Pledoarie pentru istorie

 

 

La cursul de filosofia istoriei profesorul ne spunea că este dreptul și datoria noastră de a ne implica în politică. Noi, studenți ai Facultății de Istorie și Filozofie a Universității Babeș-Bolyai  ascultam cu atenție ce spunea profesorul Doru Radosav (profesor și director la vremea acea a Bibliotecii Universitare Lucian Blaga pe care a modernizat-o și dotat-o conform standardelor occidentale). Profesorul vedea în toată istoria, în toate instituțiile, în toate programele politice, în toate regimurile politice: oameni. Profesorul considera că toate acestea sunt realizate de oameni pentru oameni și ele reprezintă în special oameni. Cu greu am înțeles de ce acest curs a fost așezat tocmai în ultimul an de studii. Poate mi-ar fi fost foarte utile aceste prelegeri chiar din primul an de studii, poate chiar din primul semestru. Erau atât de multe idei, atâtea perspective noi, și posibilitatea unei analize complexe și riguroase. Însă desigur nu puteam face filosofia a ceva ce nu cunoșteam încă. Astfel, cursul de filosofia a istoriei venea practic la finele a trei ani de studii de istorie, semantică, hermeneutică, istoriografie zeci de examene, sute, poate mii de seminare, cursuri și zile de lectură petrecute la diferite biblioteci din România și din Occident.

Evident ca absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie mi-au rămas întipărite în minte aceste vorbe. La fel cum au rămas prelegerile unor alți mari profesori precum Ion Aurel Pop (ales rector al universității în anul 2012), Andrei Marga (fost rector), Ioan Piso (director al muzeului de istorie), Alexander Baumgarten (traducător din Aristotel, Sf. Augustin, Plotin, Toma, etc.), Ovidiu Ghita (decan al facultății), Virgil Țârău și alții. Din partea fiecăruia am simțit că ni se transmite o anumită datorie morală de a apăra ceva. În primul rând ar fi libertatea ideilor. Altfel spus posibilitatea de a gândi mereu liber și neîngrădit de nimic raportându-ne mereu la structura valorilor transmise pe parcursul secolelor de istorie ce au  precedat existența noastră.  În mod clar istoricul nu este cel care se apucă să scrie istorie cu inițială (Istoria) ca și cum în limba română substantivele ar fi ortografiate precum în limba germană cu litere mari. De asemenea nici istoricul nici filosoful nu se vor bate cu pumnul în piept că ei sunt intelectuali și ei sunt cei care știu să facă ordine în lume (deși dacă ar fi să-l credem pe Platon, în lume va domni pacea doar când filosofii vor conduce lumea…). În facultate de istorie și filosofie am învățat și ceea ce înseamnă a fi smerit, conștiincios, perseverent, să știi că meritele tale sunt validate doar prin operă, creație, ani, adică zeci de ani de muncă și recunoștința generațiilor pe care dacă nu le poți forma, le poți cel puțin oferi un instrument de lucru. Este o scurtă și prețioasă clipă de luciditate pe care doar adevărații dascăli  își permit luxul de a ți-o oferi în beția anilor de studenție. Te vei bucura de înțelesul și bogăția cuvintelor lor doar după ani de zile când vei vedea că prin munca ta poți face un bine altora.

Este dezirabil ca un lucru să fie bine înțeles: diploma de la o facultate de istorie și filosofie nu te face istoric și nici filosof. De altfel pe diplomă nici nu scrie ,,istoric’’ la fel cum nici o diplomă de doctor în istorie sau filozofie nu îți poate oferi acest statut. Este nevoie de decenii pentru a te remarca ca istoric odată în breasla istoricilor și a doua oară în societate ca intelectual. Maturitatea gândirii intelectuale nu este dobândită decât în jurul anilor 40-50 iar desăvârșirea acesteia poate surveni mult mai târziu. Ca intelectual nu te oprești niciodată din scris și mai ales din citit. Există (deja) prea mulți ,,intelectuali’’ care scriu fără să citească sau vorbesc mai mult decât citesc și implicit decât pot cunoaște. Așadar impostura este  la ordinea zilei inclusiv în masa eterogenă a ,,intelectualilor.’’ A se vedea în special slaba pregătire a cadrelor didactice din mediul pre-universitar și rezultatele elevilor care confirmă lipsa pregătirii profesorilor lor atunci când trebuie să susțină un examen de bacalaureat.

Desigur istoricul se poate implica în politică, sau/și absolventul unei facultăți de istorie, cu mențiunea că el își va complica viața mai mult decât își poate imagina. Alegerea devine realmente o problemă atunci când își complică viața întregii familii: mai puține ore de stat acasă, mai multe nopți petrecute în diferite birouri, mai multe insomnii și mai multe deplasări în țară sau în afara ei. El se poate angaja în societate dăruindu-se și dedicându-se maselor, nu doar publicului avizat care ar fi în măsură să-i citească opera. Însă cu ce costuri uneori? În istoria românilor avem deja două exemple importante. Primul, Nicolae Iorga, a fost profesor și prim-ministru iar în cele din urmă a sfârșit fiind ucis de legionari în 1940. Gheorghe Brătianu, descendent al unei familii de politicieni care și-a adus incontestabila contribuție la făurirea României moderne, după ce a scris despre Marea Neagra, istoria românilor și a militat pentru democrație a sfârșit în închisoarea de la Sighet, fiind exterminat efectiv de comuniști. Astfel, unii văd mai mult funcția, decât rostul istoricului în acea funcție și trec imediat la execuție, fie ea psihologică, mediatică, cinică, uneori, după cum se poate vedea, chiar fizică (este de menționat aici inclusiv cazul istoricului religiilor Ioan Petru Culianu, executat mișelește într-o toaletă la Universitatea din Chicago!).

Există o anumită similitudine între istoric și jurist. Desigur nu este ușor să înțelegi acest dublu registru. Nu sunt deloc mulți cei care au dubla calificare, atât cea de istoric cât și cea de jurist. Cu atât mai mult nu sunt prea  mulți cei care pot face lucruri remarcabile atât în istorie cât și în științele juridice. Însă o explicație a acestei similitudini este de bun augur. Se poate observa foarte bine că juristul lucrează pe baza unor coduri de legi – penal, civil, fiscal – unde faptele sunt încadrate în norme juridice. Istoricul lucrează cu evenimente, fenomene, idei, oameni care se încadrează într-un anumit canon, care au propriile lor norme – istorice – regăsindu-și fiecare propriul registru. Astfel, o revoluție este o revoluție, un război rămâne un război nu o revoltă, un asasinat politic este un asasinat nu un accident, schimbarea unui lider politic rămâne o schimbare nu perpetuarea puterilor aceluiași om, iar o constituție va fi mereu o constituție nu un pamflet. Tot astfel un omor rămâne un omor – desigur având în subsidiar multiplele sale categorii și subcategorii  – violul rămâne viol iar furtul furt.

Asemănarea dintre istoric și jurist merge dincolo de încadrarea evenimentelor, a faptelor în anumite categorii sau norme. Atât istoricul cât și juristul au un anumit discernământ și observă cu o anumită claritate societatea. Mai mult, ea devine ordonată, ierarhizată, există o anumită clasificare a tot ceea ce a existat și există. În lumina acestor canoane putem clasifica și ceea ce urmează, sau ceea ce poate urma. Desigur este și o capcana întinsă celora care cred că pot anticipa, pot citi în evoluția istorică a evenimentelor și o posibilă viitoare evoluție a societății prezente. Nu poți anticipa evenimentele foarte mult în timp, însă le poți clasifica, le poți ordona, încadra în categorii, iar astfel lucrând cu categorii lucrezi cu concepte, cu simboluri, cu noțiuni care au rolul de ordona și de a crea ierarhii, structuri nu haos și dezastru. Așadar, istoricul precum și juristul este cel care poate reacționa și acționa față de o anumită stare de fapt. El este cel care poate oferi  o incontestabilă plusvaloare ( valoare adăugată în limbaj economic însă un element real, cât se poate de vizibil mai ales în lumea serviciilor și al comerțului). Iar cu cât cunoștințele sale sunt mai temeinice cu atât voința sa este mai puternică în desăvârșirea proiectelor sale. Istoricul se poate dovedi la fel de util societății pe cât este juristul.  Amândoi pot construi un edificiu instituțional, un program, un proiect, o platformă de lucru, un cadru de acțiune. Amândoi se pot implica civic sau politic însă nu pentru a folosi societatea civilă respectiv politica ca un scop în sine, un obiectiv ultim pe lista dobândirii unor titluri proprii ci dimpotrivă, valorificarea sa ca o pârghie pentru realizarea unor proiecte de anvergură. Istoricul precum și juristul poate contura, poate da formă și sens politicii, o poate organiza, ordona și orienta. Invers, dacă politica formează istoricul sau juristul se ajunge la un adevărat fiasco. A se vedea încercările lui Carl Schmitt de a justifica/legitima din punct de vedere a unei doctrine juridice proprii apariția și existența celui de al III-lea Reich. A eșuat într-un mod lamentabil metamorfozând politica, teologia și dreptul în ceea ce el a numit ,,teologie politică’’.  Altfel spus politicienii s-au ocupat de edificarea unei noi religii, unde divinitatea a fost înlocuită de dreptul celui mai puternic, iar Biblia de Mein Kampf, slujba de duminică de mitingul politic, sărbătorile religioase de defilările militare iar în cele din urmă orașele de ghetouri, lagăre de concentrare/exterminare și un mare caldarâm de ruine. ,,Realitatea este ca apa: oricât de sinuos este formatul în care curge, apa își va găsi locul în care să se stabilizeze’’ (prof. Gheorghe Pipera).  Astfel ține de capacitatea/competența juristului (avocați, judecători, procurori, profesori, etc. ) de a construi un format juridic în care să așeze realitatea, respectiv de iscusința istoricului de a-i defini paradigma istorică.

În definitiv, istoria organizează, ordonează, așază omul în lume și-i oferă un sens. A suprima orele de istorie din școală, din licee înseamnă a suprima această ordine naturală. A reduce numărul de ore de la două la una pe săptămână înseamnă a reduce, a diminua complexitatea identității fiecărui om și implicit reducerea capacității sale de a-și ordona propriul mediu în care trăiește. A elimina lecții întregi de istorie înseamnă a elimina din universul elevilor întrebări și răspunsuri care le-ar fi oferit o anumită statornicie în viață și în același timp o anumită libertate de gândire. Ce reprezentare a propriei sale persoane, a propriei sale familii, a propriei sale națiuni va avea un elev care va decide să plece la studii în Occident dacă el nu și-a cunoscut propria istorie? Oare nu se va pierde el în efervescența etnică, culturală, religioasă a marilor orașe universitare? La aceste lucruri trebuie să răspundă cei care în definitiv răspund de formare generațiilor de elevi în această perioadă. Decizia/deciziile lor nu-i va exonera de răspundere dacă peste câțiva zeci de ani se va ajunge la concluzia că nu mai are cine le plăti pensia deoarece toți tinerii au plecat din România. La urma urmei, cum să nu pleci dintr-un loc pe care nu-l cunoști și pe care nu te-a ajutat nimeni să-l cunoști? Atâta vreme cât nu vezi, nu asculți, nu cunoști ceva nici nu-l poți iubi, iar plecarea devine un fapt firesc. Cum poate avea inițiativă un elev, viitor student, dacă el nu are exemplele juste la îndemână. Iar de cele mai multe ori acestea nu se găsesc în viața cotidiană, ele rămân o rara avis. Să observăm situația din Republica Moldova. Dincolo de manipularea cotidiană și serviciile secrete ale diferitelor state omniprezente în aceste focare de criză,  există o carență uriașă în ceea ce privește identitatea națională/statală a moldovenilor. De ce? Deoarece această entitate ,,republica Moldova’’ este o creație artificială unde istoria a fost falsificată  zeci de ani de zile. Acum, în anul de grație 2016, absența unei bune informări și formări din punct de vedere istoric/cultural a dus la apariția acestor conflicte care au și o miză identitară. La urma urmei, orice locuitor al Chișinăului găsește legitimă întrebarea: ce sunt moldovenii? Români, ruși, ucraineni, găgăuzi, tătari?  Asemenea încotro să se îndrepte republica lor, spre Rusia sau spre Uniunea Europeană? La toate aceste întrebări ar fi trebuit să fi primit răspuns la orele de istorie, corecte, juste și necesare în timpul anilor de școală. Azi, locuitorii Chișinăului ies pe străzi pentru a găsi o formă de răspuns la ceea ce nu a reușit să răspundă un sistem/minister al educației.

Pledez pentru revenirea la o pregătire normală, la un program normal în școli și licee, pentru cel

puțin două ore de istorie pe săptămână indiferent de profilul ales (uman/real). Pledez pentru o bună

îndrumare a elevilor în ceea ce privește istoria, fără grabă, cu mult calm, fără lacune, cu informații bine

structurate, fără naționalisme care sfidează logica și rigoarea științei, ci cu bun simț și responsabilitate.

Pledez pentru repunerea istoriei în dreptul său și implicit a dreptului în realitate. Pledez pentru dreptul

la memorie pe care-l au strămoșii noștri și implicit pentru dreptul nostru de-ai cunoaște și de a discuta

despre ei inclusiv la orele de curs. Pledez pentru acest drept al istoriei ca disciplină, asemenea istoriei

dreptului ca materie necesară viitorilor juriști, istorici, umaniști din toate breslele și curentele de

gândire. În definitiv este o istorie a noastră, a tuturor, un bun de patrimoniu, un drept și o datorie

morală de a o păstra și de a o transmite mai departe.  Pledez pentru ca toți absolvenții de istorie să ia

act de  ceea ce se întâmplă și să nu fie indiferenți în fața acestei amenințări la adresa istoriei și a culturii.

În definitiv este un minim exercițiu de libertate și demnitate această pledoarie pentru istorie.

DSC07998

La Cluj-Napoca, într-una din cele mai frumoase librării ale orașului.

 

Advertisements

Europa anului 2016, anul tuturor pericolelor posibile

 

 

Domnește o anumită stare de lașitate la nivelul statelor membre Uniunii Europene și mai ales a decidenților politici. Asistăm la o repliere în interiorul propriilor frontiere și o lipsă de curaj pentru un angajament ferm dincolo de frontierele naționale. Lipsește curajul pentru un angajament ferm, sincer, serios în relațiile externe. A se vedea cazul Italiei (unde partidul Lega Nord a ajuns al treilea partid ca forță politică, însă probabil cel mai puternic partid de opoziție), și mult mai vizibil al Ungariei care ridică noi ziduri la frontierele sale. De asemenea cazul Slovaciei care mizează pe discursul naționalist și mult mai accentuat cazurile Poloniei și al Cehiei. Grecia sfidează din nou o lume întreagă cu datoriile și politicile sale economice neperformante, ba dimpotrivă falimentare nu doar pentru statul grec ci pentru toată uniunea monetară din care face parte. Nu în ultimul rând ezitările britanicilor de a rămâne sau de a pleca din Uniunea Europeană. Franța este zguduită pe de o parte de atentatele teroriste de la Paris iar pe de altă parte de succesul fără precedent al extremei drepte.

Pe acest fundal se distinge Germania, statul care dă dovadă de curaj, tenacitate, perseverență, inteligență și abilitatea de a conduce un continent întreg și de a se angaja în proiecte în care nici un alt stat din Europa nu ar fi în stare să se angajeze. Nu ar fi în stare deoarece nu are curajul necesar. În acest context, decidenții politice de la București trebuie să dea dovadă de curaj, să conștientizeze că proiectul politico-economic în care au intrat în 2007 nu este un proiect de abandonat după numai 8-9 ani, el nefiind o aventură de o legislatură sau două.

Am pe masă Europa in Ruinen volum publicat de Hans Magnus Enzensberger și care reunește fragmente din mărturiile, însemnările și scrisorile lui Alfred Doeblin, Janet Flanner, Max Frisch, Martha Gellhorn, John Gunther, Norman Lewis, A.J. Liebling, Robert Thompson Peel și Edmund Wilson. Cartea este publicată în 1990 la Frankfurt, însă el povestește despre Europa postbelică, acei dificili ani de după 1945. Europa s-a schimbat atât de mult de atunci astfel cât pare a fi un alt continent. Berlinul a ajuns de la statutul de o oraș ruină la orașul capitală a Europei. Totuși de atunci, din primăvara anului 1945 când s-a sfârșit cel de al Doilea Război Mondial și până în prezent au trecut mai bine de 70 de ani. Cu toate acestea, la o distanță de 70 de ani, europenii par a uita unde era Europa în urmă cu câțiva zeci de ani. Maghiarii, polonezii, cehii, slovacii au uitat unde poate duce lipsa de unitate, dezbinarea, naționalismul și programele politice ce caută țapi ispășitori. De ce atâta nemulțumire în aceste state care au scăpat abia acum 25 de ani de comunism? 25 de ani în care partidele politice nu au reușit să aducă societățile pe care le-au condus în rând cu Occidentul. În Europa de est nu a avut loc o destalinizare și/sau decomunizare așa cum în Germania după 1945 a avut loc un complex proces de denazificare. Astfel, după 1990, în Europa de est a fost posibilă o perpetuare la putere a celor care au moștenit din familie funcțiile politice deținute de strămoșii lor generații și decenii întregi cu sprijinul sovieticilor, toleranța localnicilor, lașitatea intelectualilor și indulgența occidentalilor.

În anul 2015, în Franța, a apărut o nouă carte scrisă de filosoful Pierre Manet, La situation de la France, unde autorul vorbește despre slăbirea esenței națiunii și despre faptul că societatea franceză și europeană nu au cum să iasă dintr-o paradigmă religioasă (astfel fiind în contradicție cu Marcel Gauchet). Cu alte cuvinte, despre golirea de substanță a conceptului de națiune în rândul claselor politice, o pierdere a identității culturale, spirituale și o deschidere totală față de ceea ce vine din exteriorul Europei.  În contrast cu ceea ce scrie Pierre Manet se află actualmente Polonia. Societatea poloneză a desemnat ca principală formațiune politică reprezentativă în Parlamentul de la Varșovia tocmai Partidul Lege și Justiție. Această formațiunea politică a ajuns la guvernare cu o lejeră majoritate, ceea ce le-a permis liderilor săi (Jaroslaw Kaczynski și Antoni Macierewicz) să dezvolte un program politic eurosceptic, închis față de ceea ce vine din exteriorul Poloniei și orientat în special asupra interesul intern și mai puțin (spre deloc) către interesele internaționale. Programul este și radical, mai ales pe fundalul unei opoziții politice ineficiente și a unei opinii publice defavorabile partidelor care au condus Polonia în ultimii 25 de ani.. Ceea ce este îngrijorător îl constituie faptul că Polonia, statul considerat drept exemplu pentru celelalte state din Europa de Est, devine un contra-exemplu, un membru al Uniunii Europene care nu mai sprijină dezvoltarea și omogeneizarea procesului european. În acest context, Polonia pare a fi mai mult atrasă de modelul Ungariei, stat care face mereu opinie separată în cadrul Uniunii Europene, decât de Germania, statul care a reușit să ajungă de la nivelul de stat asistat economic (prin planul Marshal), politic, juridic (prin procesele de denazificare), social și educațional (prin dezvoltarea programelor de politische Bildung) la stat promotor și conducător de politici economice, sociale, culturale, etc.

Așadar, este anul 2016 anul tuturor pericolelor posibile pentru Uniunea Europeană? Rămâne la latitudinea cititorului să găsească răspunsul potrivit…

 

 

Retragerea titlurilor de doctor

 

 

,,Cerneala savanților este mai importantă decât sângele martirilor’’ spune un versat din Coran, cartea sfântă  a musulmanilor. Desigur conceptul de martir în islam are conotație de ,,martor’’, persoana care poate depune mărturie pentru ceva sau cineva.  Acest verset mă urmărește de ceva vreme și mă tot întreb în ce măsură, un savant prin forța minții sale și puterea peniței poate schimba o lume mai mult spre bine decât o poate face un grup de persoane care prin acțiunea loc comună consideră că realizează binele obștesc. Desigur, aici trebuie făcută și o diferențiere între gândire și acțiune, sau mai bine spus între gândire și acțiunea fără gândire. În mod evident cea din urmă este de blamat. Însă ce se întâmplă atunci când o falsă gândire este adusă pentru a justifica/legitima o anume acțiune? În mod categoric o mare parte din clasa politică folosește false etichete, false simboluri, false titluri pentru a-și justifica poziția, programul, rolul, și ala zisa importanță. Un excelent exemplu care scoate în evidență această stare este atribuirea titlului de doctor (în istorie, drept, relații internaționale și studii de securitate, medicină, etc. etc.) pe nedrept unei întregi pleiade de politicieni. Fenomenul este universal, el nu este întâlnit doar în România ci și în alte țări. Însă în România depășește orice imaginație. Prea mulți deputați, senatori, miniștrii și cel mai cunoscut caz chiar prim-ministru, toți au dobândit titlul de doctor în mod clar printr-un fals intelectual. Toți acești ,,martiri’’ ai bibliotecilor, arhivelor, librăriilor și desigur ai ,,marilor’’ universități din România, rivalizează prin efortul lor ,,intelectual’’ și prin titlurile dobândite cu nimeni altcineva decât cu autorii clasici care ocupă rafturile bibliotecilor, cu operele lor, cu munca lor de 10, 20, 30 de ani, cu munca de o viață sau cât le-a fost necesar pentru a ajunge la anumite observații și concluzii niciodată definitive.

Pe 7 decembrie prim-ministrul Dacian Cioloș a efectuat o vizită oficială la Berlin. În conferința de presă comună a cancelarului german și a prim-ministrului român a fost menționată aderarea României la spațiu Schengen. Însă aceasta nu va fi posibilă înaintea finalizării raportului pe justiție. Cum va fi prezentată situația zecilor de deținuți (poate chiar a sutelor!) care au ieșit mai repede din închisoare datorită unor publicații de îndoielnică calitate științifică și mai ales de o relativă paternitate a sensului ideilor, scrierii efective și a conținutului intelectual al acesteia?!  Ce va arăta acest raport în ceea ce privește modul în care sunt acordate titlurile de doctor în România? Deși este o dimensiune în special educațională și științifică, ea trebuie să cunoască  o anumită reglementare juridică mai ales în contextul multiplelor abuzuri și fraude la adresa proprietății intelectuale. Astfel este de datoria actualului guvern Cioloș de a soluționa problema doctoratelor false și de a face lumină odată pentru totdeauna mai ales în ceea ce privește cazul predecesorului său, a prim-ministrului din perioada mai 2012-noiembrie 2015. Cum a fost posibil a un înalt demnitar a statului român să păstreze titlul de doctor în drept în ciuda scandalurilor care au fost cauzate de varii incertitudini din teza sa de doctor, respectiv sursele și originalitatea informațiilor din această lucrare.

Lipsa unei acțiuni de reformare a ministerului învățământului  a actualului guvern Cioloș semnifică o empatie față de falșii doctorii, o solidarizare cu aceștia și o toleranță față de  infracțiunea de furt intelectual și violare a legii proprietății intelectuale. Unde este respectul datorat celor care au dobândit titlul de doctor grație unei cercetări minuțioase, importante și mai ales benefice societății? La această întrebare sunt aduși să răspundă actualii guvernanți. În așteptarea răspunsului lor, comunitatea academică/universitară este desconsiderată și batjocorită de aceste abuzuri ale oamenilor politici, ale doctorilor fără doctorate reale, fără o contribuție palpabilă la dezvoltarea unui minim raționament sau/și progres dintr-un oarecare domeniu. De asemenea în contextul în care există o irațională inițiativă de a scoate din învățământul preuniversitar discipline precum limba latină iar din cel universitar – în facultățile de drept – istoria statului și dreptului românesc precum și drept roman, este de la sine de înțeles că revine actualului guvern de a stopa aceste propuneri criminale. Este o crimă la adresă identității culturale și spirituale anularea unor discipline precum limba latină și istoria dreptului. În Germania există discipline de istoria dreptului unde studenții pot cunoaște cum a început tot procesul de legiferare din Mesopotamia și evoluția sa ulterioară până la organizații precum NATO, UE, FMI, BRIX, etc. A se vedea spre exemplu Uwe Wesel, Geschichte des Rechts von den Fruhformen bis zur Gegenwart. 3 Auflage, C. H. Beck, Munchen, 2000. În cartea sa monumentală, Uwe Wesel se întreabă dacă există totuși un înger al dreptului?  Autorul ajunge la concluzia că totuși un asemenea înger protector există. A se vedea spre exemplu procesul de la Nurnberg…

În fața acestei atitudini de blazare și impasibilitate a decidenților politici nu apare decât disperare și revolta a sute, poate mii de doctoranzi, viitori doctori de facto și de jure, care refuză să mai stea în România.   Ori ,,disperarea, ca și absurdul, judecă și dorește totul, în general, și nimic în particular. Tăcerea traduce exact acest fapt.’’ (Albert Camus, Omul revoltat).

 

Golgota românească

 

 

 

În 2015 a apărut la editura Vestala o nouă publicație despre o problemă încă prezentă nu doar în istoriografia ci și în societatea românească. Golgota românească Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, Texte culese de Dumitru Covalciuc, note de Liliana Corobca, Vestala, București, 2015 este o carte de istorie orală, o colecție de mărturii a românilor din Bucovina de nord care au cunoscut experiența încarcerării în gulagul sovietic. Denumirea de ,,Golgota românească’’ poate fi relativ exagerată. Istoricii, dacă se mai grăbesc, pot găsi asemenea experiențe inclusiv în Basarabia, Transilvania, Banat, acolo unde dacă nu românii, atunci membrii unei alte etnii – în special germană – au fost deportați în gulag. În Bucovina de nord, românii fiind o minoritate neconfortabilă în statul sovietic după 1940 respectiv 1944 au fost deportați – pe baza unor variate false incriminări – încercându-se o anumită omogeneizare etnică a acestei zone. Desigur toleranța etnică, religioasă și culturală specifică Bucovinei istorice a fost înlocuită de intoleranța marxist-leninistă. Astfel, cartea de față reunește o serie de mărturii, de istorii a unor familii din Bucovina de nord. Siberia este o denumire generică pentru gulagul sovietic, autorii incluzând în volumul colectiv micro-istorii de pe suprafața întregului teritoriu al URSS.

Câteva titluri sunt cât se poate de relevante: Revolta de la Crasna, Molniceni duși în Siberia, Copii deveniți  ,,dușmani ai poporului’’, Șase ani în iadul stalinist, Suferințele Aniței Istrati, Tata împușcat la graniță și noi duși în Krasnoiarsk, La Șerstobitovo în Siberia din 1941 până în 1956, La muncă silnică pe țărmul Irtășului, Deportarea unei familii de poloni din Pătrăuți, Deportați pe motive religioase. Iar titlurile continuă în această notă sinistră. Cartea se sfârșește cu câteva fragmente din folclorul deportaților, pe cât de impresionant pe atât de tulburător.

Am menționat la început că acest subiect rămâne o problemă atât pentru istoriografie cât și pentru societate. Pe de o parte, în momentul de față, din punct de vedere al istoriografiei se deschide un anumit teren de cercetare, încă fertil și necunoscut în măsura în care mai sunt persoane ce pot depune mărturie despre experiențele lor în gulagul sovietic. Totul depinde doar de istorici, cât de repede și de eficient se vor mișca pentru înregistrarea acestor mărturii.  Desigur este un mare volum de informații, pe care istoricul trebuie să le structureze, trebuie să le așeze într-o anumită logică. Acesta este rostul celor care se ocupă de istoria contemporană și mai ales de istoria recentă. Pe de altă parte, ruperea Bucovinei în două părți a însemnat și ruperea unor mii de familii, unele aflate chiar pe actuala frontieră dintre Ukraina și România ( a se vedea dispariția satului Tereblencea Nouă aflat chiar pe linia de frontieră dintre cele două state). Altele au rămas cu câte un membru în România, sau invers toată familia în România cu excepția unui copil aflat la studii  sau cu serviciul la Cernăuți. Astfel, aceste fracturi sociale constituie în continuare problemă încă actuală în societatea de ambele părți ale Carpaților, atât în Ukraina cât și în România dar mai ales în mentalul colectiv al acestor populații.

Desigur, în fața URSS/actualei Federației Rusiei problema acestui teritoriu, Bucovina,  pare a fi nesemnificativă prin comparația dimensiunilor geografice a celor două entități geo-politice, culturale, economice. În plus pentru Moscova situația Cernăuțiului a fost declinată  atribuțiilor/responsabilităților Kievului.  Însă pentru români, pentru România, pentru aceste familii separate de o falsă frontieră, istoria recentă încă constituie o sursă de multiple suferințe. În consecință, această carte constituie un subiect important pentru cei pasionați de istorie, politică, drept iar în contextul actual inclusiv de relații internaționale deoarece acesta trebuie să constituie un subiect de discuții în relațiile între România și Ukraina.