Un de plan de învăţământ pentru 100 de ani

 

 

În timp ce unii se încurcă în prelegeri despre care religie este mai bună, după ce atâtea războie şi atâtea vieţi omeneşti au pierit datorită acestei divergenţe sterile, alţi oameni încearcă să găsească soluţii viabile pentru lumea în care trăiesc, pentru toţi, indiferent de religie, etnie sau naţionalitate. Astfel, voi spune aici câteva cuvinte despre un eveniment organizat de Fundaţia Hans Seidel şi Institutul de Studii Populare: Strategii de reformă în sistemul de educaţie, 2014-2024. Este vorba despre o dezbatere din data de 28 august desfăşurată în Bucureşti, la care a participat şi Klaus Iohannis. Mă voi aplecă în special asupra ideilor pronunţate în discursul fostului profesor de fizică şi a fostului inspector judeţean Klaus Iohannis. Desigur, înălţimea catedrei sale nu poate fi un reper pentru societatea toata română, însă experienţa şi cunoaşterea sa pot avea un cuvânt de spus în acest domeniu.

 

Iohannis şi-a început alocuţiunea precizând că ”asemnea manifestări pot crea un impuls pentru întreaga societate”, iar faptul că sala era plină de auditori, este expresia interesului direct manifestat de publicul larg care confirmă şi susţine observaţia fostului profesor de fizică. Iohannis  a considerat că ”România cunoaşte destul de bine nivelul la care se situa sistemul său de învăţământ în urmă cu două decenii” – poate ar fi trebuit să detalieze puţin această observaţie. În urmă cu aproximativ două decenii România ieşea din comunism iar in ciuda actualei melancolii şi nostalgii a pensionarilor după fostul regim, învăţământul din România nu era extrem de calitativ. Poate ar fi bine dacă Iohannis le-ar da într-o zi o replică acestor foşti pionieri sau şoimi ai patriei care încă mai vărsa câte o lacrimă pentru zilele în care cântau cântece patriotice lui Nicolae Ceauşescu şi ”academicienei” Elena…

 

În opinia lui Iohannis o ţară performeaza dacă oferta educaţională se corelează cu piaţa muncii, astfel performeaza şi economia. Desigur în România există o mare problemă cu profesorii dat fiind faptul că aceştia nu pot face performanţă atât timp cât ei trăiesc dintr-un salar de subzistenţă. De asemenea ei nu au cum să performeze dacă societatea manifestă o atitudine de dispreţ pentru această profesie şi în general pentru ştiinţă. În această ordine de idei, ultimele examene de bacalaureat sunt expresia unei adevărate tragedii ale învăţământului românesc şi tot odată un exemplul eşecului lipsei de performata a resursei umane.

 

”La fiecare schimbare de guvern sunt daţi afară zeci de specialisti” în funcţie de doleanţele celor aflaţi la putere. Poate acesta acesta a fost/este un mesaj trimis de Iohannis celor din ministere care cred că dacă va fi ales preşedinte în această toamnă îşi vor pierde slujbele. În acelaşi timp poate a fost foar o opinie personală. Prin această restructurare permanentă, Klaus Iohannis consideră că România îşi iroseşte o parte din resursele umane. Însă mult mai grav este faptul că marea majoritate a celor care aspiră la o diplomă, vizează în special diploma şi mai puţin competenţele.

 

Întrebarea care se ridică în această situaţie este ce putem face pentru ca lucrurile să meargă mai bine?

 

Desigur nu se poate schimbă totul printr-o reformă. Fiecare ministru a făcut câte o reformă sau două, iar această pasiune pentru reforme, a fost numită de Iohannis drept reformita. Reformita este un fel de boală a birocraţilor, a celor care se ocupă de forme fără a se ocupă şi de fond, de esenţă. Un alt caz mai puţin fericit este cel al puzderiei de universităţi a căror principal obiectiv pare a fi răspândirea de diplome decât răspândirea de cunoştinţe.

 

Asemenea opţiuni, reformita şi mediul universitar privat nu s-au dovedit a fi o alternativă calitativă dezirabilă pentru România. Iohannis consideră că se poate discuta despre calitatea învăţământului, despre manuale digitale, despre examene intermediare, etc. fără a face exces de zel în ceea ce priveşte reformele. De asemenea în opinia sa, este greşit că cel care conduce statul, presedntele, să voreasca de rău dascălii. Rolul preşedintelui este de a introduce în spaţiul public dezbateri ample, de a crea un cadru care permite specialistior şi politicienilr să găsească soluţii viabile. El crede că educaţia nu poate fi globalizată, sau altfel spus nu poate fi banalizată – asta desigur dacă nu s-a referit la altceva: educaţia nu poate fi cumpărată!

 

Este bine să ne întrebăm pentru ce vrem să îmbunătăţim educaţia? Desigur, se poate mai bine decât este în momentul de faţă în sistemul de învăţământ. Iohannis crede că dacă România vrea să aibă o societate foarte performanţă, atunci… se poate! dar asta nu printr-o reformă, ci începând de jos prin eforturile fiecărui român! ”Asa cum alegem, aşa vom fi. Eu cred că trebuie să elaborăm un plan de educaţie pentru un secol.” Această afirmaţie a lui Iohannis va stârni multe critici pe viitor dat fiind faptul că este aproape indezirabil un asemnea proiect atât timp cât ştim că orice proiect care s-a dorit a fi pentru secole, milenii, etc. a fost sortit eşecului. Totuşi initativa nu este rea, dacă ne gândim că ceea ce înseamnă cultură nu este de azi până mâine, nu este pentru presă de a doua zi, nu este ceva efemer, ba dimpotrivă. Însă, ceea ce nu a întrebat Iohannis este dacă România se poate baza pe o asemenea cultură? Desigur, există exemplul german, însă este el viabil pentru România. El a considerat că acest plan trebuie început prin revigorarea formatorilor, a profesorilor a celor care pregătesc efectiv tinerele generaţii.

 

Klaus Iohannis a încheiat menţionând că există state în lume care au făcut performanţă având doar resurse umane – iar aici putea mentiona linistit cazul Japoniei. Totuşi, poate ar fi trebuit să amintească o vorbă celebră: oricât de mult va merge un măgar la şcoala nu va deveni niciodată un armăsar… Cu alte cuvinte, înainte de educaţie contează caracterele, ceea ce nici o universitate nu va reuşi să dăruiască unui om, dacă el nu are posibilitatea să primească aşa ceva; este asemenea pildei semanatorului … Iar societatea română, în special cea din exteriorul arcului carpatic, duce lipsă de adevărate caractere!

 

Emilian Dranca

Bucuresti, 28.09.2014

Advertisements

Simfonia dintre biserica si stat (II)

Manastirea ”Acoperamantul Maicii Domnului” Vatra Dornei

Această simbioză dintre ortodoxie şi popor ( Nae Ionescu numeşte ortodoxia drept ‘’leaganul poporului român’’) s-a dovedit a fi utilă şi relaţiilor dintre instituţiile laice şi cele religioase. Dat fiind numărul mare de creștin-ortodocși din România (86%), o bună relaţie dintre Biserica şi stat este percepută ca o legitimare populară a regimului şi a liderilor politici. În cadrul actualului stat român, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale, simbolurile religioase au fost mereu prezente în spaţiul public, în forurile publice, alături de simbolurile puterii laice, cu o singură excepţie, perioada 1948-1989. De altfel, această perioadă este numită şi perioada ateismului guvernamental.[1] Simbioza dintre naţiune şi biserică, dincolo de argumentarea istorică mai are şi în aspect identitar. Poporul român nu ar putea fi înţeles în absenţa religiei creştin-ortodoxe. Religia a fost unul dintre elementele cheie care l-au diferenţiat faţă de maghiari şi germani (în Transilvania, Banat şi Bucovina) faţă de turci şi tătari (în timpul suzerantatii otomane în Ţara Românească şi Moldova) şi faţă de toate etniile şi naţionalităţile de religii diferite care au convieţuit cu românii pe parcursul secolelor ( în special comunitatea iudaică). Mitropolitul Moldovei Daniel Ciobotea, publica în anul 1991 un articol în care susţinea faptul că Dumnezeu are o relaţie specială cu fiecare popor, fiecare naţiune aşa cum are cu fiecare om. Această relaţie se constituie încă de la invaptuirea poporului respectiv – aşa cum copilul după naştere primeşte botezul – constituindu-se ca identitate distinctă de celelalte şi durează în timp şi spaţiu deoarece păstrarea relaţiei creştin-ortodoxe face posibilă pătrarea identităţii.[2]

Începând cu 1990 Biserica Română Unită îşi revendică credincioşii (reprezentanţii săi considerau că în Transilvania s-ar afla 800 000 – 900 000 de greco-catolici) și patrimoniul cultural, în special bisericile în care acum se desfășurau serviciile cultului ortodox. Însă, odată cu primele statistici, specialiștii au relevat un număr de aproximativ 200.000 de credincioși greco-catolici. Biserica Romana Unită a contestat acest număr. Astfel, ar însemna că cele cinci episcopii greco-catolice din Transilvania (reinființate după 1990) să aibă câte 40 000- 50 000 de credincioși spre deosebire de episcopiile românești care au de zece ori mai mulți. Însă, Biserica Romana unită, în ciuda contestațiilor ce privesc conjuctura în care ea a fost creată, rămâne o realitate incontestabilă în Transilvania secolelor XVIII-XX, ea putând fii considerată una dintre bisericile istorice de pe teritoriul României. De asemenea marea majoritate a elitei politice românești din Transilvania în epoca modernă – de unde trebuie să reținem în special pe membrii Școlii Ardelene – a fost de religie creștină greco-catolică. În perioada interbelică, unul dintre cele mai remarcabile personaje politice ale României, Iuliu Maniu a fost la rândul sau greco-catolic. Practic, în două secole și jumătate Biserica Romană Unită a reușit să fie parte a poporului român însă în special acea parte cu afinități austriece, germane și eventual italiene (grație catolicismului), acea parte care avea mai multe relații cu occidentul și era mai bine școlarizată. În secolul XX deja putem cunoaște familii în care membrii de sex masculin au fost preoți, urmând în meserie și în parohie pe tații și bunicii lor. Astfel, asemenea familii cu generații de preoți sunt un argument în plus atestării continuității unei tradiții în aceiași religie și în același oraș/sat/comună. Reprezentanții Bisericii Unite au contestat nu numai teoria simbiozei dintre biserică și națiune dar și statutul de ‘’biserică dominantă’’ sau ‘’biserică națională’’ dorit de Biserica Ortodoxă Română. Dincolo de cuvinte, de anumite titulări (pe care teologul Radu Preda le considera prea puțin relevante) în joc se afla ceva mult mai greu cel puțin din punct de vedere economic: patrimoniul imobiliar. În 1948 statul a trecut toate proprietățile bisericilor greco-catolice și inclusiv bisericile propriu zise în patrimoniul statului. Din patrimoniul statului bisericile au fost trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. După 1990, când greco-catolicii au cerut bisericile înapoi s-au confruntat cu opoziția ortodocșilor care aveau nevoie de aceste biserici. Drept soluție s-a propus construcția de noi biserici pentru cei dintâi și oficierea cultului în bisericile existente pe o perioada ‘’tranzitorie’’ până când ambele culte vor avea propriile lor biserici definitive. Această soluție a funcționat nu cu caracter de regulă ci mai degrabă ca excepție, doar în câteva locuri din țară fiind posibil acest lucru. În cele mai multe situații conflictele au ajuns la violențe verbale sau chiar fizice în disputele religioase fiind atrenată si populația locală. Printre multiplele probleme întâlnite putem aminti doua aspecte principale. În primul rând nu s-au găsit fondurile necesare pentru construcții, visteria greco-catolicilor fiind teoretic inexistentă[3], deși, practic ea se afla sub jurisdicția Vaticanului care ar putea finanța construcțiile. În al doilea rând, statul român poscomunist[4] a avut o poziție instabilă în raport cu cele două biserici, ba chiar, am putea spune ambivalentă. Uneori, reprezentanții puterii laice declarau că statul nu se amestecă în problemele religioase, iar în ultimul moment posibil au intervenit decisiv în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.[5]

Emilian Dranca

25 august 2014, Bucuresti

 

[1] ‘’Biserica a trecut printr-o epocă de ateism guvernamental, de ateism de stat…’’ Antonie Plamadeala , Biserica în mers, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2004, pp. 252-253

[2] Articolul este prezentat în Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 310-311.

[3] Statul roman nu a încercat să găsească fonduri pentru asemenea proiecte, iar Biserica Ortodoxă cu atât mai puțin ea confruntându-se cu problema restaurăarii și întreținerii propriilor biserici cărora li se adaugă noile construcții (în special Catedrala Mantuirii Neamului) în curs de finalizare.

[4] ‘’ România pare condamnata la un postcomunism de durată istorică. Postcomunism – termenul celei mai slabe definiții cu putință, termenul care remarcă trecerea timpului fără a semnala vremuri noi – pare o eticheta din ce în ce mai nimerită pentru societatea românească.’’ http://www.revista22.ro/uranus–loc-de-pomenire-de-ce-traim-in-postcomunism-607.html accesat la 11.02.2011

[5] Problema retrocedărilor nu a fost soluționată deoarece autoritățile cu competențe judecătorești au protejat interesele ortodocșilor.

Sever Voinescu, între tânăra generaţie şi seniori

 

 

Ivitat ca lector la Festivalul de film istoric de la Râşnov, Sever Voinescu a vorbit despre omul politic Ronald Regan, ascensiunea sa politică, influenţa pe care a avut-o în lume precum şi relaţia cu Gorbaciov. Dinamica relaţiei dintre Regan şi Gorbaciov este impresionantă. Odată, intalninduse într-un grup foarte restrâns, au discutat despre distrugerea armelor nucleare într-o perioadă de maxim 10 ani. Această discuţie a susrprins pe toată lumea, dat fiind faptul că nimeni nu avea încredere în partea adversă. Sever Voinescu a povestit şi bancurile pe care preşedintele american le schimba cu Gorbaciov. Astfel, Regan îi spunea moscovitului că marxiştii sunt cei care-l citesc pe Marx iar antimarxiştii sunt cei care-l înţeleg pe Marx. Dacă pentru început Gorbaciov nu gusta glumele americanului, treptat a început să agreeze bancurile pe care le auzea. Astfel Regan îi povestea moscovitului despre modul în care sovieticii cumpărau o maşină, când cineva mergea să depună banii pentru automobil i se spunea ”vino peste cinci ani, pe 20 mai” (spre exemplu), iar persoana în cauză întrebă dimineaţă sau seară? funcţionarul puţin nedumerit îl întreabă la rândul său ”de ce?” iar viitorul proprietar răspundea că vrea să ştie deoarece tot peste cinci ani, pe 20 mai soseşte instalatorul…

Regan a ajuns într-o funcţie importantă la o vârstă destul de înaintată. E mai bine ca o societate să fie condusă de un vârstnic sau de un om mult mai tânăr şi mai energic? Sever Voinescu a încercat să transmită publicului auditor ideea că totuşi este mai bine ca o societate să fie condusă de vârstnici, iar cei tineri să nu râvnească la locurile pe care le ocupă deja ‘’cei mari’’. Aceast exerciţiu asemănător unei carmen necessarium (lecţie obligatorie) m-a lăsat rece. I-am spus lui Sever Voinescu că această opinie cu siguranţă nu este împărtăşită de austrieci care au un ministru al afacerilor externe în vârstă de 27 de ani (Sebastian Kurz), iar în plus cetăţenii Austriei au dreptul de vot de la 16 ani. De altfel nu cred că italienii precum şi francezii împărtăşesc această opinie, dat fiind faptul că au acordat încredere unor prim-miniştrii care abia au trecut de 40 de ani, iar exemplele pot continua. Nu cred că ne aflăm într-o societate gentilică unde fiecare trebuie să aştepte să albească sau să chelească pentru a putea ridica mâna şi să spună ceva. Nu cred nici că lumea este împărţită într-un fel de comiţii, curiata, centuriata, concilium plebis şi comiţia tributa, iar cei aflaţi într-una dintre aceste comiitii cu greu poat răzbi într-o altă. De asemenea nu cred că opiniile celor care privesc lumea dintr-o falsă paradigmă şi anume aceea a rivalităţii dintre generaţii este tocmai cea mai potrivită ; ea fiind foarte bine redată sub forma cine este cel mai deştept dintre găină şi ou ?

Cred că lumea secolului XXI se bazează pe consens, pe acord, pe discuţie, dezbatere şi negociere pe baza unor princiipii şi valori liber exprimate. Nu cred într-o lume care-şi claustrează tinerii într-o colivie artificila pe baza fragilităţii aptitudinilor lor şi a lipsei de experienţă. De asemenea nu cred în acea lume care-şi marginalizeza până la ostracizare bătrânii acuzându-i de ramolire şi scleroză. Cred într-o lume unde există spiritul de competitivitate şi mai ales spiritul de echipă ; cred într-o lume unde fiecare este apreciat/calificat pentru ceea ce ştie şi ceea ce poate să facă nu pentru ceea ce nu ştie şi nu este capabil să facă.

Pentru Regan nu exsita mare comunicator ci om care spune lucruri mari. Un celebru prim-ministru britanic a reuşit să redea asta într-o metaforă mult mai reuşită: când vulturii tac, papagalii croncăne (W. Churchill). Dar poate la acest început de secol XXI trăim un timp al papagalilor şi nu al vulturilor. Poate din acest maraton al specilistilor în comunicare vor ieşi triumfători doar papagalii, însă în timp, deasupra lor se vor ridica marii vulturi.

Emilian Dranca

17.08.2014

 

Disidenţă, opoziţie, revoluţie?

”Gaura neagra naste universul nu-l inghite ”

Radu Filipescu

Disidenţă, opoziţie, revoluţie?

Arestat în 1983 (trimis în închisoarea de la Aiud) şi ”eliberat” în 1986, Radu Filipescu invitat la Ṣcoala de vară ASTRA de la Râșov, a povestit despre perioada sa de disidenţă/opoziţie din ultimul deceniu al regimului comunist în România. Însă în România regimul comunist a durat din 1945/1947 până în 1989. Sistemul a funcţionat printr-o maxima teroare. Filipescu a povestit cum după ce a fost arestat i s-a spus că va avea loc un proces unde va fi judecat. Insa el a fost condamnat la 10 ani închisoare într-un proces care a durat doar aproximativ 10 minute. A fost eliberat în 1986, dar experienţa din închisoare nu l-a deterinat să se oprească, iar în 1987 a lansat un nou manifest, în 500 de exemplare. Manifestul chema populaţia la un referendum cu privire la politica lui Ceauşescu. În urma răspândirii manifestului în Bucureşti Radu Filipescu a fost din nou arestat. De data aceasta după mai multe zile de anchetă a fost din nou eliberat datorită faptului că în Franţa cazul său a fost făcut nu doar public, dar şi celebru (el a mărturisit utlterior că cei de la Europa Liberă i-au salvat viaţa).

A mai urmat şi o a treia arestare, despre care Radu Filipescu nu a spus foarte multe cuvinte, dat fiind faptul că şi acesta perioa de arest nu a durat mai mult de câteva zile. El a mărturisit că în România condusă de Ceauşescu nu au existat multe cazuri de disidenţă sau opoziţie reale datorită mijloacelor de a teroriza populaţia, mijloace care împiedicau efectiv orice formă de opoziţie. În cazul în care totuşi ar fi existat grupuri care s-ar fi opus sau ar fi creat o disidenţă reală, regimul ar fi acţionat rapid, drept dovadă cazul de la Timişoara din 17 decembrie 1989 şi după ulterior la Bucureşti până pe 22 decembrie.

În final l-am întrebat pe Radu Filipescu dacă după 1990 a mai răspândit manifeste. Răspunsul său a fost scurt şi categoric: nu! După 1990 s-a implicat o scurtă perioadă în politică, mai exact în partidul creat de Ana Blandiana şi care nu a avut o istorie foarte lungă. Azi, Radu Filipescu trăieşte la Bucureşti unde a brevetat mai multe invenţii în domeniul tipografiei şi a imprimantelor.

O retragere liniştită din viaţa publică, practic o retragere din haos spre normalitate, o regăsire a lumii în simplitatea şi frumusetea lucrurilor mici, însă de data aceasta în libertate.

Emilian Dranca

12.08.2014

Cluj-Napoca

Sfârşitul vacanţei… Marie Thomas Penette la Râşnov

 

Miercuri seară am asistat la Râşnov la o prelegere memoriabila ţinută de Ion Caramitru. Actorul a recitat din Hamlet şi a povestit despre clipe de (dez)nădejde dinainte precum şi după decembrie 1989. Prelegere oarecum tristă, dar oarecum necesară şi actuală , toate`s vechi şi nouă toate, vorba poetul… Festivalul a continuat cu seria filmelor şi prelegerilor stabilite în program.

Probabil actualmente numele său nu spune prea multe lucruri, însă, cel mai probabil pe viitor numele său va fi unul dintre marile nume ale cinematografiei franceze: Marie Thomas Penette. Joi, 7 august 2014, am urmărit în cinematograful Amza Pelea din Râşnov un documentar realiat de Penette: Rwanda, la surface de la reparation. Documentarul prezintă tristă realitate din Rwanda, genocidul care s-a desfăşurat în urmă cu 20 de ani. Un fel de luptă între clase, asemanatore cu paronoia lui Karl Marx întârziată însă în această situaţie cu aproximativ un secol. Hutu şi tsudi nu reprezintă nimic altceva decât două clase sociale diferite, un fel de cei bogaţi şi cei săraci, nici o diferenţă etnică, religioasă, culturală sau de alta natura. Pur şi simplu diferenţele sociale au cauzat o serie de masacre între cele două clase sociale constituite în adevărate tabere în 1992. Realizarea documentarului a durat doi ani de zile, iar producătorii au realizat nenumărate deplasări din Franţa în Africa, în Marea Britanie şi ulterior după premiera sa l-au prezentat inclusiv în Rwanda şi în Germania, iar azi în România

În ordinea programului Festivalului de film istoric a mai rulat SĂRMAna de pe Prut, documentar, după care a urmat o prelegere incompletă Sfârşitul vacanţei. Către o nouă ordine mondială susţinută de trei persoane: Iulian Fota, Sorin Ducaru şi Dan Dungaciu.  

Iulian Fota, consilier pe probleme de securitate al preşedintelui României, consideră că după 1990 pentru statul român au urmat câţiva ani foarte buni (observaţie care ar fi necesitat câteva nuanţe…). În general o ţară mică sau mijlocie, crede analistul/consilierul, trebuie să fie mult mai atentă la relaţiile sale internaţionale decât un stat mare. Cred că orice consilier american sau rus, său german sau chinez este de altă părere. Însă domnul consilier pare a fi atins de boală care a atins pe atâţia alţii, vorbă lui Lucian Blaga: orice licurici se consideră a fi o stea nevăzută de nimeni. În 2014 au fost sărbătoriţi 10 ani de când statul român a aderat la structurile NATO. Fota a încercat să prezinte ceva sub numele de Sfârşitul Vacanţei, vacanţă a României pe planul internaţional. Cauzele pentru care statul român iese din această vacanţă ar fi Războiul din Georgia (2008), Criză economică (2008-2012), Primăvara arabă (2011) şi Criza din Ukraina (2013-2014, deşi în cazul Ukrainei a fost o criză perpetuă, mocnită, asemenea Peninsulei Balcanice).

Sorin Ducaru, fost ambasador, născut la Baia Mare, sosit pentru prima dată la Râşnov la şese luni. Ducaru a rămas de aceste locuri unde s-a întors acum să povestească. După el, România nu a avut o vacanţă strategică propriuzisa. Este doar un punct de inflexiune în politica externă a României. Al doilea mare moment al evoluţiei NATO este extinderea sa în `97 şi 2004, iar un al treilea moment, după ambsador, îl reprezintă crearea unei reţele de parteneriate precum cel cu Japonia sau cu Noua Zeelandă. În 2010, la Lisabona a fost lărgită aria de obiective NATO cu încă două: securitatea prin cooperare şi managementul crizelor. NATO a pus mare accent pe ameninţările viitorului. Astfel a fost creată şi un nou departament pentru riscurile emergente care ” scanează ” viitorul şi riscurile pe care acesta le prezintă. În prezent, consideră ambasadorul, are loc o mare dezbatere despre evenimentele din Ukraina: au fost acestea o surpriză pentru Occident? sau statele vestice se aşteptau la un asemenea conflict în Ukraina.

Ce va urma? În curând va avea loc un nou sumit al NATO. Se preconizează o schimbare majoră în agenda NATO în special în ceea ce priveşte priorităţile alianţei şi a responsabilităţii sale. În momentul de faţa punctul 1 pe agendă este asigurarea securităţii aliaţilor de pe frontiera estică a NATO. Au fost luate deja câteva măsuri în această direcţie prin trimiterea unor avioane care să survoleze spaţiul statelor aliate. Asta face parte din ceea ce stipulează articolul numărul 5 din tratat care, pe scurt fie spus, reclamă ajutorul unanim al aliaţilor pentru acel stat dintre ei care este atacat de un alt stat. Aşadar un agajament clar, rapid şi eficient, nu doar vorbe. Ceea ce înseamnă efectiv toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Miza principală a României este de a avea în acest nou ”pachet” NATO tot ceea ce înseamnă resurse şi recunoaşterea statului sau în noul context creat; menţinerea rolului de ţară pivot în cadrul unor proiecte precum scutul anti-raccheta; apărarea cibernetică şi nu în ultimul rând menţinerea interesului internaţional pe acest coridor constituit de Marea Neagră, România şi Peninsula Balcanică. Alianţa Nord- Atlantică este bazată pe principiul solidarităţii active, ceea ce în concepţia ansadorului înseamnă că fiecare societate trebuie să investească în acest proiect.

Dan Dungaciu, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti de politică externă ai României, în special politica externă ce priveşte fostul spaţiu sovietic. Dungaciu a amintit de două momente ale tranziţiei post-comuniste: ce s-a întâmplat pe parcursul celor 25 de ani şi ceea ce se întâmplă concret acum. Şansa statelor care s-au orientat imediat după 1989 spre NATO au jucat practic o carte imensă a destinului lor. Ceea ce a încercat în schimb Ukraina după 1990 a fost o metamorfozare a ” viţelului deştept care suge de la două vaci”… Indecizia şi lipsa de responsabilitate este definitorie pentru clasa politică ukraineana. Când la stânga, când la dreapta, când la centru când la extreme, niciodată nu a fost ceva sigur la Kiev. Într-o situaţie similară se află Republica Moldova: lipsa unei responsabilităţi şi a deciziei clare, sigure şi sincere a clasei politice. Astfel, o treime din cei care-şi exprimă votul au optat pentru partidele occidentale, o treime pentru cele aflate la centru iar o treime pentru comunişti. Această lipsă de decizie duce statul într-o postură dificil de administrat. De această indecizie şi instabilitate profită acum Rusia. În prezent Ukraina, se pare, plăteşte pentru această idecizie a sa perpetuată timp de aproape 25 de ani.

În prezent o mare problemă pentru această zonă este constituită de Transnistria şi armata rusă prezentă în această zonă. Chişinăul a considerat că această zonă se află sub ocupaţie militară iar astfel a refuzat să-l administreze. În orice ţară fosta comunistă, principalul obiectiv al clasei politice nu este neapărat binele public ci supravieţuirea fostului regim. În ultimii ani Rusia a fost preocupată de găsirea unor inamici ”publici” pe plan internaţional sau intern, care ameninţă societatea rusă şi prin care regimul de la Moscova îşi poate justifică existenţa. Un alt potenţial pericol pentru relaţiile externe îl constituie actuala ”prietenie” dintre regimul de la Moscova şi cel de la Budapesta.

Pe noi, pe noi românii, trebuie să ne intereseze viitorul NATO. Cei care au susţinut prelegerile pe această temă au argumentat această importantă a viitorului NATO amintind de fapt interesele Rusiei. Iar noi ca români ştim foarte bine ca tot ceea ce a fost în istorie interesul Rusiei… a semnificat dezavantajarea României pe plan economic şi politic precum şi o subjugare a României de marele stat vecin. Dacă există un avantaj, o consecinţă pozitivă a conflictului din Ukraina atunci, acela este revigorarea NATO, intrat într-o oarecare vacanţă până nu demult.

Emilian Dranca

Râşnov, 7 august 2014

 

Vasile Dâncu? Absent

 

Miercuri, 6 august, sociologul Vasile Dâncu a lipsit de la propria sa prelegere anunţată şi prezentată foarte bine de organizatorii Festivalului de film istoric de la Râşnov. Oare este prima dată? Nu cred. De ce şi-ar onora domnul sociolog invitaţia la care iniţial a răspuns pozitiv. Când eram în liceu la Cluj, îi citeam cărţile – spre exemplu Politică inutilă – şi articolele cu mare interes. De atunci au trecut câţiva ani iar Vasile Dancu a continuat să scrie şi să vorbească despre diverse lucruri la fel de mult ca şi atunci. Păcat că nu reuşeşte să şi facă tot ceea ce spune sau tot ceea ce declară că va face…

La Râşnov, Vasile Dancu trebuia să vorbească despre Nostalgia comunismului. Nu a mai vorbit deoarece nu a mai venit. Cu siguranţă ne va vorbi cu alte ocazii mai ales că în această toamnă vom avea o nouă campanie electorală unde fiecărui ”specialist” îi va fi cerută părerea, iar de data aceasta, mai ales dacă invitaţia va veni din partea unui canal de televiziune, probabil, domul sociolog va onora invitaţia.

Această absenţă a fost compensată însă de derularea unor filme cât se poate de reuşite Adio, Tovarăşi ! – Ep. 2 Ameninţări 1980-1984, documentar, Germania – Franţa – Finlanda, 2012, de asemenea Good-bye Lenin cu celebrul actor Daniel Bruhl, Germania 2003 şi documentarul Valea Plângerii, R : Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan, Iulia Hosu, România, 2013. Ultimul fiind un documentar despre deportarea ţiganilor şi a evreilor în Transnistria, destul de interesant, producătorii reusint să ia interviuri inclusiv de la supravieţuitorii evenimentelor din cel de al doilea Război Mondial. Ion Antonescu a trimis membrii ai acestor etnii dincolo de Nistru pentru a scăpa de ei din România. Nu exista un plan riguros pentru acest lucru. Antonescu, probabil s-a gândit că probabil o parte dintre ei vor muri pe drum, sau acolo iar o parte dintre aceştia se vor stabili acolo şi vor supravieţui din munca agricolă. Multe familii întregi au fost deportate inclusiv cu bărbaţi care puteau fi mobilizaţi pe front sau chiar mai rău cu bărbaţi care se întorseseră în permisie de pe front acasă şi au fost preluaţi de poliţia locală. Pelicula Valea Plângerii este un film antropologic despre fapte istorice, despre distrugerea unei anumite comunităţi.

În compratie cu Vasile Dancu, un alt, poate mai puţin ”celebru” invitat la Festivalul de film a onorat invitaţia: Ion Caramitru. Rasnovul este un orăşel care a supravieţuit până azi datorită specificului sau cultural, datorită diversităţii lingvistice, etnice, religioase şi mai ales culturale. Actorul este oarecum reponsabil pentru propriul destin artistic şi nu poate vorbi despre sine decât fiind profund implicat în realitate. Ion Caramitru, născut în 1942 într-o localitate apropiată de Râşnov şi aflată la poalele Rasnovului, a vorbit despre Rezistenţa prin cultură. Titlul prelegerii sale, după propria mărturisire, a fost destul de ”pretenţios”. Când e vorba de identitate şi destin, de salvarea valorilor care crează şi stabilizează un popor, vorbim de o anumită sobrietate a discursului, de dubla valoare a cuvântului. În teatru ”dublarea sensului replicilor” este o altă dimensiune a dramaturgiei, dimensiune pe care alţii au scos-o din spaţiul teatrului şi au adus-o în sfera publică.

Caramitru a (re)citit câteva rânduri din discursul sau din 1992, susţinut în Marea Britanie, mai exact o conferinţă la Camera Comunelor din Londra. Printre invitaţii care au conferenţiat cu alte ocazii s-au numărat şi Gunter Grass şi Umberto Eco. Fiecare conferinţă de acest gen era publicată în The Independent, desigur într-o formă prescurtată. În România nu prea aveau loc asemenea dezbateri culturale. În 1992 Caramitru a făcut referire la generaţia asediată în propria sa ţară care se poate concentra doar asupra culturii. Rolul său a fost unul destul de dificil deoarece dat fiind faptul că a trebuit să aducă un mesaj dintr-o cultură destul de diferită faţă de cea a britanică. Conferinţa a fost organizată de Partidul Laburist, lucru care nu a împiedicat oratorul/actorul să joace un mic exerciţiu de imaginaţie în faţa publicului său. El a propus ca auditorii să-şi imagineze că înţelegerea dintre Stalin şi Churchill nu ar fi avut loc, precum nici zidul Berlinului şi implicit nici blocul socialist/comuunist din Europa de Est.

Însă în decembrie 1947 Regele Mihai este obligat să abdice şi să plece din România. Odată cu plecarea sa, a debutat realismul socialist în cultura română, justiţia pretindea că tu să dovedeşti că eşti sau nu vinovat, Biserica Ortodoxă devenea un instrument al puterii de stat, iar România un satelit al Moscovei. Acesta este universul în care se naşte şi creşte un copil la poalele Carpaţilor, acolo unde oamenii mai vârstnici sperau că mai vin americanii, francezii, englezii, cineva, oricine, numai nu sovieticii. În satul românesc erau încercate noi experimente precum colectivizarea. În Bucureşti erau transformate străzi întregi, ba şi cartiere, făcând loc proiectelor megaloma alor ”doi pitici” care terorizau lumea românească.

Teatrul a devenit astfel treptat un fel de biserică, unde scena reprezenta un fel de spaţiu magic. Teatrul se transformă în tăcere. Cine cunoaşte poezia şi arta apreciază inclusiv tăcerea care se lasă între cuvinte, între fraze şi între strofe. În tăcere…

Nici azi nu ştim cine a ucis în decemrie 1989. Marii vinovaţi ai fostului regim sunt implicaţi în procese mărunte. Partidul comunist român a reapărut pe scena politică sub diferite forme. Caramitru nu a fost membru al Partidului Comunist Român iar acest lucru nu l-a dezavantajat doar înainte de `89 ci şi după. Când Frontul Salvării Naţionale a decis să participe la alegerile din primăvara anului 1990, populaţia a primit un adevărat duş rece. Caramitru a decis atunci să demisioneze din funcţia de vice-preşedinte al Parlamentului Provizoriu al României. Un admirator al englezilor, actorul a mărturisit cum sentimentul de stabilitate al acestor este vizibil de la literatură la arhitectură,  neuitand totusi ca  in timp ce Mihai Viteazu abia cucerea Ţările Române, Marea Britanie îşi desăvârşea imperiul colonial.

În 1992, când la Moscova era dat un adevarat puci, Caramitru se afla la Londra, iar ochiul artistului observa de la mare distanţă un alt act teatral ce se juca pe scena politică europeană, de data aceasta în mai multe acte. El a fost sfătuit să nu se mai întoarcă în România. Însă, actorul a preferat să se întoarcă, considerând că orice se va întâmpla, la Moscova sau la Bucureşti, comunismul încă nu va muri. După 1991 mai mulţi preşedinţi din Occident au vizitat România. Gest care a legitimat într-un fel regimul lui Ion Iliescu. Nu era nimic altceva decât o glumă (proastă !), asemănătoare celei în care Ceauşescu era plimbat cu caleașca de Regina Marii Britanii prin Londra. Nici în cele mai frumoase vise ale sale nu visase dictatorul așa ceva. Astfel, se ridică întrebarea: cine reprezintă cu adevărat România?

Popoarele trebuie să-şi recapate identitatea. Ţările din fostul lagăr comunist s-au reorientat în principal spre unificarea Germaniei. Fapt consumat deja. Trecerea omului pe pământ ‘’nu este un privilegiu ci o încercare’’. Cum au supravieţuit aceste popoare? din tot ’’ corul acesta de suferinţe s-a născut un suflu nou: credinţa în Dumnezeu şi obsesia culturii!’’ dar rezistenţa prin cultură de care ni s-a vorbit ?

Din 1992 până în prezent, după Caramitru nu s-a întâmplat nimic bun. La putere sunt tot comuniştii îmbrăcaţi în alte haine. Situaţia în care se află Europa ar trebui să nu mai fie asemenea celor în care s-a aflat în trecut. Actorul consideră că România, prin faptul că s-a reîntors în Europa asigură o anumită perenitate a latinităţii.

Discursul lui Caramitru nu a mai apărut în ziar deoarece el a vorbit despre Regele Mihai foarte favorabil asta în timp ce Partidul Labursit dorea înlăturarea monarhiei. Precum şi datorită criticii aduse lu W. Churchill, cei de la The Independent au refuzat să mai publice acest discurs.

Emilian Dranca

7 august 2014

Râşnov

 

 

 

 

 

Basarabia (re)prezentată la mijlocul Festivalului de film istoric Rasnov, 2014

 

După cinci zile de festival, marţi 5 august 2014, cei care au participat la evenimente au avut parte de o frumoasă şi interesantă prelegere despre China susţinută de un adevărat triumvirat format din Sergiu Celac, Mihai Croitor şi Alexandru Grumaz.

Mai tarziu, Alin Mureşan a prezentat ”bucătăria”  filmului În spatele cortinei, o experienţă practică a ceea ce a însemnat comunismul din România. El este făcut pentru cei care nu cunosc foarte multe despre comunismul din ţara noastră. Nu este neapărat un material pentru istorici, pelicula are un mesaj în special educativ. Acest proeict face parte în realitate dintr-un proiect mai mare care a editat şi cărţi şi reviste. Filmul a fost prezentat în mai multe oraşe din România precum şi în mai multe ţări din Uniunea Europeană. Materialul este diponibil şi pe DVD şi se află la dispoziţia celor care doresc să-l prezinte în şcoli şi în licee. În toamna acestui an el va fi prezentat şi la Berlin.   Unele persoane s-au simţit jenate de acest documentar care relevă publicului spectator condiţiile inumane în care au fost tratate persoanele arestate în timpul regimului comunist, în special deţinuţii politici. Sunt adunate mărturisiri ale celor care au trecut prin Jilava, Piteşti, Malmaison, Canalul Dunare-Marea Neagră.

După proiecţia filmelor Adio, Tovarăşi ! – Ep.1 Apogeul 1975-1979 documentar, în Regia lui Andrei Nekrasov, Germania-Franta-Finlanda 2012 şi 7 zile la Bucureşti, documentar, Regia Marcela Feraru, România, 2009 , Virgil Margineanu a încercat să prezinte Situaţia actuală a cinematografiei basarabene. După 1990 în Basarabia au apărut câteva studiori private, care după filmări la nunţi, la evenimente plătite de particulari, au început să realizeze şi scurtmetraje. Cu toate acestea în Basarabia cinematografia nu este deloc pe val, ba dimpotrivă se află într-o continuă aşteptare. În 2008 a început filmarea unui adevărat film, o coproducţie cu parteneri din România: Nuntă în Basarabia. Filmul a fost finalizat in 2010, in acelasi an avand loc si premiera peliculei.

Legea, noua lege a cinematografiei presupune gestionarea arhivei de film, a producţiei de film şi mai ales a şcolilor de cinematografe. Uniunea cineaştilor din Basarabia a propus partenerilor români ca măcar 10% din producţiile din România să fie realizate în parteneriat cu partea basarabeană. În 2001 a debutat la Chişinău primul festival de film: Holograma. În 2009 festivalul nu s-a mai desfăşurat. Asta datorită evenimentelor din aprilie-mai, perioadă care s-a suprapus cu zilele în care ar fi trebuit să se materilizeze efectiv acest film.

Seara s-a încheiat în cetatea din Râşnov cu vizionarea filmelor Satul din olinda, R: Leontina Vatamanu, doc. Republica Moldova, 1998 şi Nuntă în Basarabia, R. Nap Toader, Republica Moldova, 2010.

Emilian Dranca,

Râşnov, 6 august 2012