Fenomenul Piteşti II

 

Fenomenul Piteşti II

Nu eu sunt cea mai potrivită persoană să vorbesc despre Fenomenul Piteşti. Indiferent de studiile şi publicaţiile pe care le am până în prezent, prefer să vorbesc doar din punctul de vedere al unui simplu participant la Şcoala de vară Fenomenul Piteşti organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană în perioada 21-25 iulie 2014. Probabil foştii deţinuţi politici sunt cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre experienţele lor din închisoare, iar dacă aceştia nu mai trăiesc, cuvântul ar trebui să fie luat de urmaşii acestora. Cu ajutorul lor istoricii şi antropologii pot aduce la lumină ceea ce s-a întâmplat atunci, practic unde şi cum au fost distruse o parte din elitele României interbelice şi postbelice. De altfel ceea ce se numeşte istorie orală a ajuns, din nefericire, destul de târziu în România.

În 1949, Eugen Turcanu, sosit la Piteşti, s-a făcut foarte repede util administraţiei Penitenciarului şi mai ales Securităţii. În mod evident Turcanu îşi dorea să iasă cât mai repede din puşcărie şi mai ales să iasă sănătos şi cu câteva contacte în lumea poliţiei secrete. Înclin să cred că dacă nu ar fi cunoscut procesul din 1954 şi implicit dacă ar fi supravieţuit gulagului din România ar fi devenit mai mult decât un simplu informator al Securităţii până în 1989. Uneori încerc să mi-l imaginez precum celebrul Visinescu: cu părul alb, cocoşat, înjurând şi amenitand jurnaliştii. Un fel de pensionar aflat între disperarea propriei nebunii şi disperarea neputinţei în faţa unei lumi întregi căreia nu-i mai aparţii. La Piteşti Eugen Turcanu şi-a format repede o echipă de tovarăşi împreună cu care a reuşit performanţa de a schingiui zeci de deţinuţi între 1949-1952. Foştii legionari sau membrii a diferitor partide politice au căzut repede în plasa sa. La început ameninţaţi, terorizaţi psihic şi fizic în diferite moduri, măcelăriţi în bătaie şi lăsaţi la odihnă în carceră, fără mâncare şi fără nici o sursă de supravieţuire mai ales în condiţii de iarnă. O exterminare sistematică, o distrugere gandida rapid, fără premeditare, fără pregătiri suplimentare, însă sigură şi ireversibilă. După ce unii deţinuţi cedau psihic, nu urmă nici o eliberare ci dimpotrivă, li se cerea să-şi tortureze foştii camarazi, din frăţiile de cruce, din cuiburi, din munţi, sau pur şi simplu de pe băncile liceelor şi ale facultăţilor. Studenţii constituiau masa deţinuţilor politici de la Piteşti. Unii dintre aceştia, prin tortură au ajuns călăii foştilor lor colegi.

După deschiderea şcolii de vară de luni, 21 iulie, marţi 22 iulie participanţii s-au deplasat la închisoare. Este vorba de cea mai modernă închisoare care s-a ridicat în România în perioada interbelică. Marţi a avut loc un parastas în paraclisul din închisoare. Paraclisul a fost amenajat în fosta încăpere în care se afla cândva ceea ce se numea ”spital”. Practic aici au avut loc cele mai multe dintre ororile desfăşurate în închisoare. Aici deţinuţii terorizau alţi deţinuţi doar pentru a obţine câteva informaţii. La un momentdat cei terorizaţi au început să inveteze lucruri neavând efectiv ce informaţii să dea torţionarilor. Nu am înţeles de ce a fost amenajat acolo paraclisul. Poate din raţiuni pragmatice, însă când intrii în acea încăpere nu mai ai sentimentul că eşti într-o închisoare…

După prânz a urmat proiecţia filmului Demascarea (România, 2010, regia Nicolae Margineanu), iar după scurtă dezbatere pe baza filmului un seminar moderat de Alin Mureşan despre Oameni şi momente de cumpănă.

Emilian Dranca

Bucuresti, 29 iulie 2014

 

Ein Kanzler wie Angela Merkel bitte

 

După R.G. Schwartzenberg, noţiunea de partid de masă, excluzând partidele fasciste, este străină partidelor care se poziţionează pe dreapta esicherului politic. Dintr-un motiv foarte simplu, ele nu pot avea structurile specific unui partid colossal, centralizat, care să adune prin suma organizaţiilor sale foarte mulţi simpatizanţi. De asemenea, după părerea politologului/istoricului  Zeev Sternhell, partidele de pe partea dreaptă a eschicherului politic atrag simpatizanţi prin suma idealurilor, a miturilor şi tradiţiilor pe care şi le asumă şi prin care se identifica. De obicei proiectele politice a acestor partide depăşesc resursele normale ale societăţii pe care îşi propun să o conducă. Un exemplu foarte simplu : la începutul crizei economice din 2007, cancelarul german Angela Merkel a declarat că Germania trebuie să iasă mai puternică şi mai stabilă din punct de vedere politic si economic după criză, decât era înainte de aceasta. În acele moment tulbure ale anului 2007 nu am crezut-o pe Angela Merkel şi am considerat că este doar un slogan politic. La urma urmei era cancelar de mai puţin de doi ani de zile şi nu dovedise încă ceea ce poate. În toamna lui 2007 reveneam de la Paris în România şi-mi amintesc foarte bine cum presa franceză o ironiza. Ironia sorţii, la şapte ani distanţă, indiferent de ce ziar francez ar fi vorba, Merkel este prezentată precum un politician puternic, un adevărat lider, nu doar a unui stat ci şi a unui continent. Drept dovadă faptul că Germania a ieşit mult mai puternică din criză decât era înainte de aceasta.

La şapte ani distanţă de momentul 2007, în România este creat cel mai puternic partid de orientare centru dreapta, afiliat Partidului Popular European şi înfrăţit prin ideologie şi orientare politică cu Christlich Democratische Union. Este vorba desigur de noul Partid Naţional Liberal. Această mişcare a fost preconizată în urmă cu aproximativ zece ani de anumite persoane din PNL şi ceea ce era atunci PD. După succesul în alegerile din iarnă anului 2004, cele două partide s-au aşezat la masa negocierilor să stabilească dacă fuzionează sau nu. PD era membru în Internaţionala Socialistă iar PNL în Alianţă Liberalilor şi Democraţilor. Se pare că această orientare politică precum şi multe alte divergenţe interne au împiedicat cele două partide să fuzioneze. În 2007 PD face pasul cel mare şi se afiliază Partidului Popular European. Astfel, acest partid trecea de la socialişti la creştin-democraţi. Mişcarea înţeleaptă din 2007 i-a adus victoria Partidului Democrat la toate alegerile din 2008. Acelaşi lucru îl caută acum şi liberalii. Însă ei sunt capabili acum, după zece ani, să-i inchita pe cei pe care nu i-au putut înghiţi în 2004.

Personal nu-mi doresc nimic altceva decât că din aceast partid uriaş sau din această alianţă fantastică, românii să poată alege un prim-ministru şi poate chiar şi un preşedinte asemenea cancelarului german Angela Merkel. Dacă persoana/persoanele aleasă/alese va/vor avea sensibilităţi germane şi mai ales o cultură şi o educaţie germană cu atât mai bine. Also, eine Angela Merkel bitte.

Emilian Dranca

Duminica, 27 iulie, 2014

 

‘’N-am avut curaj sa fim martiri’’

La fostul penitenciar din Pitesti

 

‘’N-am avut curaj sa fim martiri’’[1]

Am fost obligați să spunem că ne bucurăm de deplină libertate în timp ce Biserica a fost constrânsă la o serie de compromisuri.[2]

 

Publicarea acestor rânduri a fost determinată de vizita pe care am făcut-o recent la fosta închisoare din Piteşti. Fenomenul Piteşti nu poate fi mai bine înţeles în lipsa unei asemenea experienţe. Această vizită fost posibilă datorită unei iniţiative a Centrului de Studii în Istorie Contemporană. În plus, întâlnirea unor foşti deţinuţi atât la Piteşti cât şi la Jilava, mă refer strict la deţinuţii politici şi la biografiile lor, toate aceste experienţe îţi schimbă în mod inevitabil perspectiva asupra comunismului din România şi a posibilelor sale reminiscenţe ce străbat prin instituţiile statului, partide politice, clerici şi magistraţi compromişi înainte de 1989. Mă gândesc la exemplul preotului Gheorghe Calciu, atât de diferit de restul masei de preoţi ai B.O.R.. Acest preot a fost efectiv un monument al conştiinţei umane, în timp ce ceilalţi concetăţeni ai săi au preferat complicitatea cu un regim ilegitim, ateu şi criminal. Clericii recunoșteau complicitatea Bisericii ca instituție cu autoritățile comuniste, complicitate pe care unii dintre ei au recunoscut-o, iar alții au contestat-o. O mare parte din aceste probleme vor fi clarificate după ce va fi posibilă consultarea tuturor dosarelor ce au aparținut fostei poliții politice – Securitatea – cu condiția ca până atunci să nu fie distruse. Aceste dosare, probabil, sunt dovada cea mai clară a gradului de complicitate a unor demnitari publici cu regimul comunist. Printre cei ce și-au recunoscut deschis ‘’colaborarea’’ merită amintit exemplul Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu care a ajutat istoricii în ceea ce privește constituirea ‘’biografiei sale.’’ Mitropolitul Ardealului, Antonie Plamadeala a declarat că preoții precum și monahii nu au avut curajul să fie martiri[3], deoarece atât Biserica precum și înreaga societate traversa vremuri în care era nevoie de prezență vie a preoților pentru o perioadă lungă și dificilă. Prea puțini au fost cei care și-au mărturisit relațiile cu regimul sau poliția politică. Cei mai vizați au fost clericii, în special cei care au călătorit în occident și au trebuit să dea declarații la întoarcerea în țară. Există voci care consideră că toți preoții care au ieșit în occident înainte de 1989 au fost colaboratori sau chiar ofițeri ai Securității[4]. Nu în ultimul rând, parohiile române din occident dar subordonate jurisdicției Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au avut preoți care erau agenți ai poliției politice. Multi dintre aceștia, precum și alții din țară au fost acuzați de ‘’divulgarea secretului spovedeaniei.’’ Cei care semnează în paginile Revistei 22 în primele luni ale anului 1990 cer în mod consecvent demascarea celor care au trădat acest sacrament și au colaborat cu regimul defunct. Și în această situație, existența unor dosare care să confirme sau să infirme aceste suspiciuni ar putea să elucideze problema.

Fiecare societate are o cultură proprie, o lume concretă dar cu multiple sensuri şi conotaţii, o ‘’lume semnificanta’’ (Katherine Verdery). Cel mai vizibil, în ceea ce priveşte activitatea BOR, este apropierea dintre biserică şi puterea politică, relaţie care a variat în mod constant în funcţie de regimul politic. Din perspectiva bisericii, a teologilor, această relaţie – fie ea şi în termenii unui parteneriat social sau al unei simfonii între cele două – nu poate fi concepută ca o relaţie de subordonare a unei părţi de către cealaltă. Biserica conlucrează cu statul pentru binele comun al membrilor societăţii, iar de partea cealaltă reprezentanţii statului, puterea laică s-a aflat intodeauna în apropierea bisericii din multiple motive : police, sociale, culturale, economice, ideologice. Relaţia dintre puterea politică şi societate poate fi tradusă în linii generale drept supunerea omului de către om prin multiple mijloace. Relaţia dintre Biserică şi societate se poate traduce ca cea dintre intermediarul intre spatiul uman si divin pe de o parte si spatiul uman de altă parte. În această situaţie biserica este intermediarul între lumea sublunară şi cea celestă, iar relaţia dintre Biserică şi societate nu este una de supunere a omului de către om.

Una dintre cele mai importante semnificaţii, dimensiuni ale fenomenului religios este cea a memorării, rememorării şi comemorării[5] unui timp şi spaţiu istoric, a amintirii că poporul român este un popor creştin-ortodox şi ca în istoria sa există exemple pozitive de persoane, de identităţi, atât individuale cât şi colective care constituie un exemplu demn de urmat. De altfel, memoria poate fi unul dintre elementele primordiale în constituirea unei societăţi şi a istoriei acesteia.[6]

            Religia poate constitui un ‘’depozitar al memoriei’’[7] sociale, culturale, istorice pentru societăţile şi civilizaţiile umane. Prin mecanismele de funcţionare ale religiei (sărbători, ritualuri, rituri, pelerinaje, rugăciuni, opere de artă, acte caritative) este asigurată perpetuarea tradiţiilor şi identităţii specifice unui anumit popor. Acest lucru este dorit de Biserica Ortodoxă Română pentru toţi credincioşii săi atât cei din România cât şi cei din diaspora. Biserica se opune libertăţii religioase ce permite trecerea de la o religie la alta, posibilă în orice stat din Europa. De asemea sincretismul practicilor religioase, credinţe precreştine îmbinate cu ideologia creştină sunt combătute în mod deschis de reprezentanţii Bisericii.

Factorul religios, fie instituţionalizat – în cazul de faţă Biserica Ortodoxă Română – fie neinstituţionalizat – credinţe şi tradiţii populare transmise pe cale orală precum legendele populare în care apar personaje biblice – permite prezervarea şi conservarea propriei identităţi. Pe de o parte este păstrată identitatea individuală iar în acelaşi timp este perpetuată identitatea grupului, a colectivităţii din care face parte un individ prin transmiterea acestei identităţi reprezentanţilor generaţiilor mai tinere. Nu în ultimul rând prin caracterul său dinamic, fenomenul religios se află într-o continuă expansiune, transmiterea conştiinţei şi a credinţei religioase este un lucru asemănător cu transmiterea şi circulaţia limbilor străine. O religie poate fi cunoscuta asemenea unei limbi străine, ea are o dogmă centrală asemenea gramaticii unei anumite limbi. Tradiţiile, obiceiurile şi cultura religioasă poate fi comparată cu vocabularul, fondul lingvistic şi etimologic al unei limbi. Însuşirea cunoştinţelor dintr-o religie sau dintr-o limbă străină este un fenomen natural, dar asumarea unei religii este un lucru artificial precum declarea unei limbi străine drept limbă maternă. Este posibilă asumarea propriei religii graţie moştenirii culturale şi a fondului social în care fiinţa umană apare şi se dezvoltă. Preluarea unei noi religii înseamnă şi preluarea unei alte identităţi cu toată moştenirea istorică şi culturală a acesteia. De aceea preluarea unei alte religii sau confesiuni este considerată de teologii ortodocşi drept o opţiune artificială şi negativă, normal fiind păstrarea acelei religii în care fiecare individ este născut.

Religia este un mecanism care în cele mai multe cazuri reuşeşte să cuprindă toate dimensiunile unei societăţi, de la partea economică la cea politică şi culturală, astfel fenomenul religios este prezent peste tot într-o civilizaţie umană. Religia nu ar mai trebui privită ca un simplu element al unei societăţi sau ale unei civilizaţii[8], cu atât mai mult fenomenul religios nu ar trebui să fie marginalizat şi nici semnificaţiile sale multiple subestimate.[9] Religia este unul dintre factorii care facilitează regenerarea morală a unei societăţi, cu atât mai mult cu cât aceasta tocmai a depăşit o perioadă extrem de dificilă, un colaps al regimului politico-economic sau al regimului pseudo-cultural ce a promovat o serie de valori false. In acest caz, necesitatea unei regenerări spirituale în România, după colapsul unei ideologii marxiste, materialiste antireligioasă însă naţionalistă care, totusi, a permis o minimă libertate religioasă cultelor care păstrau identitatea naţională şi indirect erau utile unei ‘’Realpolitik’’ de origine comunistă.

Aşadar, concluzionând putem observa sensuri, semnificaţii, efecte pe plan social, educaţional, cultural, religios, psihologic, istoric şi politic. Suma acestor semnificaţii poate totuşi să menţină cercetătorii la distanţă de adevărul teologic şi de raţiunea religiei instituţionalizate. Multitudinea semnificaţiilor fenomenului religios, manifestat chiar precum o religie politica nu va constitui o multitudine de adevăruri, ci doar posibile efecte imediate în cadrul societăţii, percepţii şi construcţii simbolice ale imaginarului colectiv precum şi credinţe, tradiţii, ‘’sensuri subterane’’ (Radu Preda) prezente în rândul populaţiei, manifestate prin diferite practici religioase (veneraţie, pelerinaj, comemorări, etc.) indiferent de cultul oficial.

Emilian Dranca

Bucuresti, 26 iulie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Expresia aparține Mitropolitului Ardealului, Antonie Plamadeala formulată într-un interviu acordat Revistei 22 în luna ianuarie 1990. Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 92-93.

[2] Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 75.

[3] Alexandru Paleologu (el însuşi colaborator al Securităţii) îi raspunde în Revista 22 printr-un articol incisiv intitulat ‘’Am avut curajul să nu fim martiri’’

[4] Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie și politică în România postcomunistă, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 150-156.

[5] Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Ed. Armarcord, Timisoara, 2001, p.108

[6] Jaques Le Goff, Histoire et memoire, Gallimard, Paris, 1988, p. 10

[7] Daniele Hervieu-Leger, La religion pour memoire, Ed, Cerf, 1993

[8] Spre exemplu ȋn cazul popoarelor arabe religia este un element dominant, primordial al civilizatiei arabe, asemenea şi ȋn cazul Isaraelului sau al Etiopiei.

[9] Despre ‘’frica’’ europenilor de religie şi marginalizarea importanţei fenomenului religios ȋn societate lucrarea lui Jose Casanova, Europas Angst vor der Religion, Berlin University Press, Berlin, 2009 este un reper important pentru studiul acestui fenomen european ce are tendința de a respinge religia/religiile, de a le ‘’exila’’ din societate.

Fenomenul Piteşti I

 

În articolele mele am mai vorbit despre Gulag şi despre Holocaust. De fiecare dată când amintesc şi îmi amintesc de aceste subiecte parcă este din ce în ce mai dificil şi mai dureros. Parcă descopăr tot mai multe victime, tot mai mare pare a fi tragedia şi tot mai inacceptabila soartă pe care au avut-o zeci, sute, poate chiar mii de familii… din România, în timpul celei de a două jumătăţi a secolului XX. Desigur, dacă mă gândesc la întregul continent european, atunci cifrele, numerele, sumele acestor victime se diluează practic în masă a milioane de oameni astfel încât cei care au fost arestaţi, deţinuţi şi ucişi fără a se face vinovaţi de nimic însumează zeci de lagăre de muncă, sute de închisori, mii de familii nenorocite şi milioane de destine distruse.

De această dată voi spune câteva cuvinte despre ceea ce este cunoscut în România şi mai ales în istoriografia română drept Fenomenul Piteşti. Un subiect care a rămas oarecum tabu până în urmă cu un deceniu. El ar fi rămas şi în continuare un tabu dacă nu s-ar fi ridicat câţiva istorici care au început să se intereseze amănunţit de această temă. Cel mai probabil aceşti câţiva tineri istorici vor constitui o nouă generaţie de istorici şi poate chiar o nouă şcoală de gândire în istoriografia română. Evident cititoturul este îndreptăţit să creadă că exagerez în aceste rânduri. Însă, speranţele mele au fost sădite tocmai de un proiect de anvergură al acestor istorici, Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi iplicit Şcoala de vară Fenomenul Piteşti aflată la cea de a treia ediţie şi care se desfăşoară anual la Piteşti.

În 1949 din penitenciarul de la Suceava a fost transferat în penintenciarul de la Piteşti un necunoscut pe numele Eugen Turcanu. Legionar în perioada celui de al doilea Război Mondial, după 23 august 1944 a simţit schimbarea ce se produce în România iar drept consecinţă, Eugen Turcanu s-a înscris în Partidul Comunist Român. Nu i-a mers bine decât o scurtă perioadă în care a reuşit să ascundă apartenenţa sa la Legiunea Arhanghelului Mihail. După ce a fost descoperit/demascat, Turcanu este arestat. Era anul 1948. În naivitatea sa, el a crezut că va ajunge un membru al unui oarecare corp diplomatic al României trimis undeva prin lumea mare. Nu avea nevoie de prea multă şcoală, deşi era student la drept în Iaşi, guvernul de la Bucureşti tocmai se descotorosea de intelectuali, diplomaţi şi politicienii consacraţi pentru activitatea lor mai mult sau mai puţin glorioasă din perioada interbelică. Aşadar o viaţă lungă şi frumoasă. Nu a fost să fie aşa. Turcanu ştia că trădarea legionarilor de către legionari este răsplătită cu moartea, survenită într-un fel sau altul, însă întotdeauna cu certitudine. Astfel, atunci când Turcanu a trecut de sub steagul lui Corneliu Zelea Codreanu sub cel al lui Stalin, era logic că legionarii îi vor pregăti ceva. Nimic mai simplu decât o simplă informaţie dată Securităţii de către un alt legionar în timpul unei anchete: tovarăşul Turcanu a purtat în frageda`i tinereţe cămaşa verde…   Astfel el ajunge după gratii.

Deţinut politic, datorită simpatiilor sale legionare, conştientizează cât de cât ceea ce-l aştepta. Adio libertate şi adio carieră în diplomaţie, vor veni doar ani grei de temniţă. Însă, acest personaj devenit istorie, era inteligent şi s-a oferit Securităţii să obţină prin mijloace proprii informaţii la rândul său de la foştii camarazi legionari. Securitatea acceptă. Mijloacele proprii? Bătaia! Turcanu ia la pumni pe deţinuţii de la care consideră că poate obţine informaţii despre foştii membrii ai Legiunii precum şi a altor partide politice. În cadrul Şcolii de vară Fenomenul Piteşti, toate aceste precizări au fost prezentate chiar în prima zi de Alin Muresanu. Prelegerea lectorului a fost însoţită şi de derularea filmului În spatele cortinei (România, 2013, regia Bogdan Mustaţă). Filmul este o excelentă introducere în istoria fenomenului comunist şi mai ales în istoria fenomenului concentraţionar din timpul regimului comunist, iar aici mă refer în special la deţinuţii politici. Poate acest film va fi difuzat şi de televiziunile din România şi poate va rula şi în cinematografele mari deoarece este un subiect interesant şi mai ales necesar publicului, indiferent de vârstă.

În 1949, după transferul la Piteşti, Turcanu îşi pune serviciile la dispoziţia Securităţii şi administraţiei penitenciarului din acest oraş. De data aceasta lucrurile se vor complica. El dorea să fie cât mai folositor Securităţii şi implicit ridicării socialismului în România. Misiunea sa era clară: descoperirea cât mai multor duşmani ai poporului. ”Tehnicile” aplicate la Suceava le va întrebuinţa şi la Piteşti. Pentru a înţelege mai bine modul în care se desfăşura activitatea lui Turcanu şi a tovarăşilor săi, o vizită la fosta închisoare din Piteşti devine esenţială. Aici intervine deja într-un mod admirabil Centrul de Studii în Istorie Contemporană care prin programul Şcolii de vară Fenomenul Piteşti pregăteşte mai mult decât o simplă vizită la fostul penintenciar din Piteşti.

Emilian Dranca

Pitesti, 25.07.2014

 

Fenomenul Piteşti I

 

În articolele mele am mai vorbit despre Gulag şi despre Holocaust. De fiecare dată când amintesc şi îmi amintesc de aceste subiecte parcă este din ce în ce mai dificil şi mai dureros. Parcă descopăr tot mai multe victime, tot mai mare pare a fi tragedia şi tot mai inacceptabila soartă pe care au avut-o zeci, sute, poate chiar mii de familii… din România, în timpul celei de a două jumătăţi a secolului XX. Desigur, dacă mă gândesc la întregul continent european, atunci cifrele, numerele, sumele acestor victime se diluează practic în masă a milioane de oameni astfel încât cei care au fost arestaţi, deţinuţi şi ucişi fără a se face vinovaţi de nimic însumează zeci de lagăre de muncă, sute de închisori, mii de familii nenorocite şi milioane de destine distruse.

De această dată voi spune câteva cuvinte despre ceea ce este cunoscut în România şi mai ales în istoriografia română drept Fenomenul Piteşti. Un subiect care a rămas oarecum tabu până în urmă cu un deceniu. El ar fi rămas şi în continuare un tabu dacă nu s-ar fi ridicat câţiva istorici care au început să se intereseze amănunţit de această temă. Cel mai probabil aceşti câţiva tineri istorici vor constitui o nouă generaţie de istorici şi poate chiar o nouă şcoală de gândire în istoriografia română. Evident cititoturul este îndreptăţit să creadă că exagerez în aceste rânduri. Însă, speranţele mele au fost sădite tocmai de un proiect de anvergură al acestor istorici, Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi iplicit Şcoala de vară Fenomenul Piteşti aflată la cea de a treia ediţie şi care se desfăşoară anual la Piteşti.

În 1949 din penitenciarul de la Suceava a fost transferat în penintenciarul de la Piteşti un necunoscut pe numele Eugen Turcanu. Legionar în perioada celui de al doilea Război Mondial, după 23 august 1944 a simţit schimbarea ce se produce în România iar drept consecinţă, Eugen Turcanu s-a înscris în Partidul Comunist Român. Nu i-a mers bine decât o scurtă perioadă în care a reuşit să ascundă apartenenţa sa la Legiunea Arhanghelului Mihail. După ce a fost descoperit/demascat, Turcanu este arestat. Era anul 1948. În naivitatea sa, el a crezut că va ajunge un membru al unui oarecare corp diplomatic al României trimis undeva prin lumea mare. Nu avea nevoie de prea multă şcoală, deşi era student la drept în Iaşi, guvernul de la Bucureşti tocmai se descotorosea de intelectuali, diplomaţi şi politicienii consacraţi pentru activitatea lor mai mult sau mai puţin glorioasă din perioada interbelică. Aşadar o viaţă lungă şi frumoasă. Nu a fost să fie aşa. Turcanu ştia că trădarea legionarilor de către legionari este răsplătită cu moartea, survenită într-un fel sau altul, însă întotdeauna cu certitudine. Astfel, atunci când Turcanu a trecut de sub steagul lui Corneliu Zelea Codreanu sub cel al lui Stalin, era logic că legionarii îi vor pregăti ceva. Nimic mai simplu decât o simplă informaţie dată Securităţii de către un alt legionar în timpul unei anchete: tovarăşul Turcanu a purtat în frageda`i tinereţe cămaşa verde…   Astfel el ajunge după gratii.

Deţinut politic, datorită simpatiilor sale legionare, conştientizează cât de cât ceea ce-l aştepta. Adio libertate şi adio carieră în diplomaţie, vor veni doar ani grei de temniţă. Însă, acest personaj devenit istorie, era inteligent şi s-a oferit Securităţii să obţină prin mijloace proprii informaţii la rândul său de la foştii camarazi legionari. Securitatea acceptă. Mijloacele proprii? Bătaia! Turcanu ia la pumni pe deţinuţii de la care consideră că poate obţine informaţii despre foştii membrii ai Legiunii precum şi a altor partide politice. În cadrul Şcolii de vară Fenomenul Piteşti, toate aceste precizări au fost prezentate chiar în prima zi de Alin Muresanu. Prelegerea lectorului a fost însoţită şi de derularea filmului În spatele cortinei (România, 2013, regia Bogdan Mustaţă). Filmul este o excelentă introducere în istoria fenomenului comunist şi mai ales în istoria fenomenului concentraţionar din timpul regimului comunist, iar aici mă refer în special la deţinuţii politici. Poate acest film va fi difuzat şi de televiziunile din România şi poate va rula şi în cinematografele mari deoarece este un subiect interesant şi mai ales necesar publicului, indiferent de vârstă.

În 1949, după transferul la Piteşti, Turcanu îşi pune serviciile la dispoziţia Securităţii şi administraţiei penitenciarului din acest oraş. De data aceasta lucrurile se vor complica. El dorea să fie cât mai folositor Securităţii şi implicit ridicării socialismului în România. Misiunea sa era clară: descoperirea cât mai multor duşmani ai poporului. ”Tehnicile” aplicate la Suceava le va întrebuinţa şi la Piteşti. Pentru a înţelege mai bine modul în care se desfăşura activitatea lui Turcanu şi a tovarăşilor săi, o vizită la fosta închisoare din Piteşti devine esenţială. Aici intervine deja într-un mod admirabil Centrul de Studii în Istorie Contemporană care prin programul Şcolii de vară Fenomenul Piteşti pregăteşte mai mult decât o simplă vizită la fostul penintenciar din Piteşti.

Emilian Dranca

Pitesti, 25.07.2014

 

Între destin şi istorie: Germanii în Bucovina

 

 

‘’Prin continua creştere a puterii sale de a-şi supune natura înconjurătoare omul se sustrage de la tot mai mulţi factori selectivi. […]Păstrarea de date nu e la fel de importantă, ci e chiar mult mai importantă decât dobândirea unor date noi şi trebuie să fim conştienţi de faptul că în absenţa unor cercetări specializate nu am avea nici o posibilitate de a şti care dintre obiceiurile şi tradiţiile pe care cultura noastră ni le-a transmis reprezintă o superstiţie învechită, de care ne putem dispensa, şi care reprezintă un bun cultural indispensabil.’’ Am ales să încep cu acest fragment din Korad Lorenz[1] deoarece el reprezintă o cheie de lectură excelentă pentru rândurile următoare. Rog stăruitor cititorii mei să fie cât se poate de atenţi şi să nu trateze aceste idei drept fragmente de idee sau nici măcar atât, simple rânduri destinate presei de a doua zi. Nu, problema pe care urmează să o abordez este pe cât de sensibilă pe atât de importantă.

La finele anului 2013 a apărut la Cluj-Napoca o nouă carte la Editura Argonaut : Daniel Hrenciuc, Între destin şi istorie : Germanii în Bucovina (1918-2012). Autorul abordează problema/problemele comunităţii germane din Bucovina pe perioada ultimului secol de istorie. Însă, poate vă întrebaţi, când, cum şi de ce au apărut germanii în Bucovina. Desigur, cititorul găseşte o elaborată introducere despre colonizarea germanilor în Bucovina şi mai exact modul în care Bucovina s-a desprins de restul teritoriului României, din punct de vedere cultural, tocmai datorită elementului german, în speţă limba, cultura, administraţia şi cele două biserici principale ale civilizaţiei germane, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Luterană (pe numele său complet : Biserica Regnicolara Evanghelică de Confesiune Augustana). Odată cu anexarea Bucovinei de Imperiul Habsburgic (1775), era normal ca acest teritoriu să fie administrat conform cutumei austriece. Asta a însemnat o populaţie de origine germană care să fie direct implicată în administraţia imperială, în armată, finanţe, în comerţ, în mică industrie incipientă la nceputul secolului XIX, învăţământ, urmând ca pe parcursul anilor aceste domenii să se diversifice astfel încât mâna de lucru calificată a devenit indispensabilă. La finele secolului XVIII respectiv la începutul secolului XIX în Bucovina nu exista nici un oraş. Aşa zisele târguri precum Cernăuţi, Suceava, Şiret, Câmpulung, Gura-Humorului şi în cele din urmă Vatra-Dornei nu arătau deloc a zone cu potenţial de dezvoltare urbană. Însă, de la finele secolului al XVIII austriecii au colonizat în ‘’Tara fagilor’’ populaţie germană din Banat, deci şvabi, sau direct colonişti germani din actualul land al Germaniei Baden-Wurtenburg. Aceştia au fost implicaţi în agricultură. La începutul secolului al XIX au sosit saşi din Transilvania, implicaţi în special în comerţ. Nu este de neglijat populaţia evreiască sosită din Galiţia şi Imperiul Ţarist, vorbitoare de idiş dar şi de limbă germană care a asimilat foarte uşor şi repede standardele impuse de Viena. În fine, cel de al treilea grup, germani veniţi din zona Zips, actuala Slovacie, angajaţi în special în sfera exploatării şi prelucrării lemnului, precum şi a construcţiilor. Desigur, elemntului german i s-a adăugat pe parcurs polonezi, cehi, slovaci, maghiari, greci, armeni, ukrainieni, ţigani şi desigur băştinaşii români. Astfel, toate aceste popoare aflate sub protecţia Iperiului Habsburgic au convieţuit în pace, fără revolte şi şicane până în 1918.

În cartea lui Daniel Hrenciuc, după această frumoasă introducere în istoria comunităţii germane din Bucovina am găsit noul cadru instituit, pe de o parte de alipirea acestui teritoriu la Veghiul Regat al României (1918) iar pe de altă parte de administraţia română deficitară din perioada interbelică (1918-1939). Practic, după lectura cărţii lui Daniel Hrenciuc am înţeles mai bine apetitul minorităţilor naţionale din România interbelică pentru soluţii politici extreme şi implicit pentru partide radicale fie ele de extremă dreaptă sau extrema stângă. Din nefericire pentru aceste minorităţi, autorităţile de la Bucureşti au decis în 1918 să urmeze exemplul de stat francez, ceea ce presupune un stat foarte centralizat care distruge orice tendinţă de particularizare a unei părţi din teritoriul său sau din populaţia sa. Astfe, în Bucovina au început să fie desfiinţate şcoli şi licee germane, bacalaureatul a devenit obligatoriu în imba română, fiind exlusa opţiunea pentru un bacalaureat în limba maternă sau măcar bilingv. Este lesne de înţeles ceea ce a urmat… o rată a promovabilităţii indezirabilă. Aceiaşi administraţie absurdă a lovit şi în corpul profesoral care era oblgat ca într-un termen de doi ani de zile să se ridice la capacitatea de a preda în limba română, altfel profesorii îşi pierd postul. În aceste condiţii mai mult umilitoare, s-a produs un adevărat exod al profesorilor de la universitatea din Cernăuţi, peste 50 de profesori, la alte universităţi din spaţiul german. Tot peisajul mirific al României interbelice devine prin cartea lui Daniel Hrenciuc din ce în ce mai sumbru. Odată cu ascensiunea nazismului în Germania după 1933 este simplu de înţeles cum partidele germane din România au optat pentru crearea unui front comun, astfel constituinduse grupul etnic german care să lupte atât în Parlamentul de la Bucureşti cât şi prin alte mijloace pentru drepturile comunităţii germane.

Din nefericire pentru germani, precum şi pentru toată Europa în 1939 a început cea de a doua conflagraţie mondială care a ruinat definitiv societatea multiculturală şi diversitatea etnică din Bucovina. Conform Pactul Rimbentrop-Molotov, 23 august 1939, din cauza revendicărilor ilegitime din partea URSS-ului precum şi a celorlalţi vecini ai României, statul român este şomat să cedeze mai multe teritorii. Astfel Bucovina este ruptă în două, partea din nord este cedată URSS-ului iar partea din sud rămâne în România. Aceast partaj s-a făcut pe principiul minorităţilor, Moscova argumentându-şi pretenţiile pe baza comunităţii ukrainiene din Bucovina de nord, comunitate destul de mică în comparaţie numărul românilor şi germanilor. În 1940, la iniţiativa Berlinului şi cu consimatamantul desavarisit al Moscovei pe de o parte şi al Bucureştiului pe de altă parte, începe repatrierea germanilor din această provincie în cel de al Treilea Reich. Acest proces de mutare a populaţiei nu era nimic altceva decât un altfel de deportare în condiţii cât de cât umane. Numesc acest proces deportare deoarece s-au deplasat familii întregi, sate întregi punându-se la dispoziţia lor mai multe trenuri în care s-au îngrămădit câteva mii de persoane. Din Bucovina de nord sunt deplasate în Germania.

Până   la 17 septembrie 1940 au fost strămutaţi 44577 de germani din Bucovina de Nord iar din Bucovina de Sud au fost strămutaţi 52129 de germani. Daniel Hrenciuc foloseşte în caretea sa termenul de repatriere, însă cred că este prea mult spus. Drept dovadă faptul că mulţi germani s-au şi întors după câţiva ani datorită faptului că nu au găsit ceea ce se aşteptau sau ceea ce li s-a promis. În relitate nu Germania era patria lor ci fostul Imperiul Habsburgic, un stat multinaţional, federal, liberal şi în mod paradoxal, avangardist, cel puţin din punct de vedere cultural. Indiferent de profesiile lor, de la măcelari şi zidari la ziarsit, profesori, avocaţi, medici, comerciati, librari, etc. germanii nu au găsit în cel de al Treilea Reich ceea ce şi-au dorit. Totuşi, mult mai cruntă a fost situaţia pentru cei care au rămas în România. În 1944, după un alt 23 august, România întoarce armele împotriva Germaniei iar conformarmistitiului cu Aliaţii din luna septembrie, se angajează faţă de Moscova să deporteze în URSS etnicii germani perisculosi, adică cei care au colaborat cu naziştii. În realitate Moscova pretindea dportarea tuturor etnicilor germani pentru a-i folosi ca mâna de lucru brută, necalificată în diferite uzine, cariere de piatră, mine şi exploatarea lemnului. Autorităţile române, extrem de obediente, au deportat efectiv până în martie 1945 cel puţin 70.000 de etnici germani. Din exces de zel, din Bucovina de sud, au deportat inclusiv maghiari şi polonezi doar datorită similitudinii numelor acestora cu numele de familii germane, iar în actele întocmite au notat ‘’origine incerta’’. A fost o greşeală imensă şi foarte costisituare. A fost o greşeală diplomatică în primul rând, România având prizonieri de război în URSS faţă de care nu a ridicat nici un fel de drept sau pretenţie. De asemenea avea un personal numeros în Germania precum şi prizonieri de război pe care Wermachtul i-a capturat la finele anului 1944. În aceste condiţii statul român se angaja pro bono faţă de Moscova să deporteze o minoritate etnică fără nici o condiţie. A fost o peirdere economică în primul rând, societatea română fiind lipsită de mână de lucru calificată, de profesionişti, de practicieni ai profesiilor liberale precum şi de o bună parte din comercianţi. De asemenea din punct de vedere cultural, după distrugerea comunităţii evreieşti, era distrusă comunitatea germană, cu satele sale, cu teatrele şi librăriile sale, cu bisericile şi lacasele de cult pe care le avea. Autorităţile române au ajutat armate sovietică să deporteze în URSS inclusiv pastori, călugări şi maici de etnie germană. Un al doilea holocaust în deplinătatea cuvântului s-a desfăşurat pe teritoriul României între 1944-1947.

Ceea ce urmează este o relatare sumbră a unei realităţi triste pe care o regăsim descrisă în romanele Herţei Muller şi Cătălin Doarian Florescu. Saşii din Ardeal, svabii din Banat şi germanii din Bucovina, atât câţi au mai rămas, 10 maxim 20 în câte o localitate se străduiesc să emigreze în Republica Federală Germană, fiind umiliţi de Securitate pentru obţinerea unui banal paşaport. Herta Muller, în ‘’Omul este un mare fazan’’ descrie un episod pur şi simplu terifiant când o adolescentă, poate chiar minoră, este trimisă de familia sa în patul poliţistului din sat pentru a obţine acel paşaport.

Exodul germanilor continuă şi după 1989, însă de această dată are şi un efect de bumerang. Daniel Hrenciuc descrie în cartea sa preocuparea şi grija germanilor din Bucovina, plecaţi în Germania de vest, pentru locurile lor natale. Aceştia revin aproape anual la Gura-Humorului, Câmpulung şi Vatra-Dornei pentru a comemora cel puţin memoria strămoşilor lor, care cândva au făcut drumul invers, dinspre Munţii Pădurea Neagră spre Carpaţi. Cartea merită citită de toţi cei care pretind că sunt pasionaţi de istorie sau implicaţi în acest vast şi frumos domeniu al culturii. De asemenea ar fi un bun îndrumar pentru pretendenţii la o carieră în diplmatie sau poate chiar în politică. Singurul lucru care i se poate reproşa autorului este faptul că nu a citit tot ! De altfel, este şi destul de dificil să citeşti tot ceea ce există despre Bucovina, cel puţin în arhiva CNSAS precum şi din bibliotecile naţionale din România. Să reţinem că doar la nivel de presă, în perioada interbelică existau 104 periodice de limbă germană în România Mare. Nu cred că cineva a citit măcar câte un număr în aceste periodice.

 

Emilian Dranca

17.07.2014

 

 

[1] Konrad Lorenz, Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucuresti, 2006, pp. 72-73

O zi din viata mea în anul 2014, în România condusă de Nicolae Ceauşescu

 

 

Declaraţie

Ca în fiecare dimineaţă normală am plecat la facultate unde începeam cursurile de la orele 09.00. Am luat metroul din Crangasi până la Unirii, unde am schimbat cu un alt metrou până la Universitate. Pe drum m-am întâlnit cu câţiva colegi de la Facultatea de Litere şi am discutat despre diferite lucruri, literatură, filosofie şi istorie. În nici un caz despre politică. Citisem recent într-o revistă germană despre o noue ediţie a unei cărţi scrisă de un foarte cunoscut filosof german: Hannah Arendt. Cartea în cauză se numeşte Originile totalitarismului şi se pare că a fost tradusă în foarte multe ţări. Am povestit aceste lucruri colegilor de la litere, iar ei m-au întrebat ce am găsit atât de interesant la ea. Nu mi-am dat seama că sunt într-un grup în care se află şi necunoscuţi. Astfel am comis imprudenţa de a mărturisi că Arendt consideră că atât comunismul precum şi nazismul sunt regimuri împotriva libertăţii omului. De aici eu am dedus că regimul în care noi trăim poate fi mai puţin liberal şi mai puţin potrivit pentru noi decât ceea ce se află în Statele Unite ale Americii, acolo unde Arendt a trăit şi a scris după 1940.

 

Am mers liniştit la facultate. Niciodată nu m-am gândit că în grupul de prieteni ai colegilor mei se află şi persoane care vizitează Securitatea sau alte asemenea instituţii mai des decât o face toată lumea în mod normal. Astfel, la amiază, înainte de a pleca de la facultate la cantină pentru a lua masa, au sosit în amfiteatru doi miliţieni şi mi-au cerut să-i însoţesc până la secţie. Politicos, am întrebat despre ce este vorba iar dumnealor mi-au răspuns că nu se poate discuta acolo. Din respect faţă de orânduirea socialistă şi faţă de tovarăşii colegi şi profesori am acceptat invitaţia, mai puţin plăcută a miliţienilor şi i-am urmat la secţie.

 

Aici mi s-a spus că am uneltit împotriva orânduirii socialiste, că am denigrat regimul din România şi în special faptul că am înjosit numele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Eu am încercat să aflu de unde provin toate aceste acuze, însă nimeni nu mi-a spus nimic. Tovarăşii miliţieni m-au bruscat şi mi-au spus că fac propagandă americanilor, germanilor, capitaliştilor, jidovilor şi vreau să aduc imperialiştii occidentali în România. Astfel, deduc că aceste acuzaţii provin în urma discuţiilor despre articolul pe care la-m citit despre cartea Hanei Arendt. Am încercat să prezint argumentat, logic şi ational că nu este vorba de aşa ceva. Însă, în urma acestor capete de acuzare am fost arestat. Astfel am ajuns în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti. Aici, după o anchetă lungă asupra persoanei şi personalităţii mele precum şi asupra dosarului meu, am fost declarat duşman al poporului. În arest am fost dezbrăcat şi deposedat de hainele mele, am primit o salopetă de deţinut, am fost tuns, bărbierit, fotografiat astfel şi trimis la Jilava unde mă aflu şi acum şi unde scriu această declaraţie. Vreau să spun că am citit doar un articol nevinovat într-o revistă de specialitate la biblioteca germană şi despre care am avut o discuţie cu colegii mei. Atât şi nimic mai mult.

 

Aceasta este declaraţia pe care o dau şi o semnez.

 

Emilian Dranca

 

Asta s-ar fi intamplat in Romnia anului 2014 daca la putere ar fi ramas comunistii. Pentru o carte pe cat se poate de inofensiva, pe atat de necesara, un tanar student ar fi riscat puscaria. De fapt, ‘’nu ar fi’’ ci risca intr-adevar puscaria. De ce ? Deoarece ceea ce a scris Hannah Arendt nu concorda cu ceea ce inseamna comunismul stiintific, sau ordinea sociolasita din Republica Socialista Romania. Nici pana in ziua de azi nu reusesc sa inteleg cum a fost posibil un asemenea accident in istorie. Logica isi impune riguarea. Astfel, este de la sine de inteles ca intr-un stat cu douazeci de milione de locuitori nu pot fi toti cei douazeci de milioane de oameni socialisti. Este un lucru nu doar impotriva logicii ci si a naturii umane. Este imposibil sa pretndem ca toti locuitorii unui stat sa apartina unui singur partid politic sau sa se identifice cu o asemenea simpatie. Aceasta impostura a apartenentei la o anumita doctrina politica a destructurat ierarhia valorica a poporului roman. Din nefericire, aceasta falsa identificare cu un anumit curent politic sau partid politic a avut repercursiunilor sale si dupa 1990. Astfel, in aceasta cheie putem intelege mult mai usor si implicit ne putem explica de ce unii pretinsi politicieni trec atat de simplu dintr-un partid in altul. De asemenea pendularea intelectualilor sau a pseudo-intelectualilor care isi ofera serviciile celor care ofera mai mult. Cand sub aripa protectoare a unui ministru, cand angajat de un institut patronat de partea adversa, de unde il ocaraste pe fostul sau protector, implicit fost ministru. Aceasta pendulare cand in stanga cand in dreapta este cat se poate de nociva societatii romane. Lipsa de stabilitate a acestor oameni determina o instabilitate majora in societatea pe care isi doresc sa o reprezinte si mai ales sa o conduca. Recomand acestor politicieni si intelectuali calatori cartea Hannei Arendt, Elemente und Ursprunge totaler Herrschaft, reeditata anul acesta de Editura Humanitas. Desigur, asupra principiilor si valorilor precum si a metodologiei si filosofiei Hannei Arendt vom reveni cu o proxima ocazie. Deocamdata consider ca aceasta instabilitate politica si intelectuala din Romania creaza cadrul perfect pentru distrugerea diferentelor si valorilor dintre oameni si caractere. Also, Aufmersamkeit !

Emilian Dranca

9 iulie 2014