.

O avangardă a societății înseamnă o elită, iar aceasta este formată din oameni cu o înaltă calificare, a căror operă cunoaște o largă recunoaștere și apreciere,  oameni de cultură, oameni independenți atât economic cât și politic, oameni cu o înaltă autoritate morală, aspect mai rar întâlnit la oamenii politici precum și la cei care se numesc oameni de afaceri. Desigur o elită este  formată din marii investitori, bancheri, bursieri, dar și tot anumiți speculanți și diplomați de carieră sau de conjunctură, însă nu din băcani, târgoveți, bișnițari, demagogi de cafenea/berării/cârciumi  ( a se vedea apelativul atribuit lui Adolf Hitler de către istorici: Bierkellerdemagoge!)  sau vâtafi de plai de ieri și de azi așa cum se prezintă les soit dits baroni locali, în persoana primarilor și președinților de consilii județene din pronciile României.

Din nefericire pentru USR, sub nici o formă această formațiune politică nu poate deveni avangarda societății românești. Cel mult poate deveni avangarda unei clase politice, constituită din oameni nu doar capabili dar și responsabili pentru ceea ce fac și zic; însă nici măcar atât nu se poate spune date fiind aparițiile mai puțin inteligente ale membrilor partidului din organizația de la Cluj. Clujul mereu are câte un grup de ,,iluminiști’’, adepți ai lui d`Alembert și Jean Jaques Rousseu care lansează diferite aforisme și ,,maxime cugetări’’ prin care pot uimi întreaga țară. Păcat, astfel nu doar că se fac pe ei înșiși de rușine, dar mai mult aduc o umbră nemeritată acestui oraș care găzduiește atâția omeni cumpătați și așezați care nu pozează drept ,,înțelepții Sionului.’’

USR are doar șansa de a strânge mulți membrii și de a deveni un partid politic adevărat, nu o avangardă a societății. Însă nu doar un partid oarecare precum partidele ,,balama’’ folosite la dărâmat și ridicat alte guverne la loc ( a se vedea UDMR, UNPR, ALDE, etc.), ci un mare partid politic. USR are această mare șansă și o poate valorifica rapid, pe fundalul nemulțumirii generale față de vechlile-actuale partide politice. Pentru acest demers partidul va avea nevoie și de mari personalități. Un singur om nu poate duce un partid la mare victorie ci la un mare dezastru. A se vedea partidul respectiv statul care se contopește cu persoana conducătorului și dezastrul care urmează de aici prezentat excelent de Norbert Frei în cartea sa Statul Fuhrerului…  Totuși, USR va ajunge la masa negocierilor, iar acolo va trebuie să și cedeze pentru a  primi. Este greu de imaginat că USR poate câștiga alegerile (adică cel puțin 51% din voturi la alegerile parlamentare) atât în 2016 cât și în 2020. Însă, în politică orice este posibil…

Va câștiga sau nu va câștiga PNL alegerile?

14642098_1469481393065956_2682169818617564349_n

Am coborât din munți asemenea personajului lui Friedrich Nietzsche, înțeleptul Zarathustra (cartea poartă numele acestuia, Also spracht ZarathustraAșa grăita Zarathustra) și  m-am minunat de ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Mirarera este cu atât mai mare cu cât în preajma alegerilor pentru Parlament îmi amintesc foarte bine cee ce se întâmpla în urmă cu patru ani de zile. Astfel îmi este oarecum greu să înțeleg cum oamenii care au prezentat un proiect politic atunci, în 2012, nu au reușit – poate nici nu au vrut în esență – să facă ceea ce au spus. Cine își mai amintește de marea descentralizare? Cine mai ține minte proiectul de schimbare a constituției? Cine mai vrea să audă de marele USL? Toate aceste proiecte, mari nu doar pe hârtie ci și în perspectiva desăvârșirii lor, toate nu au s-au dovedit a fi mai mult sau mai puțin decât mari deziluzii. Energie, timp, bani și multe alte oportunități pierdute. La aceste lucruri s-au rezumat acțiunile celor care acum vin să ceară – pentru a nu spune să cerșească –  din nou și din nou votul compatrioților. Demnitatea? Onoarea? Concepte abstracte  de care lumea politică este mult prea străină!

În acest sumbru context se ridică o întrebare firească, vor pierde sau nu liberalii alegerile din această toamnă? De ce această întrebare? Deoarece logica politică aduce la putere foarte  ușor un partid aflat în opoziție decât unul care a stat deja la guvernare. Simplu principiu al alternanței funcționează datorită faptului că cei din opoziție găsesc mult mai ușor de argumentat și implicit de  acuzat puterea de orice acțiune respectiv inancțiune. În schimb, un guvern nu-și mai poate legitima rostul continuității sale în următorul ciclu dacă nu satisface suma pretențiilor celor care l-au investit cu încredere prin acordarea votului lor. Astfel, liberalii ar fi avut, teoretic, prima șansă. Însă, practic nu mai au această șansă. De ce? Deoarece alegătorii acestora sunt în același timp și cei mai drastici judecători. Spre deosebire de alegătorii/simpatizanții/prietenii socialiștilor, cei care au avut încredere în liberali nu au răbdare, sunt mult mai dinamici, mult mai suspicioși, mai întreprinzători, mult mai încrezători în șansa unei alternative. Ei sunt acei oameni care se satură repede de un produs cu atât mai mult cu cât nu li se satisface nevoile prin consumarea lui.  Iar un partid politic este  la rândul său un produs a societății. Un principiu  economic esențial  indică faptul că gradul de satisfacție scade cu cât acel produs este mai folosit. Politicienii nu înțeleg asta. Poate unii da, însă marea lor parte nu. Liberalii par a fi obosiți, par a fi hăituți de proprii lor susținători, de propria lor istorie – obiective politice neîmplinite – de noile partide care le fac mereu concurență.

În primăvara acestui an profesorul universitar Valeriu Stoica declara într-un interviu acordat Revistei 22 că dacă liberalii nu vor opta pentru un congres, repede, prin care să fie aleasă o nouă conducere după eșecul din alegerile locale atunci în mod inevitabil le vor pierde și pe cele parlamentare. Există posibilitatea ca această ipoteză să fie confirmată după 11 decembrie. A câștiga alegerile înseană a obține 50+1 % din voturi, ca partid. Sau, în cazul în care nu este atins acest prag, prin formarea unei alianțe după alegeri prin care să se ajungă la guvernare. Însă, în actualul context nici prima și nici a doua variantă nu sunt fezabile. De ce? Deoarece liberalii și-au menajat adversarii, le-au lăsat spațiu și timp să-și desfășoare nu doar programele/proiectele politice ci și să le pună în practică: a se vedea legea electorală,  degringolada de la ministerul educației, haosul privind acordarea și retragerea doctoratelor, halucinanta campanie electorală la alegerile locale mai ales în capitală, promovarea unor mediocrități în pozițile de conducere ale partidului, etc. etc.

În loc de încheiere a acestui inchizitoriu, ar fi fost de dorit ca, dincolo de toate aceste neajunsuri, să fi văzut că un domn senator, sau un domn deputat, sau un alt domn care a beneficiat de luxul din parlaemnt să vină și să demonstreze că în urmă cu patru ani a spus că va rezolva o anumită problemă și într-adevăr a rezolvat-o. Să dăm un exemplu? Transporturile, fie ele pe cale ferată sau șosea. Oare câți dintre acești domni au fost cu trenul de la Iași la Timișoara sau de la București la Satu Mare? Desigur nu au fost, sau dacă da, a doua oară nu au mai găsit argumente pentru care un om normal ar circula cu trenul în România. Ai nevoie de o doză de nebunie pentru a călători în condițiile groaznice oferite de CFR la fel cum ai nevoie de mult curaj pentru a conduce noaptea pe un așa zis drum european atât în Moldova cât și în Transilvania.

În definitiv, dacă liberalii vor obține un alt scort istoric de 25% sau 26% sau chiar 30%, ei nu trebuie să fie compătimiți. Dacă nu vor câștiga alegerile parlamentare, ceea ce este greu de crezut, vor avea șansa de a câștiga o altă conducere, iar acest lucru va fi cu adevărat un câștig. Un mare pas înainte de care au nevoie ca de aer după alegerile/numirile/înscăunările din 2014. Practic după o impostură de doi ani de zile au șansa istorică de a recâștiga încrederea celor care i-au votat în noiembrie și decembrie 2014. În momentul de față se poate spune că toți cei care au făcut diferența între primul tur de la alegerile prezidențiale din 2014 și al doilea tur al acelorași alegeri nu vor mai susține proiectul liberalilor. De ce? Deoarece printre foarte multe promisiuni neonorate se numără și cea conform căruia s-a predicat o altfel de politică. Or, dimpotrivă ceea ce s-a putut vedea a fost și încă mai este ceva mai înfiorător decât ceea ce proprun contracandidații. Rezultatul este simplu, noile partide, mici sau mari, vor avea de câștigat. În această situație, cu aceată conducere și mai ales în fața acestor provocări, liberalii sunt la un pas de un alt moment istoric: ieșirea din viața politică și intrarea finală în cărțile de istorie.

Pot 200 000 de oameni să salveze România?

img_1641

Mirare și curiozitate în același timp.

Răspunsul la această întrebare este similar cu cel oferit la întrebarea dacă 100 sau 10 sau un singur om ar putea salva România. Astfel, USR (Uniunea Salvați România – ar putea la fel de bine să se numească uniunea salvaorilor României) are nevoie de 200 000 de semnături pentru a putea candida la alegerile parlamentare. Să presupunem că realizează această sarcină. Să presupunem că va reuși să treacă și de pragul electoral de 5% pentru a intra în Parlament. Problema care se ridică este cum va reuși să transpună în proiecte legislative doleanțele și încredirea celor cel puțin 200 000 de oameni care și-au oferit semnătura și votul?

Problema stă în faptul că nu poți salva absolut nimic doar cu o semnătură și un vot. Cei 200 000 deoameni  care vor semna și vota pentru USR nu se pot aștepta că se va schimba ceva. Nu. Nu este suficient. Este necesar ca cei 200 000 să se însrie în USR, sau în M10 sau în alte fundații și ONG-uri, să sprijine asemenea acțiuni și alte asemenea inițiative precum cea a lui Toader Paleologu: dați o semnătură pentru cultură. Dar mai mult, este necesar de o atitudine civică (naționaliștii ar spune chiar patriotică) prin care să fie inițiate proiecte și programe în domeniul educației, culturii, sănătății, transporturilor și diplomației. Toate acetsea sunt domenii cu foarte mari carențe î prezent, cu probleme cărora actualul sistem nu le mai poate răspunde în mod corespunzător.

Astfel, chiar dacă, să admitem că nu acum, dar peste 4 sau 8 ani, USR ar câștiga alegerile parlamentare și ar forma un guvern nu ar putea să facă nimic doar prin propriile pârghii politice. De altfel denumirea noii formațiuni politice similară Frontului Renașterii Naționale înființat de Carol al II-lea precum și Frontul Salvării Naționale format de Ion Iliescu nu prezintă nimic mai mult sau mai puțin decât un mesaj pentru mase, pentru un bazin electoral foarte larg. Mesajul lor nu este destinat unei elite – poate este mai bine așa! – dar nici unei pături  sociale reformatoare: clasa de mijloc, profesiile liberale, tinerii cu studii superioare. Cred că toți aceștia merită mai mult decât un mesaj populist, un mesaj general prin care nu sunt identificare individualități, personalități, caractere. De altfel, poate chiar asta lipsește acetei ,,mișcări’’ un mare caracter, o personalitate, o entitate de sine stătătoare care poate trasa un drum de urmat bazat pe o ideologie, un program politic și mai ales pe o echipă de oameni cunoscuți. Până când nu vor fi îndeplinite aceste criterii, toată uniunea și salvarea națională precum și alte proiecte de țară sau de reconciliere națională rămân iluzorii.

În cele din urmă, cine este dispus să salveze România cu riscul de a nu se mai salva pe sine? Acesta este riscul, aceasta este responsabilitatea unui politician, angajamentul total pentru  cetatea în care trăiește și abandonarea totală a intereselor personale, a binelui și confortului personal, un sacrificiu pentru binele public. Or în România anului 2016 încă nu poate fi identificat un asemenea politician.