Cauzele şi impedimentele principale ale mişcărilor de reformă din Europa de Est

IMG_20150512_155553

,,În politică nu avem de ales niciodată între bine si rău, ci între preferabil și detestabil.” Raymond Aron[1]

Redau acum câteva idei, linii principale  ale conferinței pe care o voi susține în timpul festivalului de film istoric ,,Zilele filmului la Vatra-Dornei, Noi perspective asupra totalitarismului, 14-16 august 2015”. Mă voi referi la cadrul social, politic și economic, la principala structură politică și socială peste care s-a suprapus practic  o ideologie totalitară ca o suprastrucutură, ca o religie artificială – Ersazreligion – în definitiv o religie politică. Așadar deschid aici cadrul conferinței pe care o voi susține la Vatra-Dornei, Cauzele şi impedimentele principale ale mişcărilor de reformă din Europa de Est. Ea este doar un schelet, osatura pe care se vor baza alte analize.

  1. Apogeul Stalinismului

Perioada stalinistă postbelică, în URSS, poate fi împărţită în două mari perioade. Pe de o parte prima perioadă, începe cu sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, 1945, şi se se termină cu moartea lui Andrei Jdanov, 1948. Cea de a doua perioadă, începe după moartea lui Jdanov şi se termină odată cu moartea lui Stalin. Această a doua perioadă este caracterizată în linii mari printr-o politică antisemită şi noi epurări în rândurile Partidului Comunist la orice nivel.[2] Pe plan cultural, până în 1947, anul înfiinţării Academiei de Arte Plastice a URSS-ului, artiştii se bucurau de o relativă libertate, însă după 1947, artă a fost subordonată practic Comitetului pentru Artă, iar astfel partidul putea comanda direct lucrările artisitice pe care le consideră necesare.[3] Arta devenea astfel un mijloc al propagandei.

Perioada stalinistă cât și perioada post-stalinistă este redată de Leszek Kolakowski în cel de al treilea volum al trilogiei sale ,,Pricipalele curente ale Marxismului’’ și anume ,,Prăbușirea’’, volum pe care-l vom mai aminti pe parcurs. Vladimir Tismăneanu î-l parafrazează pe Kolakowski concluzionând astfel ,,marxismul a fost expresia unei autodeificări a umanității, iar, indiferent de forma pe care a luat-o, el s-a deovedit drept o nouă formă de înrobire a individului. Promițând emanciparea absolută, demersul marxist a creat noi forme de subjugare, noi ipostaze ale heteronomiei spiritului.’’[4]

Între 5 şi 14 octombrie 1952 s-a desfăşurat la Moscova al XIX – lea Congres al PCUS.  La congres au participat oficialităţi din alte state satelit ale URSS precum Walther Ulbricht şi Erich Honecker (Germania) şi Klement Gottwald (Cehoslovacia).[5] A fost un congres pe parcursul căruia probabil nimeni nu banuia că in Europa ca urma o perioada de reforma. Tentativele de reformă după moartea lui Stalin au fost pe plan economic, administrativ, cultural, politic și desigur militar.

2. ‘’Destalinizarea’’ și primele reforme în URSS (1953-1964)

Leszek Kolakowski se întreabă în ce măsură trasăturile de bază ale sistemului și ale puterii lui Stalin s-au perpetuat dupa moartea acestuia ?[6]  În fond aceasta este o problemă de care depinde si care determină voința liderilor politici de după 1953 de a reforma sistemul. Formele prin care Stalin si-a manifestat și păstrat puterea dădeau rezultate sigure, erau sigure, astfel încât succesorii săi nu au vrut să experimenteze altceva. Toți au procedat aproximativ la fel, cu o singură excepție – probabil – Mihail Gorbaciov. Poate una dintre cauzele eșecului reformelor din Europa de est în perioada postbelică este determinata de dorința lui Stalin după 1945 de a edifica practic republici după modelul URSS, aceleași instituții, aceleași practici, aceiași istorie însă în miniatură.[7] După moartea lui Stalin cel care a avut cele mai mari şanse de a prelua puterea politică şi de a ocupa golul creat prin dispariţia lui Stalin a fost Beria. Primele măsuri/reforme luate de acesta au fost încetarea rusificării din republicile Uniunii Sovietice, reluarea relaţiilor cu Iugoslavia şi retragerea ‘’consilierilor’’ sovietici din statele-satelit din Europa de Est.[8] Însă lui Beria i s-a înscenat un complot ce privea desprinderea Giorgiei, precum şi spionaj în interesul Marii Britaniei iar 1953  a fost executat. După moartea sa Ministerul Afacerilor Interne a fost desfiinţat, iar locul său a fost luat de KGB, creat în 1955 şi subordonat direct controlului partidului. În această situaţie, Hruşciov, din poziţia de secretar general al partidului avea din ce în ce mai multă putere. Hruşciov l-a atacat  în discursurile sale între 1953-1954 pe Malenkov, un alt potenţial lider sovietic care avea şanse să devină succesorul lui Stalin la conducerea URSS. Malenkov a încercat să reorienteze industria sovietică către o industrie uşoară, iar această tentativă de reformă a cnstituit principala ţinta a atacurilor lu Hruşciov.  În cele din urmă Malenkov a fost demis din funcţia pe preşedinte al Consiliului de miniştrii.

Sub conducerea lui Hruşciov a fost iniţiată o reformă agrară. Principalul obiectiv era ‘’destelenirea pământurilor virgine’’. [9] Pentru început acest proiect s-a bucurat de un relativ succes. Însă, volumul de muncă depus şi deturnarea unor fonduri destinate iniţial altor zone agricole spre noile zone agricole pentru cultivarea a aproximativ 36 de milioane de hectare s-au dovedit a fi contraproductive. O altă reformă pe care a realizat-o Hruşciov a fost cea administrativă, trecând de la principiul filialei la principiul teritorial. Astfel el a desfiinţat practic mai multe ministere industriale şi a înfiinţat Soviete Economice (Sovnarhozuri). Această decizie se dorea fi o soluţie pentru o mai bună administrare economică, dat find faptul că la Moscova nu putea fi cunoscută în detaliu realitatea din fiecare uzina si din fiecare fabrica.

Însă înainte de a trece la aceste reforme, pentru a reforma într-adevăr sistemul, comuniștii trebuiau să cunoască și mai ales să recunoască erorile și ororile trecutului. Ce s-a întâmplat în realitate ? Comuniștii nu au discutat despre ,,stalinism’’ sau despre un ,,sistem stalinist’’ ci doar despre ,,manifestări negative’’ despre excese de putere ale lui Stalin, despre  ,,cultul personalității’’ care la un loc sunt nesemnificative pe langă realizările regimului sovietic.[10] Hrusciov a încercat doar să decredibilizeze mitul demiurgului Stalin. Lucrurile pe care el le-a afirmat în așa numitul ,,discurs secret’’ puteau fi cunoscute și probabil erau cunoscute de unele persoane prin alte căi și surse. Însa doar vocea primului secretar al partidului trebuia ascultată și nimic altceva, tipic pentru un regim totalitar, de neconceput pentru minima logică a oricărui om dintr-o societate normală. Astfel, discursul său ,,a fost ca un trăsnet din senin pentru susținătorii ideologiei și oamenii aparatului.’’[11] Această observație este valabilă pentru toată Europa de est, dată fiind atmosfera tensionantă din societățile comuniste după nenumărate procese ,,de vitrină’’ (perioada 1945-1949) a  urmat acum împărțirea puterii între comuniști atât în rândurile partidului cât și în aparatul de stat.

Înlocuirea lui Hrusciov și sfârșitul ‘’destalinizării’’

Ceea ce se remarcă clar pentru perioada lui Hrusciov este reluarea relațiilor cu Yugoslavia. Acest lucru a creat un val de incertitudini in estul Europei deoarece acuzațiile de ,,titoism’’  nu mai aveau acum susținerea necesară.[12] În URSS nu a existat în realitate nici o ,,destalinizare’’, nici măcar nu se discuta oficial de așa ceva. Schimbarea semnificativă care a avut loc a fost sfârșitul terorismului împotriva membrilor de partid.[13] Formula de ,,stanilinism’’ sau ,,destalinizare’’ nici nu erau pronunțate. Se discuta cu alte eufemisme precum ,,îndreptarea erorilor și deformărilor’’ și ,,lichidarea cultului personalității’’.[14] Conceptul lui Hrușciov de ,,stat al întregului popor’’ era profund antileninist deoarece excludea controlul total al partidului asupra statului. Un fel de democratizare a partidului si a statului sovietic era de neconceput inclusiv pentru anturajul lui Hrușciov.[15] Liderul sovietic reușea sa dea emoții celor ce-l înconjurau, dezghețul cultural, avionale de recunoaștere și criza rachetelor din Cuba sunt alte episoade din timpul ‘’domniei’’ lui Hrusciov, episoade care au agitat întregul bloc comunist și nu numai.[16] De asemenea programele sale erau complet utopice, transport public gratuit și locuințe fără chirie ar fi falimentat statul. Însă acestea făceau parte dintr-un proiect si mai mare, precum cel de depășire a Statelor Unite ale Americii din punct de vedere al condițiilor de viață în anii `60.[17] Dacă ar fi să identificăm în acest moment una dintre cauzele eșecului lui Hrusciov de a reforma sistemul ar trebui să ne reîntoarcem la inceputul anilor cand acesta a primit puteri depline. Discursul său din 1956 despre cultul personalității lui Stalin nu a avut în totalitate efectul scontat. Practic Hrusciov a încercat să-l discrediteze pe Stalin – ceea ce nu e de mirare și mai ales ceea ce face inteligibilă poziția partidelor comuniste din Occident care au considerat discursul a fi un fals nu un text elaborat de Hrusciov[18] – și astfel să doboare un mit pentru a ridica altul în locul său. Mitul Stalin trebuia înlocuit de mitul Hrusciov. Desigur având în realitate acest obiectiv și nu neapărat reformarea sistemului, orice tentativa de reformă era sortită eșecului. Pentru a schimba ceva sau cel puțin pentru a păstra securitatea statului sovietic, înlocuirea acestui om politic devenea indispensabilă.

Astfel, în timp ce Hrușciov se afla în  vacanță în Crimeea, în 1966, Prezidiul a votat scoaterea sa din funcție iar decizia a fost susținută de Comitetul Central întrunit chiar a doua zi.[19]  Totuși, dupa Leszek Kolakowski destalinizarea a însemnat un virus după care comunismul nu și-a mai revenit niciodată.[20] Succesorul lui Hrusciov,  Leonid Brejnev nu dorea să schimbe nimic, dorea doar perpetuarea regimului, parafrazându-l pe Aleksandr Herzen care critica regimul țarist, se poate spune ca el deținea puterea cu scopul doar de a deține puterea.[21] Regimurile comuniste nu s-au bazat pe lege ci pe forță având toată puterea concentrată într-un singur loc, într-un singur centru – uneori de o singură personă. După Paul Johnson un regim totalitar devine vulnerabil doar când acesta încearcă sa se liberalizeze. O societate comunistă, marxistă, real-socialistă nu este bazata pe drept, pe lege ci pe planuri cincinale, parafrazându-l pe Evgheni Pașukanis (asasinat în anii `30), în societatea socialistă Legea trebuie înlocuită de Plan.[22] Opoziția nu era condamnată oficial din cauza devierii politice, doctrinare, ideologice, etc. ci era condamnata și închisă pe baza unor certificate de boli psihice. ,,Occidentul a auzit pentru prima dată de psihiatria penală sovietică în 1965, o dată cu publicarea Gardianului 7 a lui Valeri Tarsis, și după aceea s-au făcut eforturi […] de a se ridica această chestiune la ședințele Asociației Mondiale de Psihiatrie.’’[23]

În timpul regimului lui Brejnev industria grea, industria de armament, investițiile în exploatarea petrolului și gazelor naturale au fost dezvoltate și au apărut așa numitele ,,complexe militaro-industriale.’’[24] Brejnev a dorit să dezvolte în special regiunile din Siberia, să valorifice această zonă încă insuficient valorificată. Dincolo de industrie și armament el a dorit ca prin al IX-lea plan cincinal (1970-1975) să se înregistreze rezultate remarcabile. Realitatea a demonstrat contrariul. Brejnev a dat și o nouă constituție. Astfel, în 1977 statul sovietic avea prima constituție dupa cea a lui Stalin promulgată în 1936.[25]

[1] Citat în Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 160

[2] David R. Marples, Rusia in secolul XX, Meteor Press, Bucuresti, 2014, p.  243

[3] David R. Marples, op. cit. . p. 244

[4] Vladimir Tismăneanu, în Gnoză, apostazie, libertate, prefață la Leszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului vol. al III – lea Prăbușirea, Curtea Veche, București, 2010, p. 5

[5] David R. Marples, op. cit. , 2014, p. 248

[6] Leszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului vol. al III – lea Prăbușirea, Curtea Veche, București, 2010, p. 12

[7] Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 163

[8] David R. Marples, Rusia in secolul XX, Meteor Press, Bucuresti, 2014, p. 252

[9] David R. Marples, Rusia in secolul XX, Meteor Press, Bucuresti, 2014, p. 257

[10] Leszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului vol. al III – lea Prăbușirea, Curtea Veche, București, 2010, p. 11

[11] Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, Iași, 2009, p. 53

[12] Leszek Kolakowski, op. cit. p. 354

[13] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 653

[14] Leszek Kolakowski, op. cit. p. 356

[15] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 654

[16] David R. Marples, Rusia in secolul XX, Meteor Press, Bucuresti, 2014, pp. 266-308

[17] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 654

[18] Leszek Kolakowski, op. cit. pp. 354-355

[19] Paul Johnson, op. cit, p. 654

[20] Leszek Kolakowski, op. cit. p. 355

[21] Citat în Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 655.

[22]Citat în Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 657

[23] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, București, 2005, p. 659

[24] David R. Marples, op. cit. p. 314

[25] David R. Marples, op. cit p. 324

Zilele Filmului în Vatra-Dornei

11411666_698152813623293_5188203946562048783_o

Un prieten foarte bun mă întreba zilele trecute dacă angajamentul cultural/ în cultură îmi aduce anumite satisfactii personale. Desigur am creionat un răspuns pe care încerc să-l redau în linii mari aici. Din cultură nu se trăieşte, eventual se supravieţuieşte. Fiecare act cultural semnificativ consumă foarte mulţi bani, însă este greu de crezut că va produce alţii în locul lor. El produce atceva, nu bani. Asdar, sub aspect material, nu există nici un obiectiv nici acum nici în viitor. Din cultură doar se supravieţuieşte în mod eroic, mai ales în România. Ceea ce fac, în aceste condiţii, nu fac pentru mine, din orgoliu sau alte asemenea ” raţiuni ”. Nu. Ceea ce îmi doresc să realizez este strict pentru cei din jurul meu, pentru comunitate, pentru societate. Este un fel de voce interioară, ea dictează, ea dă ordine, ea hotărăşte în definitiv mai presus de propria voinţă sau propria raţiune. Chiar atunci când posibilităţile, şansele sunt minore, astfel încât cei de lângă tine, cei care îţi doresc binele te îndrumă să renunţi, această voce se impune. Un fel de datorie morală, conştientizată, asumată, (ne)declarată. Dau ca exemplu un eveniment pe care îmi doresc foarte mult să reuşesc să-l realizez această vară. Este un fel de întoarcere în timp şi spaţiu. Un fel de drum urmat, pe care am pornit având drept călăuză un principiu latin: dăruind ţi se va dărui. Acum încerc să mă întorc către cei care indirect mi-au dăruit cândva ceva. Artă pentru artă/sau prin artă, nimic altceva, nimic mai mult. Nu va fi nici un covor roşu. Nici o televiziune! Nici un fel de circ. Va fi un act eminamente cultural: Zilele Filmului în Vatra-Dornei, 14-16 august 2015. Vor fi filme documentere însoţite de prelegerile celor care au contribut la realizarea acestor filme: regizori, istorici, actori, profesori, iar în cele din urmă, dar nu mai puţin important publicul, format în special din tineri.

Bucuresti, 21.06.2015

Justiția este o metaforă

IMG_20150523_170028

Retras in Rodna…

Scriu aceste rânduri fiind influențat de ceea ce se întâmplă pe scena politică din România însă și de alte evenimente. Îmi dau seama că orice ar face unii oameni, inclusiv fapte penale, aceștia au foarte multe șanse sa nu plătească niciodată pentru ceea ce au făcut. Henry Laufenhuraer susținea că ,, este ușor de a pronunța cuvântul justiție, dar este dificil de a realiza, pe plan material, acest concept prin esență etic.’’ El are desigur dreptate în măsura în care te raportezi la societate în totalitatea sa. Însă ce te faci atunci când cei care sunt urmăriți penal  mai ocupa demnități și funcții publice de înaltă responsabilitate și sunt tocmai absolvenți ai unei facultăți de drept? Nu reflecta acest fenomen tocmai falimentul învățământului superior? Un proverb spune ca indiferent la câte școli merge, un măgar va rămâne mereu un măgar, el nu va deveni niciodată un armăsar… Asta poate spune multe despre cei care își ocupă timpul cu politica (ar fi trebuit să scriu ,,își pierd timpul’’…?)

,,În politică nu avem de ales niciodată între bine si rău, ci între preferabil și detestabil” spunea Raymond Aron.[1] Însă ceea ce se întâmpla azi în România trebuia să dea foarte mult de gândit tuturor celor ce au cel puțin buletinul român (fără a-i exclude pe românii din diaspora care poate au deja și altă cetățenie nu doar buletin…). Personal, mi-aș dori să mă pot retrage undeva, cumva în afara lumii… definitiv. Mă gândesc mereu la Nietzsche și Hils Maria, mă gândesc la Constantin Noica și Păltiniș, iar in final imi amintesc de mulți alții de altă ’’orientare’’ și mă gândesc la Muntele Athos. Desigur, când îmi amintesc de Camus si Sartre mă gândesc la sinucidere și după la Cioran care considera că indiferent de momentul în care decizi să te sinucizi este deja prea târziu…

Eric Hoffer afirma că ,,există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succedă.’’[2] Poate afirmația sa pare a fi cinică. Însă este reală. Parcă tocmai atunci când dorești să faci bine, să faci un bine cuiva, celălalt se întoarce împotriva ta de parcă ai dori să-i faci un rău. În aceste condiții pari a fi condamnat neputinței, blestemat, aruncat undeva afară fără a avea nici o posibilitate de a schimba ceva. Astfel rămâne un mare loc pentru ceea ce Hannah Arendt numea ,,răul absolut’’ , un mare loc în care acesta se poate instala și desfășura. Putem lăsa lucrurile să rămână astfel? Este justiția doar o metaforă?

[1] Citat în Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 160

[2] Citat in Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Humanitas, București, 2014, p. 18

G 7, Schloss Elmau

g7-gipfel-obama-merkel-5-540x304

Presedintele SUA si cancelarul german (fotografie preluata de pe http://www.zeit.de)

Duminică, 7 iune 2015 primele puteri economice ale lumii s-au întâlnit prin reprezentanţii lor într-un mic castel din Bavaria. 200 de milioane de euro a costat organizarea şi desfăşurarea acestui eveniment. Nu întotdeauna îi putem vedea la aceeaşi masă rotundă, într-o atmosferă cordială pe preşedintele S.U.A., cancelarul german, prim-ministrul al Italiei, prim-ministrul Japoniei, al Marii Britanii, al Canadei şi preşedintele Franţei. De asemenea la discuţii au fst prezenţi şi preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene. În definitiv o întâlnire la cel mai înalt vârf posibil între cele mai puternice state ale lumii. Este normal faptul că a lipsit Rusia? Este bine că a lipsit Rusia? Însă China, India, Singapore, Australia, Brazilia? Aceste ţări nu ar fi putut fi prezente? nu sunt ele suficient de puternice pentru a se masura cu Italia spre exemplu? Dincolo de economie aici este şi o problemă de regim politic, de principiile şi valorile pe care se bazează un anumit regim, un anumit stat. Însă Rusia se afirmă şi se impune tocmai pe baza unor altor principii a altor ”valori”. Astfel există impoteza ca din această cauză Rusia să nu-şi mai găsească locul la masa celor care s-au întâlnit duminică, 7 iunie 2015 în Bavaria la Garmisch-Partenkirchen. Aşadar, acolo au loc doar cei care împărtăşesc aceleaşi valori.

Însă, este normală această situaţie? Dacă facem o comparaţie cu situaţia din perioada interbelică observăm şi atunci absenţa URSS de la masa Naţiunilor Unite. Iar ceea ce a urmat este deja cunoscut. Însă şi S.U.A. au lipsit atunci din cadrul Naţiunilor Unite. Însă în prezent S.U.A. nu mai lipsesc, ele sunt prezent alături de statele europene, alături de Europa ca principal partener şi prieten. Asta a declarat şi cancelarul german cu ocazia întâlnirii celor G7 la Garmisch-Partenkirchen. Cert este faptul că această colaborare dintre Uniunnea Europeană şi S.U.A. se va consolida în mod constant şi natural, drumurile celor două sisteme politico-economice sunt inseparabile, iar noile sanctiuni economice aplicate Rusiei de catre occidental sunt o dovada in plus.

Strasbourg

IMG_20150502_144422

Zilele trecute am revizitat oraşul Strasbourg. Oraş ce face parte dintr-o serie (destul de rezonabilă) de oraşe în care am trăit până acum şi în care, mai ales, am studiat. Cu alte cuvinte Strasbourg face parte din identitatea mea, face parte din mine. În vara lui 2011, în ultimele întâlniri pe care le-am avut cu unul dintre profesorii mei preferaţi de la Universitatea din Strasbourg, Jean-Marie Husser, i-am povestit grija mea că în viitor să nu pierd din memorie imaginea acestui oraş (iar tocmai această grijă mă va determina să revin asupra sa). Cu alte cuvinte… să revin la Strasbourg. Profesorul mi-a spus că oraşul şi universitatea vor reprezent un ax central în jurul căruia voi pendula în anii viitori. Un fel de repetiţie constantă. Un fel de ritual. Un fel de dragoste pătimaşă, feroce, fără de care nu eşti tu. Profesorul a avut dreptate. De atunci, din 2011 am revenit anual la Strasbourg. De fiecare dată avea loc o anume regăsire. De fiecare dată trăiam o renaştere a studentului care ieşea ultimul din bibliotecă şi pleca ”acasa” doar pentru a continua lectura suspendată de drumul dintre bibliotecă şi campusul universitar. Un alt ritual.

Privesc pe fereastră. Fereastra este orientată spre nord. Astfel, îmi imaginez cum undeva în stânga este Alsacia, Rinul şi Strasbourgul, oraşul unde au studiat Goethe şi Meternich. Goethe rămâne prezent, persoana sa s-a metamorfozat atât în formele statui din faţa universităţii, în contururile străzii care îi poartă numele dar mai ales în libertatea de gândire caracteristică locului. Meternich mai puţin, aproape deloc chiar, trebuie să-l cauţi bine pentru a-l găsi. Marea diferenţă (aş spune crevasă) dintre politică şi cultură, ca phe-nomen: prima dispare, în timp ce a doua dăinuie.

IMG_20150502_144349

Am mai scris despre cărţile din Piaţa Kleber şi Piaţa Gutenberg. Am scris şi în 2011 şi în 2012, scriu şi acum. De fiecare dată când revin acolo, cred că primul popas pe care-l fac (cu condiţia să nu fie trecut de orele 17.00 şi să se fi lăsat deja întunericul) este într-una dintre cele două pieţe numite, la diferitele tarabe cu cărţi. Este o plăcere rar întâlnită! Atât de rar încât pentru a o regăsi trebuie să traversez acest întreg spaţiu cultural numit Mitteleuropa de la un capăt la altul. Însă, dincolo de orice efort, această traversare merită. În fapt, nu este doar o traversare în spaţiu ci şi în timp. În Strasbourg, deşi sunt în Franţa, trăiesc sentimentul că sunt în altă ţară, în altă republică, o republică kantiană, o republică a literelor. Efervescentă culturală este fascinantă. De la universitate, la librării, spectacole, cinematografe, teatre, operă şi în final la cărţile de pe tarabele din Place Kleber şi Place Gutenberg.

De data aceasta am căutat cărţi despre Rusia şi am şi găsit. Dau două nume cunoscute deja de mult timp în Franţa şi care mi-au ” îngreunat ” bagajul Aleksandr Solzhenitsyn şi Panait Istrati, dar şi literatură rusă, cultură, istorie, filosofie, religie. În ultimul timp îmi stă capul în special la ceea ce se întâmplă acolo şi încerc să înţeleg ceea ce se întâmplă cu multiplele sale cauze si probabilele efecte. De ce? Închei ca răspuns printr-o observaţie a Marchizului de Custine (Scrisori din Rusia): ”Este o combinaţie înspăimântătoare, mai cu seamă prin viitorul pe care-l prevesteşte lumii! Rusia este un cazan cu apă clocotită, bine astupat, dar aşezat pe un foc ce se înteţeşte tot mai mult: mi-e teamă de explozie.”

IMG_20150502_145128

P.S.

Acest motan mi-a amintit de Michail Afanassjewitsch Bulgakow…