Abdicarea Regelui Mihai I

132786122200mihai_rege_2

Secolul XX a fost un secol al dependenţelor. Astfel, orice schimbare de pe scena politică a unui stat a fost condiţionată, influenţată, determinată de marile schimbări de pe scena politică europeană sau americană. Despre abdicarea din data de 30 decembrie 1947 a regelui Mihai I s-au scris şi se vor mai scrie articole, studii şi chiar volume, însă dintre toate concluziile, una se va perpetua de la autor la autor şi din carte în carte : abdicarea era inevitabilă.

Azi, în 2014 avem la dispoziţie o variată gamă de surse ce pot fi consultate. Marele defect al istoricilor îl constituie incapacitatea de a descifra mecanismele şi fenomenologia constituirii şi desfăşurării acţiunilor politice actuale, fiind tributari în mare măsură trecutului pe care îl studiază, conştient sau nu, cu pasiune şi din ce în ce cu mai puţină echidistanţă. De partea cealaltă, marele defect al politicienilor, politologilor, amatori ai ştiinţelor umanistice îl constituie lipsa de pregătire pentru înţelegerea trecutului istoric. Or, ceea ce făcut Mihai I, la 30 decembrie 1947, vrând/nevrând a fost un act politic care în prezent este abordat din perspectivă istorică. Aşadar putem ajunge la o primă concluzie, toţi teoreticienii din anii `40, politologi şi istorici deopotrivă, au eşuat în interpretările lor datorită sincronizării existenţiale cu sfârşitul monarhiei din România. Singurii, care pot păstra o relativă echidistanţă în interpretarea lor, o pot face abia acum, după… după 50-60 de ani, când distanţa anilor le va permite o viziune de ansamblu. Unul dintre ei este chiar regele. De ce a abdicat ? deoarece nu mai avea sprijinul necesar gratie căruia să reziste în faţa asceziunii politice a PCR şi implicit ameninţării sovietice.

Această tradiţie a monarhiei a fost începută de Carol al doilea (desigur cu menţiunea existenţei unui precedent în lungul Ev Mediu din Ţările Române), întărită de Ferdinand, confirmată de Carol II şi continuată de Mihai I. Când o instituţie sau o funcţie, sau persoana este golită de conţinut, lipsită de eficienţă şi minimă utilitate, atunci cei care o pot susţine – elitele politice – preferă desfiinţarea/eliminarea sa. Abdicarea este o metodă elegantă şi paşnică de a pune sfârşit unei asemenea identităţi. În cazul în care Mihai I ar fi refuzat, putea fi victima unui ‘’accident’’ sau i se putea înscena o sinucidere. Ceea ce poate fi surprinzător azi, îl constituie faptul că monarhia, prin persoana regelui Mihai s-a menţinut la Bucureşti până pe 30 decembrie 1947, deoarece comuniştii aveau nenumărate mijloace să-l înlăture mult mai devreme. În prezent aveam posibilităţile necesare de a înţelege că abdicarea a fost cea mai bună soluţie pentru regele Mihai dat fiind faptul că a supravieţuit acelui moment, ba chiar mai mult, inclusiv regimului care l-a detronat.

Azi, acea abdicare poate fi criticată, motivată, desconsiderată, persoana regelui poate fi învinovăţită şi blamată, însă ea reprezintă opţiunea ‘’voluntara’’ a unui om ce este pus în situaţia de a alege răul cel mai mic pentru el şi pentru cei ce-l înconjoară, în special familia. Cu sau fără abdicare, monarhia din România tot urma să fie desfiinţată iar membrii, susţinătorii şi simpatizanţii săi eliminaţi. Ceea ce poate fi în schimb mult mai supărător este faptul că după 1990, când regele putea reveni în România şi putea face toate demersurile necesare pentru reabilita şi reinstaura monarhia, Majestatea Sa a rămas într-o lungă aşteptare . Ce a aşteptat? probabil o atitudine favorabilă din partea clasei politice. Regele a acordat prea mult credit PNTCD-ului şi implicit CDR-ului, ambele structuri politice l-au abandonat practic imediat după succesul din alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996. Astfel, putem considera că a avut loc cea de a doua abdicare a Regelui. După anul 2000, Casa Regală a fost preocupată de problema retrocedărilor proprietăţilor şi nu de proiecte ce vizau interesul general al românilor precum intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană, combaterea corupţiei, dezvoltarea învăţământului, o mai bună educaţie civică şi formare a tinerilor, posibiitatile de dezvoltare economică pentru investitori, etc. Într-un recent interviu acordat ziarului Adevărul, Neagu Djuvara declara că Regele s-a lăsat fectiv cumpărat de guvernul condus de Adrian Năstase şi implicit de Ion Iliescu în perioada 2000-2004. Ion Iliescu a ştiut să rezolve o problemă spinoasă pentru el şi regimul pe care l-a condus în 1990-1996 şi implict să pregătească terenul pentru ascensiunea lui Adrian Năstase către cea mai înaltă funcţie în stat. Nu am înţeles niciodată de ce Ion Iliescu s-a temut de Rege în anii `90 şi a împiedicat desfăşurarea unui referenfum pentru consultarea românilor în privinţa reinstaurării monarhiei. După 45 de ani de comunism, un asemenea referendum nu ar fi avut nici un succes în România. Asta, fără a mai pune la socoteală propaganda şi mesajele împotriva Regelui pe care FSN, PDSR, PD le-a folosit şi manipulat în anii `90.

În prezent, România anului 2014, când regele împlineşte venerabilă vârstă de 93 de ani, conform unor sondaje de opinie aproximativ un număr de 6 milioane de români se declară favorabili monarhiei. Nici aceştia, nu pot determina succesul unui referendum pentru reinstaurarea monarhiei. Cei mai mulţi se îmbată cu apă atunci când aud de un asemenea referendum şi de numărul monarhiştilor aflaţi în creştere. De asemenea, cei mai mulţi dintre ei cad pradă mesajelor populiste, electorale, demagogice ale unor oameni politici care promit readucerea unui monarh în fruntea ţării. În realitatea cei din clasa politică de azi din România nu doresc acest lucru deoarece reinstaurarea monarhiei ar putea însemna dublarea unor instituţii precum DNA. Ceea ce au făcut procurorii, scoaterea unor neaveniţi de pe scena politică, tot astfel ar proceda şi Casa Regală. Totuşi, puţină curăţenie nu ar strica.

În final, persistă o problemă destul de delicată: cine va veni la succesiunea Regelui Mihai I?

Emilian Dranca

24 octombrie 2014

Advertisements

Diktatur und Demokratie

DSCF7383

Cu Barbara Stamm, Prasidentin des Bayerischen Landtags, Munchen

În Germania, din nord până în sud şi din est până în vest societatea sărbătoreşte 25 de ani de la căderea regimului comunist şi implicit dispariţia DDR. În România nu am observat un asemenea entuziasm. Lumea este mult prea preocupată cu actuala campanie politică sau cu treburi mult mai urgente decât cu memorarea şi comemorarea unor evenimente care au cauzat sau determinat existenţa societăţii actuale. Pe marele bulevarde din principalele oraşe germane au fost postate afişe şi anunţuri care amintesc de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani respectiv evenimentele care sunt dedicate memoriei acestui moment istoric: dispariţia zidului Berlinului şi implict al ”cortinei de fier” ( W. Churchill).

Pe 21 octombrie am fost invitat la un eveniment la Bundestagul Landului Bayer (Parlamentul Bavariei). Acolo a avut loc o conferinţă despre căderea regimului comunist în Republica Democrată Germană în urmă cu 25 de ani dar şi despre ceea ce înseamnă democraţie şi ceea ce au însemnat regimurile totalitare/dictatoriale în Europa. La eveniment au participat mai mulţi profesori universitari – Prof. Dr. Adreas Wirsching, Rainer Eppelmann – şi mai mulţi demnitari din Bavaria printre care şi preşedintele Bundestagului Bavariei, Barbare Stamm. Desigur că se ridică întrebarea de ce în România Parlamentul nu organizează aşa ceva? Încerc să compar cele două instituţii prin persoanele care le conduc. Budestagul Bavariei este condus de o femeie aflată aproape de onorabila vârsta a septogenarilor. Pe 29 octombrie 2014 Barbara Stamm va împlini 70 de ani. De profesie educatoare, mama a trei copii, a intrat în politică (CSU) în 1969, deci în urmă cu 44 de ani. În România, atenţie Parlamentul României – deci o instituţie naţională cu mult mai multe cometente, atribuţii şi implict fonduri – este condus de un pionier, atât la propriu cât şi la figurat, în viaţa politică. Desigur asta în comparaţie cu omologul sau bavarez. Valeriu Zgonea, născut în 1967, liceul terminat la Craiova, cu Facultatea de Construcţii în Bucureşti şi-a propus să devină din şoim al patriei un adevărat reprezentant al clasei munictoare prin cel mai de seamă reprezentant al său: inginerul… Nu şi-a desăvârşit planurile în totalitate deoarece în 1996, nu poate rezista tentaţiei şi intră în cel mai odios pardit de pe scena politică din România: PDSR. Aşadar, de 18 ani d-l. Zgonea este cu acte membru al partidului ”rosu”. Cum ar putea un asemenea ”lider” să organizeze evenimnete dedicate memoriei victimelor comunismului şi barbariei totalitarismului? Nu ar prea putea, deoarece ar trebui să trimită referinţe la cei care au trecut din PCR în actualul PSD şi sunt colegi cu dumnealui. Misiune imposibilă!

Aşadar, ceea ce în Germania este un motiv de sărbătoare, căderea comunismului, în România rămâne un eveniment prea puţin semnificativ pentru societatea actuală. Poate astfel se şi explică succesul real al fostlor nomenclaturişti care au reuşit să rămână în aceleaşi poziţii. Prezenţa acestor foşti/actuali nomenclaturişti, activişti de partid determină/provoacă dezintereseul şi indiferenţa tocmai acelora în puterea cărora stă posibilitatea schimbării: tinerii. Evident nu este vorba doar de schimbare politică ci de modul în care te raportezi la societate şi la ceilalţi oameni. O responsabilizare mai mare şi în acelaşi timp o deschidere mai mare spre adevăratele valori – unele promovate în statele din vestul Europei, altele prea puţin cunoscute şi sutinute în statele din Estul -Europei. România încă mai pendulează pe harta geopolitică între ceea ce este azi dictatura – modelul post-sovietic al Rusiei – şi democraţia – modelul statelor membre Uniunii Europene.

Emilian Dranca

Munchen, 21 octombrie 2014

Preliminariile unei idei mult comentate: Klaus Iohannis presedinte…

DSCF7285

Bad Kissingen, 19 octombrie

În urma comentariilor pe care le-am primit la unul dintre ultimele mele articole ( a se vedea https://emiliandranca.wordpress.com/2014/10/13/zece-motive-pentru-care-sa-nu-l-votezi-pe-iohannis/ ), am considerat că este necesar să menţionez câteva chestiuni care au stârnit curiozitatea unor cititori. Nu am avut timp să răspund tuturor celor care au pus întrebări. Nu am avut timp nici să le mulţumesc celor care au atras atenţia asupra anumitor aspecte pe care probabil le-am omis. În definitiv, le mulţumesc tuturor celor câtorva mii de citititori, atât celor supăraţi care mi-au scris într-un mod mai puţin plăcut cât şi celorlalţi cititori mai puţin supăraţi care nu m-au înjurat şi nici nu au insinuat diferite lucruri.

Aşadar, o primă curiozitate a unor cititori: cu cât sunt plătit? Spre surprinderea lor trebuie să mărturisesc că nu sunt plătit cu nici un leu pentru nici un articol nici de acum şi nici de altă dată. Scriu în presa naţională de mai bine de trei ani de zile iar de aproape un an am şi acest blog personal. Scrisul a devenit un mod de viaţă, este un stil propriu, la fel cum merg, cum gandec, cum vorbesc, la fel cum călătoresc, etc. Aşa cum alţii se uită la fotbal, merg la meciuri pe stadioane, mănâncă seminţe şi beau… ce vor ei să bea, aşa alţii se aşează la masă şi scriu. Am scris pentru diferite ziare şi reviste, mereu în mod voluntar şi doar atunci când cineva m-a rugat – în mod civilizat – să prezint un anumit eveniment, fenomen, idee, carte, film, etc. Iar acest lucru poate fi verificat.

Am emigrat în Germania? Nu, nu am emigrat nicăieri şi nici nu-mi doresc să emigrez. În prezent mă aflu în Germania într-o călătorie de studii. Îmi doresc să rămân în România, să aduc acolo ceea ce am vazut şi învăţat în Occident.

În consecinţă alţi cititori m-au acuzat că dacă aş fi trăit în România nu aş fi scris aşa ceva – atât de ironic… Total greşit, încă am un domiciliu stabil în România, plus o garsonieră închiriată perfect legal în Bucureşti unde locuiesc de fiecare dată când mă întorc acolo, respectiv în România ( şi mă întorc destul de repede). În plus, consider că tocmai dacă nu aş fi trăit în România nu aş fi scris ceea ce am scris.

Un ”alegător” al lui Iohannis? nu mă grăbesc să spun că sunt un alegător al lui Iohannis. Cine a avut răbdarea şi inteligenţa de a căuta şi alte lucruri pe care le-am scris despre Iohannis a putut observa că primarul Sibiului mi-a atras interesul încă înainte de a deveni preşedintele PNL. Însă, nu contest faptul că Iohannis este de preferat multor altor feţe palide – atât la propriu cât şi la figurat – din actuala aşa zisă clasă politică din România, inclusiv unora dintre aceia cu care el s-a aliat.

Unii m-au acuzat de plagiat. Nu am plagiat nimic niciodată. Ideea îmi aparţine. Dacă altciva a scris ceva asemănător îl felicit! Nu trebuie să fie 10 motive pentru ceva anume, chiar şi într-un mod uşor ironic spus, pot fi 15, 20, 30, 100, 1000 iar numărul lor poate continua. Poate Klaus Iohannis merită să fie ales pentru alte 10 chestiuni care îl recomandă. La fel de bine pot exista – cel puţin – alte 10 argumnete conform cărora Klaus Iohannis nu are ce căuta la Cotroceni. Ambele variante sunt posibile. Aşa cum Ion Raţiu şi Corneliu Coposu primeau în 1990 pietreni în ferestrele şi uşile caselor lor urmate de ameninţări telefonice şi nu numai… tot aşa nu mă va miră faptul dacă Iohannis va primi ceva asemenator cât de curând. Mai ales dacă ţinem cont de ce consilieri are după el… Totuşi, au trecut doar 25 de ani din 1990, iar asta raportat la scara istoriei înseamnă foarte puţin.

Bref, cred că am răspuns celor mai multe curiozităţi pe care cititorii mi le-au transmis. Acestea sunt/au fost premilinariile unei idei mult comentate. În încheiere pot spune doar că pe 2 noiembrie voi vota din nou în Occident – încă nu ştiu la ce ambasadă sau consulat – însă îmi doresc să nu se întâmple acelaşi lucru precum în 2009, când diveris foşti ambasadori au fost acuzaţi de diferite activităţi cel puţin imorale! Abasadori, care, după cum se plâng românii din Occident, sunt asemenea acestei indezirabile clase politice; sunt indiferenţi la adevăratele necesităţi şi doleanţe ale diasporei românilor de pretutindeni. Astfel, iar se va spune că în realitate, în spatele lor se află alţi păpuşari care trag/ţin sforile…

Emilian Dranca

Bad Kissingen, 19.10.2014

Saxonii din Bucovina

302600_224307840963947_1215511555_n

Primaria din Vatra-Dornei ridicata de austrieci la finele secolului XX

Termenul de ‘’saxoni’’ pentru provincia Bucovina poate fi considerat a fi impropriu, datorită faptului că etnicii germani care au fost colonizaţi aici nu au venit din actualul land Sachsen. Însă nici saxonii, saşii din Transilvania nu au venit de acolo şi totuşi ei sunt denumiţi drept saxoni sau saşi. Astfel, cu îngăduinţa cititorilor vom folosi termenul generic de saxoni pentru toţi germanii din această zonă. În anul 1930 Bucovina avea o populaţie de 853 000 de locuitori dintre care 379 691 erau români, 256515 ukrainieni (ruteni) 75 533 de germani, 92 492 evrei (marea lor majoritate erau tot germani) şi o sumă de 48 778 unde îi găsim pe polonezi, maghiari, slovaci, lipoveni, armeni şi ţigani. După marea emigrarea a germanilor din 1940-1941, în anul 1941 mai găsim doar 7295 de etnici germani.[1] Desigur germanii au început să emigreze imediat după primul Război Mondial, spre exemplu aproape toţi profesorii de la Universitatea Franz-Jeseph din Cernăuţi au părăsit Bucovina – integrată în 1918 în Regatul România – pentru alte oraşe şi alte universităţi germane.[2]

În anul 1775 în Suceava existau aproximativ 200 de case şi o populaţie de 25.000 de locuitori.[3] La un simplu calcul observăm că cei 25.000 de localnici nu puteau locui în cele 200 de case. Astfel, se poate presupune că marea majoritate locuiau în bordeie şi altfel de locuinţe care pentru ochiul călătorului german nu exprimau deloc condiţia de casă. În 1775 în acest târg/oraş de graniţa între Bucovina şi Moldova existau doar câteva familii germane. Populaţia sa fiind formată din români, greci, armeni, evrei, ţigani şi turci. Foarte interesant este faptul că centrul civic şi comercial oraşului aşa cum se prezentă el în perioada interbelică – distrus ulterior în proporţie de 90% de regimul comunist – a fost ridicat de administraţia austriacă şi de meşteşugari şi comercianţi evrei de etnie germană. Însă Suceava nu a fost singurul caz de acest fel în Bucovina. Practic, în 1775 când austriecii au pus stăpânire pe această zonă, aici nu exista nici un oraş ci doar târguri şi sate. Cernautiul, cel mai mare oraş din Bucovina interbelică a avut un centru civic impunător doar după 1875 – anul construcitie universităţii – asemnea alte oraşe precum Rădăuţi, Gura-Humorului, Campu-Lung şi Vatra Dornei. În cazul zonei Donrnelor, austriecii au descoperit aici izvoarele termale şi izvoarele minerale. Astfel, acutualul municipiu Vatra-Dornei, cunoscută mai mult ca staţiune balneaoclimaterica şi staţiune pentru sporturile de iarnă, a fost transformat dintr-un simplu târg ţărănesc într-o adevărată staţiune datorită devotamentului şi hărniciei primarului Vasile Deac şi al sprijinului direct al autorităţilor austriece şi al investitorilor germani.

Va continua…

Emilian Dranca

14.10.2014

[1] Rudolf Wagner, Die Umsiedlung der Deutschen aus der Bukowina, in Franz Lang (Herausgegeber), Buchenland Hundertfunfzig Jahre Deutschtum in der Bukowina, Verlag des Sudostdeutschen Kulturwerks, Munchen, 1961, p. 509.

[2] Cei care nu au plecat au decedat la scurt timp dupa primul Razboi Mondial, spre Eugen Erlich, fost rector al universitatii.

[3] Ceausu Mihai Stefan, Locul si rolul populatiei germane in viata economic-sociala a oraselor din Bucovina (Sfarsitul secolului al XVIII-lea – secolul al XIX – lea), in Analele Universitatii Stefan cel Mare, volum I, Suceava, 1995, p. 100-111

Pledoarie pentru un muzeu de istorie I

397890_337793486243553_974299595_n

Încă o comparaţie între România şi Occident. De data aceasta, mai exact, între România şi Danemarca. Danezii au avut strălucită idee de a reabilita şi implicit de a restaura castelul Broholm Gods, de pe insula Fyn din Danemarca. Acum acest castel care oferă vizitatorilor oportunitatea de a se bucura de o privelişte uimitoare şi o atmosferă pe măsură.

Până în prezent principala activitate economică de pe insula Fyn era agricultură. Turismul s-a reafirmat puternic doar în ultimii ani. Prin intermediul unui proiect co-finanţat din fonduri structurale, castelul Broholm Gods, construit în anul 1642, a fost restaurant, fiind transformat într-un hotel de excepţie, dotat cu un centru de conferinţe exclusivist. În 2010 am vizitat în Austria,  iar lângă Graz, faimosul  Castel din Seggau. Acesta a fost transformat la rândul său într-un hotel, dar nu exclusivist, este drep cu piscină şi SPA, însă accesibil turiştilor care ajung până în Austria. Castelul de Seggau a fost renovat cu alte fonduri. Cel de pe insula Fyn a beneficiat de fondurile structurale europene. În România, este clar, innitiativa civică precum şi cea antreprenorială sunt foarte aproape de nivelul mării. Totuşi, dacă există o şansă pentru reabilitarea unor vestigii istorice, cu siguranţă aceatsa este Comisia Europeană, în speţă fondurile structurale. Aşadar, dau exemplul danezilor deoarece el poate fi realmente urmat de societatea română. Indiferent cine va fi iniţiatorul el poate beneficia de asemenea fonduri. Nu m-am gândit la un hotel deoarece acord prioritate culturii. Cititorii mi-ar putea spune că totuşi indiferent de destinaţia finală a unui edificiu istoric este suficientă reabilitarea sa. Astfel, salvarea monumentului în sine, ar justifica desfăşurarea unor activităţi comericale. Însă, să ne gândim puţin la ceea ce s-a întâmplat la Râşnov, când statul român a amanetat Cetatea Râşnov unui antreprinzator Italian care dorea să o transforme în hotel. Conform planurilor de reabilitare realizate de italian, s-au mai bine zis de transformare, o bună parte din cetate ar fi fost pierdută deoarece tehnica modernă şi chiciul italienesc, combinat cu cel romanes ar fi luat locul istoriei şi al tradiţiei. Slavă cerului că Cetatea din Râşnov a ajuns între timp pe mâini mai bune.

Danezii, pentru a nu pierde farmecul istoric al castelului, au demarat lucrări de restaurare care au urmărit redarea aspectului iniţial al clădirii şi utilizarea aceleiași palete de culori. Produsul finit a adus mai multe rezultate decât s-au aşteptat iniţial initiatoii proiectului. De la finalizarea lucrărilor, proiectul a adus regiunii beneficii economice directe, inclusive noi locuri de muncă şi venituri mai mari la bugetul local. Încasările centrului de conferinţe se ridică la circa 270.000 de euro anual. Aşadar rezultatele proiectului aduc o contribuţie vitală la competitivitatea turismului în regiune, stimulând dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor locale.

Pledoaria mea este pentru un muzeu de istorie al Bucovinei, un muzeu care nu există în România şi mai ales un muzeu cum nu a mai existat în România. A se vedea articolul pe care l-am scris în urmă cu câteva luni de zile în acest sens :

”Bucovina istorică poate constitui un stat de sine stătător. Ceva mai mare decât Luxemburgul, dar cu o economie proprie bazată pe agricultură, industria lemnului şi mineritului, zootehnie, industrie alimentară, ape minerale şi izvoare termale precum şi un turism foarte dezvoltat. Însă, Bucovina istorică este ruptă în două. Nordul Bucovinei se află în Ukraina iar Sudul se află în România. Prin tratatul secret Ribentrop-Molotov, partea rusă a revendicat ceea ce nu i-a aparţinut niciodată: Nordul Bucovinei. Astfel, la 23 iunie 1939, ambasadorul Uniunii Sovietice, Molotov, a transmis ambasadorului german la Moscova că Bucovina este inclusă în rezolvarea problemei basarabene. Germanii au acceptat cu prea mare uşurinţă ceea ce le-au cerut sovieticii. În realitate, consider că trocul dintre cele două naţiuni a avut, cum era şi firesc, miză mult prea mare pentru a se împiedică de acest loc. Însă, din punct de vedere politic este surprinzător următorul lucru. Consider că sovieticii au înaintat numele de Bucovina în cadrul negocierilor pentru a primi mai uşor Basarabia. În realitate nu i-a interesat deloc Bucovina ci dor modul în care puneau presiune asupra Berlinului. Deşi partea germană a ripostat iniţial, sovieticii au cedat doar pe jumătate, revendicând doar nordul Bucovinei. În cele din urmă germanii au acceptat. Ceea ce surprinde din punct de vedere politic, este faptul că germanii au cedat pentru prima data un teritoriu care a fost german. Bucovina a fost parte din Imperiul Austro-Ungar între 1775-1918 iar în această perioadă a cunoscut o puternică germanizare. Drept dovadă, Universitatea din Cernăuţi era de limbă germană şi totodată univeristatea aflată la extremitatea estică a civilizaţiei germane, mai expusă decât Konigsbergul. Astfel, Cernautiul are o importanţă simbolică şi culturală foarte mare. Uşurinţa cu care germanii au cedat acest teritoriu german/germanizat mă determină să cred că ei îşi pregătiseră planul de recucerire a lui încă din 1939. Din punct de vedere politic nu ar fi acţionat astfel dacă nu ar fi avut perspectiva planurilor militare în estul Europei.

Ce s-a întâmplat după această înţelegere mai mult de tip mafiot decât conform cutumelor diplomaţiei interationale? A se reţine faptul că înţelegerea dintre sovietici şi germani a fost secretă. Urmează cel de al doilea război mondial, Germania este înfrântă iar URSS este învingătoare, în consecinţă, sovieticii au păstrat Bucovina de Nord şi frumosul oraş Cernăuţi. Astfel, România este lipsită de 6262 km. pătraţi şi implicit de o puternică comunitate germană, rutena, slovacă şi poloneză. Şi azi acest teritoriu este în afara României iar comunităţile de acolo se află pe cale de dispariţie.

În cartea sa de memorii, Molotov prezintă aceste episoade ca fiind drept succesul său personal. Fostul ministru de externe spune că idea anexării Bucovinei îi aparţine în totalitate şi nimeni nu a crezut că o va primi. De asemenea el aminteşte că nu cunoştea geografia locului ci doar existenţa unui oraş german precum Cernăuţi l-a ambiţionat să ceară acest teritoriu. Aşadar, ambiţia unui nebun a provocat tragedia Bucovinei de Nord.

În România ar trebui să existe un muzeu dedicat Bucovinei, care să cuprindă elemnte de cultură atât din nord cât şi din sud, elemete de antropologie, o istorie detaliată a locurilor, a vestigiilor religioase, civile şi militare. O istoire care să înceapă de la descălecatul lui Dragoş şi până în prezent. Un asemenea muzeu ar avea foarte mult material de prezentat. Însă, o temă specială ar fi tocmai acest episod din 1939 când ambiţia unui ministru de externe nebun desparte un popor şi desparte teritorii întregi din România.

În Vatra Dornei există spre exemplu un muzeu etnografic al zonei Dornelor şi parţial al Bucovinei. Un asemenea muzeu ar putea fi dezvoltat şi să includă şi teme precum cea pe care am amintit-o şi am prezentat-o. Un asemenea muzeu depinde de autorităţile locale şi intiativa civică existentă în această zonă, precum şi de intenţiile ministerului culturii. Timpul ne va arăta dacă autorităţile române chiar îşi doresc să uite ce este natioal, ce este cultura, ce este istoria sau doar se complac într-o nepăsare ordinară.

Emilian Dranca 04.07.2014”

Zece motive pentru care să NU-l votezi pe Iohannis

DSCF7205

Iohannis in presa germana: ”un german vrea sa faca a doua revolutie in Romania”

Dat fiind faptul că în actuala campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale,  majoritatea  candidaţilor se lansează în discursuri sterile despre defectele contracandidaţilor şi motivele pentru care aceştia nu trebuiesc votaţi, am identificat zece – posibile – motive pentru care un candidat mai deosebit nu ar trebui votat. Mă refer aici la Klaus Iohannis, iar pentru foarte multă lume o parte din aceste motive probabil nu constitue nici o noutate. Însă ele necesită atenţie.

  1. Primul motiv este de fapt ultimul motiv găsit de contracandidaţii săi: Klaus Iohanis nu are copii. Din această cauză – după legea maimuţelor – nu poţi fi maimuţă cea mai mare dacă nu ai făcut la rândul tău alte maimuţe mai mici. Aşadar, Klaus Iohannis trebuie să fie un pater familias înainte de a avea pretenţia de candida la preşedenţia României. Foarte interesant este faptul că această lege a selecţie naturale nu i-a impiedicat pe germani să o aleagă pe Frau A. Merkel de trei ori până în prezent, fără ca aceasta să aibă nici măcar un copil.
  1. Al doilea motiv pentru care Iohannis nu trebuie ales este determinat de faptul că a condus oraşul Sibiu timp de 14 ani într-un mod necorespunzător. Da, necorespunzător cu obiceiurile românilor: delăsare, blazare, amânare, anulare! Devine un lucru deja suspect că Sibiul arată la rândul său într-un mod total necorespunzător cu restul României. Lucru pentru care primarul său ar trebui, desigur în viziunea contracandidaţilor săi, blamat nu votat.
  1. Al treilea motiv este legat tot de Sibiu şi în special de Sibiu Capitală Europeană a Culturii. La ce ne foloseşte cultura? Este un nonsens în special pentru agramaţii intraţi pe uşa din dos pe scena politică din România. Când un prim-ministru are un doctorat plagiat, o capitală a culturii în România este deja o ofensă la domnia sa. În plus devine o enigmă cum de primarul din Sibiu a reuşit să atragă atâţia investitori: o jignire şi pentru restul primarilor din România. În special pentru cel din Constanţa, care atunci când pleacă vara pleacă şi el… pe alte mări mai însorite…
  1. Al patrulea motiv este cauzat tot de zona de baştină a lui Iohannis: Transilvania. Ca un ardelean adevărat acesta vorbeşte calm şi liniştit, total atipic pentru un politician român, ceea ce din nou nu este bine. Ba unii spun chiar că Iohannis nu vorbeşte deloc… desigur pentru cei care nu au răbdarea necesara să-l asculte! Aşadar, dacă doreşte să ajungă preşedinte, Iohannis trebuie să se agite niţel, să dea mult din mâini, să vorbească fără să facă ce spune şi mai ales, să vorbească gura fără el.
  1. Al cincelea motiv este legat tot de limbă. Iohannis cunoaşte deja o limbă străină. Asta nu este o noutate petru politicienii din România, pentru mulţi dintre ei limbă română fiind o limbă străină, cel puţin de la Ceauşescu până la Vanghelie şi Becali există un lung şir de politruci care au citit o singură carte în viaţa lor: Abecedarul! Iohannis nu doar că vorbeşte corect limba română ci vorbeşte corect şi limba germană ceea ce face din el un om anormal pentru clasa politică.
  1. Cunoştinţele de germană se datorează originiii sale, origine care constituie cel de al şasele motiv datorita caruia mulţi români – care plâng încă după epoca de aur a socialismului/comunismului din România – nu-l vor vota. Iohannis este etnic german. Cum să voteze un oltean un german? atât timp cât austriecii s-au speriat de Oltenia în 1739 şi au preferat să-i lase pe olteni turcilor cum să uite oltenii acum această insultă?!
  1. Numele lui Iohannis nu este bun. Cel puţin dacă îl chema Ion, sau Ionică, sau Ionel Clausius, sau Ionică Cel Închis, sau Ionescu Clici, etc. Însă nu, pe el il cheamă Iohannis şi Werner şi Klaus. Motiv pentru care o serie de oameni ”luminitaţi” au ajuns la concluzia că din 22 de milione de români, am găsit pe unu care nu are nume de român.
  1. Iohannis nu poate fi mândru că e român! Da, acesta este un motiv cât se poate de serios! El poate fi în schimb mândru că este şi etnic german – unul dintre puţinii care au mai rămas în România – şi european şi civilizat, mai civilizat decât mulţi români care sunt mândri că sunt români şi doar atât, deoarece altceva nu sunt, nici măcar în conformitate cu vârsta/fotografia din buletin…
  1. Iohannis este prea înalt. Spre deosebire de Ion Iliescu, Emil Boc, Vanghelie şi alte exemplare ale virilităţii clasei politice din România, Iohannis este prea înalt şi în plus este şi blond. Total atipic.
  1. În definitiv, un ultim motiv pentru care să nu votezi cu Iohannis: presa străină scrie despre el. Da, dar scrie de bine! După ce că în ziarele din vestul Europei când se scrie de România principalele subiecte sunt hoţii, emigraţia, corupţia, fostul prim-ministru Năstase la a doua sa arestare, etc. un subiect precum Iohannis este complet exotic. Presa occidentală titrează asemenea zilelor campaniilor electorale din 1996 şi 2004. Acum se aşteaptă schimbarea. Din nou schimbarea! Ea a fost aşteptată şi atunci. Deşi iniţial a fost bine primită de occidentali, aceştia şi-au dat repede seama că în loc de armăsarii care s-au înscris în cursa pentru Cotroceni, românii au ales iarăşi doi catâri care se încăpăţânează să înţeleagă democraţia şi să accepte statul de drept.

Iată aşadar suficiente motive pentru suficienţi electori ” inteligenţi ” pentru a nu-l alege pe Iohannis.

Emilian Dranca

Leipzig, 13.10.2014

Zece motive pentru care să NU-l votezi pe Iohannis

DSCF7205

Klaus Iohannis in presa germana.

 

Dat fiind faptul că în actuala campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale,  majoritatea candidaţilor se lansează în discursuri sterile despre defectele contracandidaţilor şi motivele pentru care aceştia nu trebuiesc votaţi, am identificat zece – posibile – motive pentru care un candidat mai deosebit nu ar trebui votat. Mă refer aici la Klaus Iohannis, iar pentru foarte multă lume o parte din aceste motive probabil nu constitue nici o noutate. Însă ele necesită atenţie.

 

  1. Primul motiv este de fapt ultimul motiv găsit de contracandidaţii săi: Klaus Iohanis nu are copii. Din această cauză – după legea maimuţelor – nu poţi fi maimuţă cea mai mare dacă nu ai făcut la rândul tău alte maimuţe mai mici. Aşadar, Klaus Iohannis trebuie să fie un pater familias înainte de a avea pretenţia de candida la preşedenţia României. Foarte interesant este faptul că această lege a selecţie naturale nu i-a impiedicat pe germani să o aleagă pe Frau A. Merkel de trei ori până în prezent, fără ca aceasta să aibă nici măcar un copil.

 

  1. Al doilea motiv pentru care Iohannis nu trebuie ales este determinat de faptul că a condus oraşul Sibiu timp de 14 ani într-un mod necorespunzător. Da, necorespunzător cu obiceiurile românilor: delăsare, blazare, amânare, anulare! Devine un lucru deja suspect că Sibiul arată la rândul său într-un mod total necorespunzător cu restul României. Lucru pentru care primarul său ar trebui, desigur în viziunea contracandidaţilor săi, blamat nu votat.

 

  1. Al treilea motiv este legat tot de Sibiu şi în special de Sibiu Capitală Europeană a Culturii. La ce ne foloseşte cultura? Este un nonsens în special pentru agramaţii intraţi pe uşa din dos pe scena politică din România. Când un prim-ministru are un doctorat plagiat, o capitală a culturii în România este deja o ofensă la domnia sa. În plus devine o enigmă cum de primarul din Sibiu a reuşit să atragă atâţia investitori: o jignire şi pentru restul primarilor din România. În special pentru cel din Constanţa, care atunci când pleacă vara pleacă şi el… pe alte mări mai însorite…

 

  1. Al patrulea motiv este cauzat tot de zona de baştină a lui Iohannis: Transilvania. Ca un ardelean adevărat acesta vorbeşte calm şi liniştit, total atipic pentru un politician român, ceea ce din nou nu este bine. Ba unii spun chiar că Iohannis nu vorbeşte deloc… desigur pentru cei care nu au răbdarea necesara să-l asculte! Aşadar, dacă doreşte să ajungă preşedinte, Iohannis trebuie să se agite niţel, să dea mult din mâini, să vorbească fără să facă ce spune şi mai ales, să vorbească gura fără el.

 

  1. Al cincelea motiv este legat tot de limbă. Iohannis cunoaşte deja o limbă străină. Asta nu este o noutate petru politicienii din România, pentru mulţi dintre ei limbă română fiind o limbă străină, cel puţin de la Ceauşescu până la Vanghelie şi Becali există un lung şir de politruci care au citit o singură carte în viaţa lor: Abecedarul! Iohannis nu doar că vorbeşte corect limba română ci vorbeşte corect şi limba germană ceea ce face din el un om anormal pentru clasa politică.

 

  1. Cunoştinţele de germană se datorează originiii sale, origine care constituie cel de al şasele motiv datorita caruia mulţi români – care plâng încă după epoca de aur a socialismului/comunismului din România – nu-l vor vota. Iohannis este etnic german. Cum să voteze un oltean un german? atât timp cât austriecii s-au speriat de Oltenia în 1739 şi au preferat să-i lase pe olteni turcilor cum să uite oltenii acum această insultă?!

 

  1. Numele lui Iohannis nu este bun. Cel puţin dacă îl chema Ion, sau Ionică, sau Ionel Clausius, sau Ionică Cel Închis, sau Ionescu Clici, etc. Însă nu, pe el i-l cheamă Iohannis şi Werner şi Klaus. Motiv pentru care o serie de oameni ”luminitaţi” au ajuns la concluzia că din 22 de milione de români, am găsit pe unu care nu are nume de român.

 

  1. Iohannis nu poate fi mândru că e român! Da, acesta este un motiv cât se poate de serios! El poate fi în schimb mândru că este şi etnic german – unul dintre puţinii care au mai rămas în România – şi european şi civilizat, mai civilizat decât mulţi români care sunt mândrii că sunt români şi doar atât, deoarece altceva nu sunt, nici măcar în conformitate cu vârsta/fotografia din buletin…

 

  1. Iohannis este prea înalt. Spre deosebire de Ion Iliescu, Emil Boc, Vanghelie şi alte exemplare ale virilităţii clasei politice din România, Iohannis este prea înalt şi în plus este şi blond. Total atipic.

 

  1. În definitiv, un ultim motiv pentru care să nu votezi cu Iohannis: presa străină scrie despre el. Da, dar scrie de bine! După ce că în ziarele din vestul Europei când se scrie de România principalele subiecte sunt hoţii, emigraţia, corupţia, fostul prim-ministru Năstase la a doua sa arestare, etc. un subiect precum Iohannis este complet exotic. Presa occidentală titrează asemenea campaniilor electorale din 1996 şi 2004. Acum se aşteaptă schimbarea. Din nou schimbarea! Ea a fost aşteptată şi atunci. Deşi iniţial a fost bine primită de occidentali, aceştia şi-au dat repede seama că în loc de armăsarii care s-au înscris în cursa pentru Cotroceni, românii au ales iarăşi doi catâri care se încăpăţânează să înţeleagă democraţia şi să accepte statul de drept.

 

Iată aşadar suficiente motive pentru suficienţi electori ” inteligenţi ” pentru a nu-l alege pe Iohannis.

 

Emilian Dranca

 

Leipzig, 13.10.2014