Dilema ”Gaudeamus”

Dilema ”Gaudeamus”

Emilian Dranca

Image

24 noimbrie 2012, la Targul de carte Gaudeamus

 

În urmă cu doi ani, în toamna lui 2011 mă întorceam din Franţa unde poposisem pentru un an la studii în acelaşi minunat Strasbourg, unde au studiat în tinereţile lor Goethe şi Metternich. Cât am stat în Franţa am avut ocazia de a vizita şi marele târg de carte de la Paris. Desigur, odată întors în România nu aveam cum să fiu indiferent faţă de ceea ce se întâmplă la Bucureşti: marele târg de carte Gaudeamus. Într-adevăr este un mare târg şi totodată şi un mare eveniment cultural. În noiembrie 2011 m-am urcat în tren la Cluj-Napoca şi am venit la Bucureşti pentru a mă bucura alături de cei ce suferă de  acest sublim viciu de care îmi doresc să nu scap nici eu niciodată : lectura. Precum atunci, aşa şi acum am fost uimit de cât de multă lume poate  veni la un târg de carte la pavilionul Romexpo.  Nici în 2012 nu am lipsit de la târg si am mers chiar zi de zi acolo (avantajul de a fi deja în Bucuresti). Sâmbătă, 23 noimbrie anul curent, lumea efectiv se călca pe picioare îngrămădindu-se la fiecare stand ce există la târgul de carte  cu excepţia unuia singur: ţările nordice. Acum doi ani invitatul  de onoare a fost Italia şi nu s-a ridicat la aşteptările publicului român. Acum, în 2013 invitatul de onoare… au fost de fapt cinci la număr: Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca şi Islanda. Din cele cinci state  nordice au venit doar zece scriitori în total pentru a întâlni publicul  din România.

Marea mea dilemă este de ce de la an la an organizatorii nu reuşesc să aducă mai aproape ”invitatul special” de cititorii români? Atât sâmbătă cât şi duminică standul ţărilor nordice era lipsit de cei viciaţi de lectură. Spun era lipsit în comparaţie cu ceea ce era la alte standuri mai ales la cele de la parter. De altfel, anul acesta au fost prezentate trei romane scandinave  foarte reuşite: ”Imi amintesc de tine”, de Yrsa Sigurdardottir,  a cărei povesteşte  frizează paranormalul, un copil dispărut se întoarce noaptea pentru a-şi face dreptate. Romanul ăsta mi-a amintit de o anumită peliculă italiană ce are că personal principal o adolescentă ”Rachele” care se întoarce dintr-o lume încă necunoscută nouă pentru a-i face dreptate mamei sale care a dispărut în condiţii neelucidate. De asemenea, ”Steaua lui Strindberg” de Jan Wallentin şi ”Somnul şi Moartea” de Anders Klarlund şi Jacob Weinreich ar fi trebuit să atragă mai multă lume.

Image

Din nefericire, deşi nu-mi pot imagina cum ar fi societate română fără târgul de carte ”Gaudeamus”, nu-mi explic de ce publicul român nu este receptiv faţă de invitaţii de onoare.

Putem să numim această dilemă drept ”dilema Gaudeamus”.

Închei printr-un fragment dintr-un articol pe care l-am scris în urmă cu doi ani după vizita la târgul de carte,  când am fost surprins de absenţa nu numai a  îndrăgostiţilor după cultura italiană şi nu numai:

‘’Ceea ce a devenit deja tradiţie, impresionează din ce în ce mai mult. Într-o librărie normală nu vezi atâta forfotă şi atâţia oameni care să plece cu plase pline cu cărţi, ba chiar mai mult cu mici trolăre, grăbiţi, să ajungă acasă şi să înceapă cărţile, inaccesibile în unele librării şi vânate în târg. Intra-adevar, preţurile, reducerile, ofertele au constituit o adevărată ispită cărora cititorii – indiferent de pungă – nu au putut rezista.  Însă, ceea ce găseşti mai puţin în marile librării, fie ele de provincie sau din capitală, este tocmai marea diversitate a editurilor. Astfel, dacă  aparent centrul atenţiei îl captează Humanitas, Polirom, Curtea Veche, Corint, Nemira, Literă, Rao, Teora şi altele, în spaţiul imens al Romexpo cititorii au văzut lucrări nemaigăsite sau  inedite, originale sau retipărite aduse de edituri ale marilor universităţi din ţară şi ale marilor muzee. Personal, am (re)găsit biografia în patru volume a lui Nae Ionescu  scrisă de Dora Mezdrea şi (re)editată de Muzeul Brailei, Editura Istros.  Nu în ultimul rând, au fost prezente diferite canale media, atât radio, televiziune cât şi presă scrisă, prin standuri cu ultimele lor publicaţii. Un alt moment interesant, în ordinea aspectelor pozitive ale fiecărui târg de carte este momentul întâlnirii cu scriitorul, fie el prozator, poet, eseist sau filosof, sunt momente – probabil – unice în viaţă. Duminică, ‘’umanistii’’ au avut ocazia de ai întâlni pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liceanu.

Image

Însă, ceea ce m-a impresionat a fost prezenţa, mai mult absentă, a Italiei, care în acest an ( de graţie) 2011, în România se desfasuara anul culturii italiene. Aşadar, patria lui Petrarca, lui Dante, a lui Machiavelli, lui Croce şi nu în ultimul rând a lui Eco era re-prezentata printr-un stand modest şi insuficient aprovizionat. De ce spun asta ? deoarece duminică am întrebat de o carte a lui Julius Evola şi o alta de Umberto Eco. Surpriză… nu erau. Am întrebat ce au de aceiaşi Evola şi Eco, dar, din nou, aceiaşi surpriză… nimic (poate fusese epuizat stocul până la acea oră…).  În faţa standurilor care vindeau multe cărţi şi a mulţimii care se îngrămădea printre  raioane, am remarcat un alt paradox : standurile care nu vindeau nimic. De ce ? Edituri sau fundaţii, puţin cunoscute, care doar îşi expuneau materialele nu le şi vindeau au atras un anumit public, însă nu i-au oferit acel produs finit pe care cititorul/cumpărătorul îl doreşte, îl caută, îl vânează.’’

Image

Pe 27 noimbrie 2011, la Targul de carte ”Gaudeamus”

Advertisements

”Je vois Satan tomber comme l`éclair”

”Je vois Satan tomber comme l`éclair”

Prabusirea Satanei, Nemira, Bucuresti, 2006

René Girard

Image

Aflat la vârsta de 76 de ani, Rene Girard publică încă o carte continund seria lucrărilor sale din istoria şi antropologia religiilor. Je vois Satan tomber comme l`eclaire a fost editată în 1999, an în care a surprins pe mulţi cititori, altora le-a confirmat anumite studii şi cercetării, însă mai presus de toate această carte reconfirmă profunzimea analizei savantului francez şi hărnicia cu care acesta a lucrat toată viaţa în mediul academic american.[1] După aproape şase ani, în 2005 Academia Franceză îl primea sub cupolă sa, fiind ales în fotoliul numărul 37 în locul lui Ambroise-Marie Carré.

Prin ‘’Caderea Satanei’’ Rene Girard prezintă o situaţie excepţională în istoria religiilor şi anume, momentul în care mecanismul mimetismului şi al violenţei sacre eşuează. Savantul francez a dezvoltat pe parcursul mai multor lucrări aspectul violent al sacrului şi al religiilor. Această violenţă a imortalizat-o pe baza sistemului imitaţiei omniprezent în orice civilizaţie. Violenţa – atât  colectivă cât şi individuală – din cadrul societăţilor şi, mai ales violenţa ce are la origini un caracter religios sunt cauza acestui sistem imitativ (mimetic). R. Girard oferă ca exemplu posibila lapidare a unei femei aduldere în societatea Iudeii antice. Astfel, în capitolul IV, L`horible miracle d`Apollonius de Tyane este amintit momentul în care este adusă în faţa lui Iisus o femeie prinsă în momentul comiterii adulterului. Conform cutumei iudaice aceasta trebuia să fie lapidată în piaţa publică, însă, datorită cuvântului lui Iisus ( ‘’cel ce este fără de păcat să arunce prima piatra’’ p. 80) femeia inculpată este salvată. Aceasta este cea mai exprisa situaţie ce poate expune teoria violenţei sacrului. Pentru ca desăvârşirea tradiţiei iudaice să se realizeze era necesară o singură piatră aruncată, iar acest gest ar fi cauzat o acţiune în lanţ astfel încât toată mulţimea adunată în piaţă ar fi început să arunce cu pietre. Faptul că mecanismul mimetic nu s-a pornit asta nu confirmă falimetul său, ci abea mai târziu, pe parcursul următoarelor capitole, R. Girard va arăta posibilitatea eşuării sale.

Astfel, Je vois Satan tomber comme l`éclair  este o lucrare  construită în trei părţi. Prima, Le savoir biblique de la violance, prezintă în trei capitole ( I. Îl faut que le scandal arrive II. Le cycle de la violence mimetique III. Satan) elementele generatoare violenţei – litigiile/divergenţele numite sub genericul concept ebraic skandalon, rivalităţi mimetice, maleficitatea unor caractere sau febleţea altora, etc. – şi  mecanismul acesteia, astfel încât am putea vorbi de o fenomenologie a violenţei sacre. În cea de a doua parte, L`énigme des mythes résolue, pe parcursul următoarelor cinci capitole (IV. L`horrible miracle d`Apollonius de Tyane V. Mythologie VI. Sacrifice VII. Le meurtre fondateur VIII Les puissances et les principautés) autorul prezintă mai multe situaţii în care este foarte bine remarcată această fenomenologie a violenţei. Pentru cea de a treia parte, Le triomphe de la Croix, René Girard oferă cititorilor săi şase capitole ( IX. Singularité de la Bible X. Singularité des Evangiles XI. Le triomphe de la Croix XII. Bouc émissaire XIII. Le souci moderne des victimes XIV. Le double heritage nietzscheen), în care explică ‘’ căderea Satanei’’.  În Evanghelia după Luca (capitolul 10, versetul 17), Iisus vede ‘’ Satana[2] căzând din cer precum o lumina’’, prin aceasta René Girard înţelege nu numai înfrângerea ‘’printului tenebrelor’’, a seducătorului, a adversarului[3] ci şi soluţionarea mecanismului pe care acesta îl patrona – fenomenologia violenţei[4].  În Le triomphe de la Croix, crucea este învingătoare asupra crucii însăşi. Altfel spus, crucea obiect de tortură şi implicit a unei morţi violente este biruită de crucea ce devine nu numai simbol al eşuării fenomenologiei violenţei sacre ci şi simbol sacru, simbol ce va fi divinizat şi venerat de generaţiile următoare. Am spus simbol al eşuării fenomenologiei violenţei sacre deoarece sub această cruce, pe muntele Golgota, se reunesc primii oameni ce nu s-au alăturat mulţimii violente. Autorul se referă la cei doisprezece apostoli, care, prin necontagierea lor de violenţa colectivităţii ce se propagă din fiinţa în fiinţa pe baza sistemului imitaţiei, ei au reuşit să creeze o minoritate ce s-a extras acestei violenţe sacre, colective. Odată ce apostolii s-au sustras mulţimii ei s-au sustras şi universalismului mecanismului mimetic astfel au avut ocazia nu numai să se opună prin individualizarea lor ci şi prin crearea unei viitoare opoziţii ( propavaduirea şi evanghelizarea popoarelor)

Mecanismului violenţei sacre ( pe care Girard o expune graţie mitologiei antice) eşuează  şi acest eşec este anticipat de Iisus prin imaginea căderii din cer a Satanei precum o lumină. Căderea, sincronizându-se cu o acea lumină  reprezintă victoria (dogmei) nonviolenţei   (ritualului) creştinismului asupra violenţei (ritualului) religiilor ante-crestine. Rene Girard (în toate lucrările sale de antropologie şi istorie a religiilor) interpretează  mitologia antică din perspectiva Bibliei, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, fără să susţină demitizarea  textelor religioase. Încă odată el insistă asupra necesităţii diferenţierii dintre re-prezentarea actului sacru şi prezentarea aceluiaşi act sacru în toate dimensiunile sale şi mai ales asupra necesităţii unei cercetări a cărui rezultat să nu fie mijlocit de expertiză teoriilor ştiinţifice, filosofice sau teozofice.

‘’Son travail’’[5] nu a fost apreciat intodeauna  în mediile universitare, în special etnologii văzând imposibilitatea interpretării şi decriptării mitologiei antice sau a celorlalte religii din perspectiva Evangheliilor. De asemenea anumiţi teologi contestă analiza antropologică a lui Girard care şi-a propus să ofere o posibilă explicaţie originalităţii şi unicităţii unor fenomene religioase fără a aminti problema harului, a adevărului sau al miracolului/minunii.

Putem considera lucrarea Je vois Satan tomber comme l`eclair drept un studiu de aprofundare a cercetărilor deja întreprinse. De asemenea René Girard ar putea fi acuzat de faptul că repetă aceleaşi lucruri deja spuse. În cazul în care se ia un singur exemplu, lucrarea publicată în 1972, La violence et le sacre, prezintă aceleaşi cazuri ale mecanismului  manifestării violenţei colective : un angajat particular, nerăspunzând pozitiv responsabilităţilor cu care este însărcinat,  va fi certat sau chiar lovit de superiorul său. Acest angajat întorcându-se acasă, neputând să-şi imite superiorul în alte circumstanţe, va manifesta acelaşi comportament violent faţă de familia sa. Asemenea exemple sunt întâlnite atât în La violence et le sacre cât şi în Je vois Satan tomber comme l`éclair, însă, putem considera aceasta nu numai desăvârşirea unei aprofundări cât şi a unei structuralizari. Astfel, Je vois Satan tomber comme l`éclair este o lucrare mult mai accesibilă a cărei conţinut poate fi mult mai uşor reţinut. Modalitatea prin care autorul îşi prezintă sinteza gândirii sale ( după 50 de ani dedicaţi cercetării şi catedrei universitare) este mult mai bine structuralizata.

‘’Caderea Satanei’’ este utilă nu numai antropologilor sau teologilor cât şi tuturor celor care sunt interesaţi de fenomenul religios, considerându-l una dintre cele mai nobile manifestări ale spiritului. De ce căderea Satanei este precum o lumină ? după R. Girard, datorită biruinţei nonviolenţei asupra oricărei dorinţe şi manifestări violente.

Image

*Articolul a fost publicat pentru prima data in 2011 pe site-ul editurii Nemira


[1] Rene Girard dupa ce a primit o bursa de studii in S.U.A. in 1947, ramane ca profesor din 1950 la Universitatea  din Indiana. Din 1957 pana in  1968,  este profesor la Universitatea  Johns Hopkins din  Baltimore. In 1966 el organizeaza un colocviu, Les langages de la critique et les sciences de l’homme, facand cunoscut structuralismul in America. In 1968, devine profesor la Universitatea din Buffalo.

[2] Satan este conceptul de origine ebraica, in Evanghelia dupa Ioan el este numit diavol, acesta fiind conceptual de origine greaca.

[3] Rene Girard, Je vois Stan tomber comme l`éclair, Grasset, Paris, 1999, pp. 55-59.

[4] Caderea Satanei poate fi asemanata si cu Profetia lui Simion, tot din Luca, capitolul 2, versetele 33-35 unde acesta i-i spune Mariei ca-l vede pe fiul sau ca fiind cel ce va aduce caderea si dupa ridicarea multora din Israel. Altfel spus, caderea Satanei cat si caderea si ridicarea multor israeliti poate fi atat o proiectie a victoriei invataturii lui Iisus cat si a creatiei omul nou.

La Roumanie de la Triplice a l`Entente 1914-1919

La Roumanie de la Triplice a l`Entente 1914-1919

Jean-Noël Grandhomme

Image

În anul 2010 în Franţa a apărut o nouă carte scrisă de un francez asupra unui subiect ce aparţine atât  istoriei românilor cât şi istoriei primului Război Mondial. Personal am aflat de această carte cand mă aflam la Universitatea din Strasbourg, unde autorul mi-a fost profesor. De atunci şi până acum nu a apărut nici o tentativă a nici unei edituri româneşti de a aduce cartea şi în România, deşi am mai semnalat existenţa sa şi cu alte ocazii. Recenzia de faţă am publicat-o şi într-o revista din Cluj-Napoca. O redau aici cititorilor mei cu speranţa ca ea sa fie de folos şi să trezească interesul pentru subiect. Jean-Noel Granhomme a mai publicat şi alte lucrări despre România iar în noiembrie 2012 am avut ocazia de a-l reîntalni la Ambasada Franţei la Bucureşti unde îşi prezenta ultima lucrare, o biografie dedicată Generalului Berthelot. Aşadar, lectură plăcută :

Au trecut doi ani de când un francez nu a mai scris o lucrare despre istoria românilor,  însă cu toate acestea La Roumanie de la Triplice a l`Etente 1914-1919 este o dovadă în plus a interesului pe care mediul universitar francez îl acordă istoriei estului Europei. Autorul, Jean-Noël Grandhomme este profesor de istorie contemporană la Facultatea de Ştiinţe Istorice a Universităţii din Strasbourg şi membru al comitetului ştiinţific al Memorialului de la Verdun. În anul 1998 şi-a susţinut teza de doctorat la Univeristatea Paris Sorbonne IV cu lucrarea Le General Berthelot et l`action de la France en Roumanie et en Roussie méridionale ( 1916-1918), publicata un an mai târziu la Vincennes, editura Service historique de l`armee de terre. Trebuie amintit faptul că pentru a putea realizată o documentare cât mai exactă a lucrării, J.N. Grandhomme a început să studieze limba română şi a venit în România de mai multe ori pentru a se documenta în arhivele militare pe care i-le-a pus la dispoziţie Ministerul Apărării. Eforturile sale au fost  răsplătite şi prin Premiul Nicolae Iorga oferit de Academia Română în 2001. Pe parcursul ultimilor zece ani, profesorul din Strasbourg a scris mai multe articole despre istoria contemporană a românilor şi în special relaţiile franco-romane. Putem menţiona doar câteva titluri din această lungă serie de articole   (numai 23 sunt citate în bibliografia lucrării de faţă !), publicate în mai multe reviste internaţionale : Les relations militaires entre la France et la Roumanie (1857-1916) în Revue Internaţionale d`histoire militaire, 2003,  Le Parti national roumain de Transylvanie (1881-1918) în Etudes danubiennes, 2004, Les Alsaciens-Lorains dans la campagne de Roumanie (1916-1919) în Les Cahiers lorraines, mars 2001. De asemnea, el a editat şi o serie de cărţi dintre care ultima este La Roumanie de la Triplice a l`Entente 1914-1919, apărută la editura Soteca în colecţia Les Nations dans la Grande Guerre, coordonată de Frédéric Guelton. În această colecţie, Guelton, care a scris şi prefaţa acestei cărţi, şi-a propus să editeze istoria fiecărei naţiuni ce a participat la Primul Război Mondial, evident graţie ajutorului unor specialişti în domeniu. Până în prezent a mai apărut o lucrare despre Serbia, iar în 2011 va mai apare una despre Belgia.

În ‘’Romania de la Puterile Centrale la Antantă 1914-1919’’, J.N. Grandhomme prezintă publicului francez nu numai evoluţia statului român pe parcursul primei conflagraţii mondiale şi realizarea marii uniri cât şi toate demersurile diplomatice care au determinat la un anumit moment dat că România să fie aliata Imperiului German şi după, datorită noilor circumstanţe create, să situeze în tabăra adversă acestuia. Astfel în cadrul a şapte capitole, pe parcursul a 270 de pagini, publicul francez şi nu numai, se poate familiariza cu situaţia României în primul Război Mondial. Utilizând limba franceză, germană şi romană în cercetările întreprinse, J.N. Grandhomme reuşeşte să păstreze o echidistanţă remarcabilă de la început până la sfarisit. Deşi titlurile alese pentru capitole sunt foarte atrăgătoare, spre exemplu capitolul III, La Roumanie battue en trois mois (septembre-decembre 1916), autorul prezintă atât importanţa reală a contribuţiei României la război cât şi ajutorul oferit de Franţa prin misiunea Generalului Berthelot. Paradoxurile evoluţiei societăţii române în aceşti ani, sunt transpuse nu numai prin titlurile capitolelor, La Roumanie se relève et retombe (juillet 1917 – mars 1918) cât şi prin prezentarea subiectelor. Lectura este usuoara şi accesibilă chiar şi unui public nefamiliarizat cu istoria românilor şi în general cu contrastele şi cu toate paradoxurile istoriei Europei de sud-est.

Autorul prezintă prin cartea sa situaţia României în acel moment ca  fiind ‘’emancipata de sub tutela otomană de mai puţin de patruzeci de ani când începe la Grande Guerre, […] un stat tânăr cu dimensiuni modeste, bogat în grâu şi petrol dar puţin industrializat şi cu o inegalitate socială remarcabilă. […] în 1917 trupele române aduc singurele victorii ale Antantei în acest année trouble […] cu toate acestea România este nevoită să trăiască pentru câteva luni sub ocupaţie germană.’’

Cartea scrisă de J.N. Grandhomme poate constitui un reper pentru orice viitor cercetător în domeniul istoriei pentru perioada primului război mondial, atât pentru conflictele militare cât şi pentru relaţiile internaţionale. Evident, chiar şi această carte poate fi considerată un început a unei viitoare lucrări de dimensiuni mult mai ample şi care să utilizeze o istoriografie şi mai diversificată şi bogată. În prezenţa multiplelor probleme istoriografice pe care le implică această perioadă şi a tuturor lucrările apărute în secolul ce urmează să se împlinească de atunci ( 1918-2018) profesorul din Strasbourg reuşeşte să răspundă în lucrarea sa la o altă întrebare ce prezintă multiple paradoxuri. Cum a reuşit România să câştige la toate mesele, toate obiectivele pe care şi le-a propus ? ( Comment la Roumanie a-t-elle fini par gagner sur tous les tableaux ? p. 13)

Răspunsul/răspunsurile, după parcurgerea lucrării La Roumanie de la Triplice a l`Entente 1914-1919.

Image

Emilian Dranca

Es gibt immer eine andere Heimat

Es gibt immer eine andere Heimat

Image

Franz Xaver Kanpp (1809-1893), acuarelă

În urmă cu trei săptămâni, la începutul lunii noiembrie am (re)vizitat micuţul orăşel Vatra Dornei. Zilele au fost frumoase, soarele nu s-a ascuns după nori şi a lăsat vechii şi noii îndrăgostiţi ai Bucovinei să-şi vadă de plimbările lor. Trecând pe aleile parcului central din Vatra Dornei şi privind statuiile ce străjuiesc în special alee prinncipala de ambele părţi ale sale, am observat că sunt monumente dedicate doar scriitorilor şi artiştilor români. Începând cu Mihai Eminescu ce domneşte în centrul acestui panteon al personalităţilor şi continuând cu Mihail  Sadoveanu, Ciprian Porumbescu, Mihail Kogălniceanu şi alţii până la foşti locuitori ai oraşului precum Ion Luca.

Image

Bustul lui Costache Negri (1812-1876)

Atunci m-am întrebat de ce nu nici un monument dedicat unui scritor din Bucovina, rutean, german, evreu sau lipovean? Să nu uităm, Bucovina a făcut parte din Imperiul Habsburgic (1775-1868) devenit Imperiul Austro-Ungar (1868-1918), timp în care aici au creat nenumăraţi artişti şi oameni de cultură contemporani cu Eminescu sau cu Ciprian Porumbescu. Dacă mă gândesc numai la artişti, spre exemplu cât de frumos au pictat Franz Xaver Knapp, I. Schubirsz, Franz Jaschke, Matiass Adolf Charlemont, Rudolf Bernt, Julius Zalaty Zuber şi Eugen Maximovici plariurile şi oraşele Bucovinei.  Oare merită ei să fie daţi uitării? De asemenea, dacă mă gândesc la scriitori, Paul Ancel, cunoscut mai mult sub  numele de Paul Celan, este poate cel mai cunoscut scritor, evreu, de limbă germană din Bucovina. Să nu uităm că el i-a predat, l-a învăţat limba germană la Paris pe marele academician Jean-Luc Marion (lucru pe care Marion îl mărturiseşte în cartea sa ”La rigueur  de choses”, Fayard, Paris, 2012). Putem să-l uităm pe  cel care a tradus pentru prima dată povestirile lui Kafka în limba română? desigur, nu putem. Drept dovadă faptul că la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, există un centru de studii ”Paul Celan” (http://www.ggr.ro/Celan_Zentrum1.htm) datorat eforturilor depuse de profesorul George Gutu, care s-a ocupat de biografia şi opera acestui bucovinean. Problema este dată de faptul că tocmai în Bucovina scriitorii germani sunt uitaţi. Când ajungi în Vatra-Dornei, dincolo de amprenta pe care Imperiul Austriac şi-a lăsat-o asupra arhitecturii şi moravurilor locului, ai senzaţia că  a spiritului german nu s-a păstrat şi prin altceva. Însă, asta se întâmplă doar la o privire superficială, de suprafaţă. Dacă sondăm în adâncime,  vedem că Imperiul Austriac a reuşit să formeze şi o elită a locului, implicit o cultură, iar Paul Celan şi Alfred-Margul-Sperber sunt doi exponenţi de seamă a acestei culturi.  În limba germană termenul de Kultur are o complexitate mult mai maire decât  franţuzescul ”culture” sau asemănătorul, dar  nu acelaşi ”culture” din limba engleză. Prin Kultur trebuie să înţelegem nu o dimensiune a vieţii sociale dintr-un anumit stat, ci dimpotrivă tocmai o altfel de viaţă trăită la un nivel superior, multinaţional, transnaţional, deci viaţa desupra vieţii la nivel naţional, o viaţă ce nu este delimitată de barierele de limbă sau teritoriu. Cultura este o patrie  ( eine Heimat) universală ce transcede  patriei naţionale. Die Kultur nu trebuie şi nu poate fi îngrădită în limitele unor frontiere naţionale.

Image

Bustul lui Mihai Eminescu

În plus să nu uităm că acest Imperiu Austro-Ungar dincolo de faptul că era un stat multinaţional făcea parte din Mitteleuropa, ceea ce înseamnă că acest spaţiu era dominat în special de germani. Astfel, azi nu este posibil că scriitorii şi artiştii precum Paul Celan şi Alfred-Margul-Sperber,  Franz Xaver Knapp, I. Schubirsz, Franz Jaschke, Matiass Adolf Charlemont, Rudolf Bernt, Julius Zalaty Zuber să lipsească din panteonul personalităţilor unui loc precum Bucovina, implicit Vatra Dornei.

Îmi dau seama că este o problemă ce ţine de autorităţile locale şi de capacitatea de înţelegere a unor chestiuni ce depăşesc cu mult nu doar sfera de interese locale dar, aşa cum am menţionat, şi cele naţionale. Absenţa unor monumente dedicate adevăratei culturi bucovinene, o cultură transnaţională, dar cu puternice accente germane, nu este doar o problemă de estetică a spaţiului public. Această absenţă redă foarte bine tocmai absenţa modelelor şi reperelor din viaţa actuală a societăţii române, aşadar o problemă profundă a existenţei umane. Prin omisiune, voită sau nu, au fost uitate mari perosnalitati ale culturii din Bucovina, implicit ale culturii române. Prin dubla sa apartenenţă, prin oamenii de cultură pe care i-a dat, pe de o parte apartenenţa la cultura română – în special prin Eminescu şi Ciprian Porumbescu – şi apartenenţa la cultura germană – în special prin  Paul Celan şi Alfred-Margul-Sperber, Bucovina oferă o şansă în plus României de a-şi afirma la rândul său apartenenţa la o Europă caracterizată prin diversitate culturală. Or, autorităţile locale omit tocmai această chestiune a dublei apartenenţe, implicit a dublei patrii.

Rămâne ca timpul să dovedească cele pe care le-am susţinut aici: es gibt immer eine andere Heimat: die Kultur.

Image

Cărţile din piaţa lui Gutenberg

Image

 

În jurul anului 1430, Johannes Gutenberg se mută din Mainz la Strasbourg şi începe să experimenteze aici diferite modalităţi de gravare/tipărire a literelor pe hârtie. Încă din Evul Mediu, chinezii, japonezii şi coreenii au fost posesorii unor complexe şi dificile sisteme de tipărire a literelor pe coli de hârtie, însă, până în prezent  nu se cunoaşte dacă Gutenberg cunoştea aceste sisteme sau dacă auzise de ele. Cert este faptul că europenii nu au folosit sistemele asiatice în tipărirea documentelor, iar occidentul avea să revoluţioneze scrierea abea graţie tânărului meşteşugar german. Astfel, Gutenberg (aflat la vârsta de 32 de ani în 1430) se străduieşte  realizeze un instrument ce poate oferi o foaie pe care să fie gravat un text frumos şi lizibil. Experimentele sale au dus peste ani la inventarea tiparului. Azi, în amintirea inventatorului în Strasbourg, chiar în centrul oraşului se află o piaţă ce-i poartă numele : Place de Gutenberg. În centrul pieţei se află o frumoasă statuie din bronz cel reprezintă pe “parintele” tiparului împreună cu creaţia sa, realizată de David d`Angers în1840.

În zilele de marţi, miercuri şi sâmbătă, în jurul acestui Gutenberg din bronz, zeci de vânzători îşi deschid tarabele pe care aşează teancuri de cărţi oferite spre vânzare cititorilor. După cel de al doilea război mondial, acesta piaţă de cărţi a devenit o tradiţie a oraşului Strasbourg. Graţie cărţilor comercializate acolo, Place de Gutenberg a devenit o ţintă a turiştilor. Nu doar frumuseţea locului atrage privirea călătorului ci şi cărţile accesibile pentru toţi cititorii, fie ei studenţi, bugetari, turişti sau pensionari. De asemenea se poate spune că “les  bouquins” comercializate aici sunt de două-trei ori mai ieftine decât le putem  găsi la  acei “les bouquinstes” de pe malurile Senei. În aprilie 2010 am avut ocazia de a vizită pentru prima dată această piaţă, chiar venind de la Paris, acolo unde comercianţii de cărţi profită de milioanele de turişti cărora le cer un preţ colosal. L’ homme et le sacré de Roger Caillos, în colecţia Folio-essais a celebrei edituri Galimard, la Paris ajunge şi la 7 euro, pe când la Strasbourg l-am găsit cu 2,5 euro. Am revenit în Place de Gutenberg  în septembrie 2010 şi de mai multe ori pe parcursul anului 2011. Cel mai frumos sentiment l-am avut atunci când, deşi anul 2011 era anul Emil Cioran în Franţa, pe tarabele din Strasbourg se găseau din abundenţă cărţile lui Mircea Eliade. La nostalgie des originnes, apărută tot la Gallimard era la preţul de 4 euro, iar Le sacré et le profane la 3 euro. Ambele cărţi în cea mai mare libarie din oraş, Librairie Kleber, publicate de aceiaşi editură costă câte 7, respectiv 5 euro. Probabil citind aceste rânduri se va spune că nu este o diferenţă mare de preţ, însă, atunci când la fiecare tarabă laşi câteva monezi cumpărând o carte, două, etc. este imposibil să nu ai de câştigat.

Să nu uităm frumuseţea pieţelor – negocierile. Despre tocmeli şi îndeletniciri ale afacerilor se pot spune multe. Eu pot spune doar că întrebând un bătrânel cât costă serie completă de opere a lui Balzac (24 de volume legate în piele, editate în 1960), posesorul lor  încercând să-şi convingă clientul a coborât preţul de la 240 la 200 de euro. Exemplele pot continua şi cu volume din secolul XVIII sau XIX însă a căror preţuri şi valoare depăşesc  costurile unui sejur de 10 zile în Franţa. Un alt fapt plăcut şi interesant îl reprezintă aceşti vânzători, care nu sunt din Strasbourg (cei din oraş au propriile lor anticariate ce depăşesc prin cantitatea cărţilor expuse cele mai mari librării din Bucureşti), ci vin din Alsacia şi din landul german Baden-Wurtenberg. Cumpărătorul poate dialoga în franceză, germană, uneori în engleză şi evident în alsaciană, o limbă ce face parte din acea grupă de dialecte germane numită hoch-deutsch. Place de Gutenberg este concurată nu numai de anticariatele din oraş şi de librării ci şi de târgurile de carte ce au loc pe parcursul anului. Cel mai important târg de carte veche din Alsacia, are loc tot la Strasbourg la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie. Astfel, pe Quai de Maire Dietrich la finele primăverii buqinisti din tot estul Franţei vin să-şi desfacă marfa. Preţurile sunt foarte accesibile – Histoire de l`Europe au XIX siecle, de Benedetto Croce la 4,5 euro – cu atât mai mult cu cât piaţa se desfăşoară chiar în faţa sediului central al universităţii – Palais Universitaire.

Cărţile din Place de Gutenberg vor constitui un punct de reper în istoria oraşului asemenea buqinistilor din Paris. Ideal ar fi că preţurile să rămână în continuare accesibile, moderate, astfel încât cititorii, din cumpărători să nu devină spectatori. Pentru acest lucru sunt suficiete unele anticariate unde studenţii de ieri şi de azi continuă să intre precum în muzee.

*Articolulu a fost publicat si pe: http://societatesicultura.ro/en/2012/02/cartile-din-piata-lui-gutenberg/

Păcatul împotriva spiritului

Păcatul împotriva spiritului

Despre atitudinea marilor cărturari români, adevăraţi reprezentanţi ai românilor împotriva micilor politicieni, falşi reprezentanţi ai românilor

Image

*Am publicat acest articol în iarna lui 2011 într-o revistă clujeană. Recitindu-l acum, am fost uimit de faptul că şi după doi ani el se dovedeşte a fi încă de actualitate. Astfel  redau cititorilor mei ideiile aşezate pe hârtie atunci.

‘’Pecetea morţii se numeşte la unii patriotism, la alţii tradiţie ; în România ea n-are nume, dar este minciuna organizată, moarte spirituală. N-o vezi la faţă decât în cele mai groaznice coşmaruri, iar cine n-are coşmaruri a fost de mult înghiţit de ea. O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seamă că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului, Communismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului : îngheţare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ.’’ Aceste rânduri aparţin lui Ioan Petru Culianu, publicate printre altele în articolul său Păcatul împotriva spiritului la 19 aprilie 1987, în revista Agora la Philadelphia. Însă, Păcatul împotriva spiritului nu este numai un articol, el este şi numele unui volum de articole publicate postum la editura Polirom, în seria Biblioteca Ioan Petru Culianu şi apărută pe piaţa din  România abea în 2005. Din nefericire pentru părinţii noştrii sau pentru cei ce au reprezentat generaţiile tinerilor din anii `80 şi `90, aceste articole, semănate de Culianu în mai multe publicaţii româneşti din marele Occident, au ajuns doar la câţiva, iar aceşti câţiva au fost prea puţini sau prea nepăsători pentru a le putea transmite mai departe. Altfel spus, articolele lui Culianu, publicate  acum în volum constituie o şcoală, nu numai pentru cititorii gazetelor sau pentru jurnalişti, fie ei amatori sau profesionişti, ci pentru cei ce s-au născut sub sfarist de dictatură ceausesita sau început de regim neocomunist/iliescian. Dacă mă refer din nou la acele generaţii de tineri `80 şi `90 ? Da ! mă refer la acele generaţii, în marea lor parte pierdute pentru România şi mai ales pentru cultura română. De ce spun asta ? deoarece cu exeptia momentului apocaliptic decembrie `89, aceste generaţii au dat dovadă de o supunere necondiţionată, de o plafonare nemaiîntâlnită şi de o rătăcirea fără speranţă regăsirii drumului just. Aceste generaţii  – pentru care Mircea Eliade în ultimul său an de viaţă a trimis din propria biblioteca peste 1000 ( o mie ! ) de volume la Bucureşti, pentru care Paul Goma s-a autoexilat în propria sa patrie şi într-o greva foamei cumplite, pentru care Doina Cornea a suferit repetate înjosiri şi molestări, etc. etc. – aceste generaţii au rămas spectatoare la ceea ce se făcea şi se desfăcea pe scena politică (şi nu numai) din România (şi nu numai).

Păcatul împotriva spiritului este o şcoală în care, noi, elevii, studenţii, discipolii, de ieri, de azi sau de mâine, asistăm la trei mari lecţii. Prima lecţie este despre condiţia mizerabilă a intelectualului român ce-şi părăseşte patria indiferent de circumstanţe sau de regim  şi care împins  de o voinţă superioară condiţiei umane ajunge în acel turn de fildeş a cărui fotolii sunt ocupate de personalităţi asemenea lui Eliade, Ionescu, Enescu, Brâncuşi, Cioran şi… Culianu. Astfel, într-o serie de articole Culianu vorbeşte despre exilul sau, viaţa în Italia, Olanda şi America, începând dintr-un lagăr de refugiaţi de lângă Roma şi terminând cu Universitatea din Chicago ( fără a menţiona toaleta universităţii, locul în care ilustrul istoric al religiilor a fost ucis). Cea de a doua lecţie – dedicată culturii române – grupează articole în care cultura română este văzută prin optica occidentalului, a universitarului şcolit la Milano, Paris, Amsterdam, Harvard, etc. a acelor oameni a căror univers gnoseologic nu cunoste bariere geografice sau cronologice. Iar Culianu nu iartă nimic, nici o viroză, nici o boală, nici o maladie, nimic, tratează totul cu cea mai severă atitudine, asemena unui medic, asemenea membrilor familiei sale, toţi matematicieni, fizicieni şi… şi medici : ‘’Ca şi socialismul, cultura română de azi  nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic ( sau aproape nimic, dacă vom concede ca anumite personalităţi de excepţie binecunoscute, care nu mai trăiesc în spaţiul românesc şi nu mai participă la destinul culturii româneşti actuale, continuă totuşi să aibă o anumită înrâurire asupra a ceea ce se petrece acolo). […] Dar bine, se va spune, acel mare gânditor, acel mare critic, acel mare erudit oare nu sunt exponenţi de seamă ai culturii române actuale ? Ei sunt, într-adevăr, axponenti de seamă ai acestei culturi, care însă, în tot sublimul ei, este inexistenta. Acel mare gânditor este, desigur, foarte onorabil, dar măreţia gândirii  lui constă în mulţimea produselor sale. Acel mare gânditor este atât de singur, încât în pustia pe  care a populat-o cu discipoli el a început să confunde lăcustele cu mierea sălbatică – adică obiectele cu care trebuia să se nutrească – cu înseşi obiectele gândirii sale. […] Acel gânditor ( fireşte, e vorba aici de simboluri, nu de persoane reale !) avusesse ocazia de a face studii serioase, lucru pe care, datorită binefacerilor regimului socialist, nici unul dintre discipolii săi n-a avut putinţă să-l facă. Desigur, nu ei sunt de blamat, dar situaţia e aceasta. Or, marele gânditor, om rafinat şi doct, a trebuit, de acea, să se transforme într-un repetitor.’’  Herta Muler considera că patraia etse acel ceva ce nu poţi lua dar nici nu poţi lăsa, iar I. P. Culianu  a întărit prin exemplul său vorbele prozatoarei. La cea de a treia lecţie cititorii asista la un adevărat spectacol de magie. În ce constă acesta ? Culianu are harul de a prevedea ceea ce se va petrece pe scena politică din România şi transformă totul într-o serie de naraţiuni fantastice, fără a da nume reale însă foarte uşor de aflat adevărata identitate a personajelor sale. Aceste naraţiuni fantastice – precum ‘’Interventia zorabilor în Jormania’’ sunt inofensive. Textele sale au devenit periculoase pentru regimul de la Bucureşti din momentul în care  Culianu  a început să susţină deschis ( anul 1988) şi tot mai convins pei acei persona nongrata precum Andrei Pleşu. Din ianurie 1990, el atacă pseudo-democratia instalată în România şi falsul guvern de ‘’tranzitie’’ autoproclamat ca o ‘’emanatie’’ a revoluţiei. Zilele lui 1990 sunt o adevărată profanare a mormintelor celor ce au murit la Timişoara, la Buucresti, la Cluj Napoca pentru adevărat libertate. Aceast sacrilegiu săvârşit de noul guvern sau noile guverne este descris de Culianu în multiple articole, printr-o redutabilă critică care nu şi-ar găsi nici azi locul în paginile unei gazete sau a unui periodic din România. Doar Revista 22 a reuşit să publice un interviu luat lui Ioan Petru Culianu la Chicago în decembrie 1991. Interviul a apărut cu o lună înainte de asasinarea sa, în aprilie 1991. În ceea ce priveşte asasinarea sa, cele mai multe voci consideră că aceste articole politice au convins asasinii şi comanditarii să i-a viaţa unui om. La această lecţie, de atitudine în faţa falşilor reprezentanţi şi a unor politicieni de ocazie, cititorii lui Culianu au multiple motive de reflecţie ( a scrie  sau a nu scrie ? iată întrebarea !).  Însă, Culianu face apel nu la hârtie şi cerneală ci la conştiinţa umană, la verticalitatea acesteia.  ‘’ A cuteza să formulezi o idee înseamnă viaţă. Aveţi curajul de a spune NU, şi veţi învia a treia zi… Căci nu exista altă moarte decât moartea spirituală, şi nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor.’’

Nu am vrut să scriu aici doar o recenzie, am vrut  să las un semn, asemnea lui Culianu, un semn ortografic, un semn de exclamaţie care să atragă atenţia celor ce rămân închişi în liniştea camerelor pe care le locuiesc sau a parcurilor pe care le frecventează. Tăcerea, supunerea, obedienţa, înseamnă moarte lentă, înseamnă păcat, păcat împotriva creaţiei, păcat împotriva spiritului.

„Evgheniți, ciocoi, mojici” – De ce iubim modernitatea? De ce urâm modernizarea?

Image

 

Miercuri, 30 octombrie 2013, la Colegiul Noua Europă a avut loc o dezbatere pe baza ultimei cărţi a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, (Humanitas, 2013). Dezbaterea a plecat de la această carte şi a încercat să răspundă la două întrebări fundamentale pentru societatea noastră contemporană: De ce iubim modernitatea? şi De ce urâm modernitatea?La aceste dileme au încercat să răspundă Andrei Pleşu, în calitate de gazdă, Cristian Ghinea, Silvia Marton, Vintilă Mihăilescu, Mihai–Răzvan Ungureanu, Andrei Oişteanu, Andrei Pipidi şi desigur, Constanţa Vintila-Ghiţulescu.

În intervenţiile lor, invitaţii au punctat câteva idei prezente în cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi au încercat să scoată în relief umbrele şi luminile modernizării societăţii româneşti. Andrei Oișteanu a vorbit despre relativitatea datelor istorice şi mai ales despre subiectivitatea istoricilor. Nu există până în prezent o singură opinie în ceea ce priveşte momentul de început şi momentul de sfârşit al modernizării societăţii române. Astfel avem mai multe date şi repere precum 1750, 1760 şi 1774 pentru început, dar şi 1866. De asemenea, Andrei Oişteau a amintit faptul că, deşi în epocă femeia şi evreul erau consideraţi drept al satanei, ei au fost agenţi ai modernităţii şi ai modernizării. În lipsa acestor doi agenţi şi în lipsa unei morale protestante, societatea romană nu ar fi reuşit să se modernizeze mai repede decât a făcut-o. Aşa cum evreul avea motivația să iasă din ghetou, femeia avea motivaţia să iasă din budoar, iar aceste impulsuri individuale au devenit impulsuri ale unei întregi comunităţi. Dumitru Sandu a considerat că putem vorbi de aceeaşi Românie care a început acum 200 de ani şi continuă şi în prezent. Cristian Ghinea a observat că aristocraţia noastră este o copie infidelă a modelului francez prin care modernizarea ar fi fost imposibilă. România din epoca modernă ne este cunoscută în special prin Eminescu şi Caragiale, or cei doi, şcoliţi în principalele oraşe germane, reprezintă contrareacţia la modelul paşoptist.

Decanul de vârstă dintre conferențiari, profesorul Andrei Pipidi, a amintit  că este greu să construieşti o carte. Indirect, a trasmis un mesaj civic istoricilor, amintindu-le că Nicolae Iorga şi Ştefan Zeletin erau atât martori ai dezvoltării epocii lor dar şi agenţi  care au contribuit prin propriile forţe.  Diferenţa dintre cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu şi alte lucrări pe această temă o constituie faptul că autorul Evgheniţilor, ciocoilor şi mojicilor s-a documentat în multiple arhive din capitală, precum şi din provincie. Cartea dezbătută este o carte despre o perioadă de tranziţie, scrisă într-o perioadă de tranziţie, a cărei finalitate rămâne încă necunoscută.

Preluând cuvântul, Constanţa Vintila-Ghiţulescu a ținut să menţioneze faptul că lucrarea sa poate fi considerată încă neterminată. Unul dintre argumente poate fi constituit de volumul de materiale din arhivele din România, în special cele din provincie, unde – ne-a spus istoricul – mentalitatea rămâne foarte asemănătoare celei din 1800. În carte sunt prezentate două principale direcţii ale modernizării române: educaţia şi sănătatea. Dincolo de aceste două direcţii, nu există un proiect concret la nivel naţional. În epocă, precum şi acum, pentru a pătrunde în sistem trebuia să fii omul cuiva, trebuia o recomandare, deci un nepotism şi clientelism notoriu care s-a perpetuat până în prezent. Autorul a amintit că în 1831 se desfăşoară un proces de constituire a arhivelor şi o publicaţie „Caietele satelor”. Din nefericire, în spaţiul cultural românesc nu există o cultură a documentului scris. Spre exemplu, pentru 30 de sate din Vâlcea există un singur caiet al satelor. Nu este de omis faptul că arhiva este o formă de exercitare a puterii, proprietatea în general este generatoare de drept şi generatoare de putere. În acest context şi instituţia cenzurii apare după instituţia arhivelor. Silvia Marton a considerat arhivele drept memoria statului şi, oricât de neglijate ar fi ele, istoricul nu trebuie să le neglijeze la rândul său şi să nu se documenteze tocmai din izvoarele istoriei.

Gazda evenimentului, Andrei Pleşu, a concluzionat asupra celor spuse de antevorbitorii săi, amintind că este extrem de important cine şi de ce alcătuieşte arhivele, cu ce scop şi mai ales din interesele cărui grup. Spre exemplu în Anglia toate arhivele cu documente despre construcţia căilor ferate a fost distrusă, fiind considerată de un interes minor în epocă, ele ar fi fost extrem de importante nu doar pentru istorici, ci şi pentru fiscalitatea din Anglia câteva decenii mai târziu.

Să nu uităm acest lucru şi să fim atenţi la ceea ce păstrează şi cum păstrează arhivele noastre.

*Articol publicat pe: http://topub.unibuc.ro/evgheniti-ciocoi-mojici-de-ce-iubim-modernitatea-de-ce-uram-modernizarea/