Unde se termină dragostea…

Don_Juan_(Molière)

Încă mă gândesc la cei ,,opt pași către fericire’’ ai pictorului Sebastian Cristian. Mă întreb dacă sunt pașii lui, sau ai ei? Oare pot fi pași realizați împreună, sau separat? Toate acestea pe fundalul unor situații ce par a fi desprinse din lucrările lui Kafka sau a lui Bulgakov, sau poate chiar mai mult, un fel de absurd al absurdului. Uneori asist la asemenea situații. Una cât se poate de recentă  mi-a amintit de ,,Dom Juan’’ a lui Moliere, unde o ea, o țărăncuță din provincie, la apariția lui Dom Juan, lasă totul și-i cade la picioare. Îmi amintesc de o reprezentație pe scena teatrului ArtCub din București unde ea – acest personaj pitoresc și provincial – îi declară magistral fostului logodnic, în prezența lui Dom Juan: ‚,lasă-l și pe el să-și facă nevoile’’…

Să mă ierte cititoarele pentru nuanțele pe care le poate lua orice interpretare a acestei replici teatrale, însă ea este regăsită, redată sub multiple forme în viața de zi cu zi. Una dintre ele, deloc teatrală, am observat-o zilele trecute, când o domniță după prototipul personajului lui Moliere a căzut în plasa unui Dom Juan cu câțiva cai mai mulți, ascunși însă sub capota unui Ford. Să mă ierte de această dată iubitorii, reprezentanții celorlalte mărci de automobile, însă îl consider un aspect important. Mai exact era nimic mai mult sau mai puțin decât un Ford Focus. Este important acest detaliu deoarece el este răspunsul la întrebarea ,,unde se termină dragostea?’’ La un Ford! Sau, mai interesant, într-un Ford. Mă gândesc la o interpretare subtilă a declarațiilor amoroase pe care le-ar putea face această nălucă cu corp feminin: până ce Fordul ne va despărți…

Îmi amintesc de ,,Dom Juan’’, dar de data aceasta cel scris de Nicolae Breban – atât de blamat zilele acestea – și publicat încă în timpul regimului comunist. Acolo, în romanul lui Breban, unul dintre personajele principale are tăria de a o refuza pe cea ce urma să i de dăruiască, chiar dacă totul este un joc lipsit de o minimă morală, un troc meschin între mai multe personaje. Însă el are puterea de a se întoarce din fața acestei uși pe care o găsește deschisă, pentru care nu a depus nici un minim efort pentru a o deschide. Astfel, el se întoarce. Un amestec de tensiune, suferință și durere traversează corpurile celor două personaje care se caută și se opresc periodic unul în fața celuilalt pe parcursul întregului roman. Atât. Cei doi se opresc la atât. Emil Cioran considera că omul este liric doar atunci când suferă. Să fie începutul creației acolo unde se termină dragostea? Să fie chiar acesta prețul? Oare din fața câtor uși deschise s-a întors Cioran și oare în fața câtor ’’forduri’’ și-a pierdut mințile?

Advertisements

Zilele filmului istoric la Vatra-Dornei (program final)

unnamed

 ,,Noi perspective asupra totalitarismului”

 

14-16 august 2015 – Vatra-Dornei

 

Organizatori – Asociația Culturală ,,Eric Voegelin’’ – Cabinet Avocat Gheorghe Dragne – Institutl Cultural Polonez Adam Mikiewicz (Polonia)

 

Coorganizatori – Primăria Municipiului Vatra-Dornei – Casa de Cultură ,,Platon Pardău’’ – Liceul Teoretic ,,Ion Luca’’ Vatra-Dornei

 

Parteneri – AGER FILM București, Legenda Film (S.U.A.), Asociația Mioritics (Constanța), Asociația de Turism Cultural ,,Itineraria’’ (Cluj-Napoca), MICRO Film (București), Institutul Cultural Polonez, București

 

Colaboratori, Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC), București

 

PROGRAM

Vineri, 14 August.

 

Primăria   Municipiului Vatra- Dornei, în sala oglinzilor

 

11.00

-Deschidere, Judecător Cristi Dănileț (CSM), despre Vatra-Dornei și grupurile de partizani după 1944,

Drd. Nicolae – Emilian Dranca, Prelegere despre Eric Voegelin, Asociația Culturală ,,Eric Voegelin’’ și studiul totalitarismelor din secolul XX;

12.00

-Film, ,,Poarta Albă” (România 2014)  în regia lui Nicolae Mărgineanu.

13.30

Intalnire cu regizorul Nicolae Mărgineanu, sesiune de întrebari și răspunsuri;

14.00

Fulgerații din România (Documentar despre refugiații din Bucovina de Nord și Basarabia, România, 2011)

15.00

-Film, Die Russen kommen (,,Vin rușii’’ , Germania-România 2001), în regia lui Gunter Czernetzky,

16.30

Prelegere, ,,Germanii din România în timpul regimului totalitar comunist”, Cosmin Budeancă, IICCMER, sesiune de întrebari și raspunsuri;

18.00

Film:  ,,Demascarea’’ (România,  2011, în regia lui  Nicolae Mărgineanu și Alin Mureșan)

20.00

-Film:  ,,Political Dress” (Polonia, 2010);

Sâmbătă, 15 August.

10.00

-Film, ,,Binecuvântată fii închisoare” (România, 1994) în regia lui Nicolae Mărgineanu;

11.30

-Conferința ,,Justiția sub regimul comunist” Avocat Gheorghe Dragne, sesiune de întrebări și răspunsuri;

12.00

– Film ,,Examen’’ (România, 2003);

13.30

– Conferința ,,Justiția ca armă politica în timpul regimurilor totalitare’’, Judecător Cristi Danileț.

14.00

-Film: ,,Marele jaf comunist’’ (România, 2004, în regia lui Tudor Giurgiu)

16.00

-Film, ,,Stalingrad an der Donau” (Germania) in regia lui Gunter Czernetzky. Întalnire cu regizorul Gunter Czernetzky, sesiune de întrebăari si răspunsuri;

18.00

-Film ,,Art of freedom” (Polonia);

19.30

-Film ,, 7 Cuvinte” (România, 2014) în regia lui Andrei Negoița Zagorodnâi;

21.00

-Întâlnire și discuții cu regizorul Andrei Negoița Zagorodnâi;

22.00

-Film,, În spatele cortinei” (România 2013) în regia lui Alin Mureșan

Duminică, 16 August.

09.00

Film, ,,Toys’’ (Documentar, Polonia)

11.00

-Film ,,Arhitectură și putere” (România) în regia lui Nicolae Mărgineanu;

12.30

Film, ,,Grădina cu aluni” (Documentar, România, 2015), în regia lui Alexandru Florin Iordache. Sesiune  de întrebări și raspunsuri cu regizorul; Alexandru Florin Iordache se află la debutul său, acesta fiind primul documentar realizat.

14.00

-Film ,,Mein Dorf, meine Kirche, meine Geschichten’’ (Documentar, România 2011, în regia lui Mihai Dragomir); sesiune de întrebări și răspunsuri cu Mihai Dragomir.

16.00

-Film, ,,Pașaport de Germania’’ (România-Germania, 2014 ) în Regia lui Răzvan Georgescu;

17.30

Conferință, Noi perspective asupra totaltarismului Drd. Nicolae Emilian, Facultatea de Istorie și Filosofie Babes-Bolyai;

18.00

Kapitalism – rețeta noastră secretă (România, 2010), în regia lui Alexandru Solomon.

20.00

-Sesiune de încheiere;

Justiția între utilitate și inutilitate

Justiția între utilitate și inutilitate

11815882_855071444577227_10549471_n

Sfârșit de iulie, la Cluj, scriu, citesc, scriu, citesc, scriu, citesc, etc. etc. A devenit un stil de viață.

Probabil societatea română se îndreaptă spre o falsă dezbatere în contextul în care orice infracțiune rămâne o infracțiune cu atât mai mult cu cât ea este cunoscută de secole, poate chiar de milenii. Însă nu această pseudo-discuție pe marginea infracțiunii este adevărata problemă. Aceasta este doar o nuanță, un gri colorat pe fundalul unui tablou mult mai sumbru. În realitate, ceea ce ar trebui să preocupe  este direcția în care se îndreaptă justiția. Dincolo de toate părerile vehiculate în presă, mai puțin de specialiști, mai mult de amatori, rămâne totuși o întrebare: este aceasta direcția potrivită? Este cunoscut faptul că justiția tinde să fie din ce în ce mai permisibilă și lejeră în special în privința infracțiunilor. O analiză a modificării codului penal evidențiază acest lucru. Actualul cod penal intrat în vigoare la 01.02.2014 este mult mai favorabil reintegrării infractorilor/delicvenților în societate decât toate celelalte care l-au precedat. De asemenea se observă tendința ca prin pedepsele aplicate infractorilor, justiția să nu mai fie exemplară. Se caută mereu legea mai favorabilă, altfel spus, legea mai ușoară pentru inculpat.  Prin aceste pedepse, implicit prin reducerea până la minimalizarea lor, sau chiar anularea lor, se dorește (re)includerea inculpatului/infractorului/condamnatului în societate și nu excluderea sa. Aceasta este una dintre expresiile dezvoltării societăților democratice evidențiată și de Michel Foucault în lucrarea sa ,,A supraveghea și a pedepsi.’’ Însă, ceea ce surprinde, în sensul rău al cuvântului desigur, este modul în care o societate tranzitorie, aflată pe drumul său de la totalitarism la democrație, trece efectiv de la o extremă la alta. Codurile penale din URSS precum și din Germania național-socialistă prevedeau pedepse pentru orice faptă îndreptată împotriva statului, a regimului. Orice opinie singulară era pasibilă de pedeapsă, ba chiar de pedeapsa capitală. A se vedea spre exemplu epurările din URSS din anii `30 precum și primele lagăre din Germania înființate în 1933.

În cazul de față, dacă privim România, mai exact Republica Socialistă România, observăm cum orice acțiune îndreptată ,,împotriva orânduirii socialiste’’ era considerată a fi o adevărată crimă, iar făptașul era numit ,,dușman al poporului’’ , învinovățit de ,,înaltă trădare’’. Inculpatul, ulterior condamnatul, deținutul nu știa dacă mai iese cu zile sau nu din lagăr sau pușcărie. Azi, România aflată pe drumul desăvârșirii societății democrate și capitaliste are toate șansele să elimine orice noțiune de infracțiune nu din coduri ci din practica și sentințele date de instanțele de judecată. Practic, un june aventurier reușește să scape de pedeapsa cu închisoarea chiar dacă a comis o infracțiune. Se admite. Ceea ce surprinde este faptul că el a fost și complice la altă infracțiune, care s-a petrecut sub aceiași formă, având același caracter și comisă practic în același timp. Scapă și de această acuzare. Însă el este complice la încă una, și încă una și încă una până ce fapta se repetă a șaptea oară. Scapă ca prin urechile acului de toate. Este șocant! Deznodământul consternează. Este anormal. Este lipsit de logică. Este inacceptabil. Nu doar societatea oscilează între extreme politice, economice, ideologice, de la comunism/socialism la political corect respectiv de la economie planificată la capitalism. Însă și justiția oscilează în practica sa de la totalitarism la liberalizare, de la eficiență la ineficiență, de la utilitate la inutilitate, de la dependență față de regimul politic la independență totală până la paralelism față de o minima structura valorică a societății. Ce ar fi spus ,,sfatul oamenilor buni și batrâni’’? Ce ar fi spus Divanul domnesc? Ce ar fi spus Becaria, Kant,  Montesquieu, Iustinian, Caesar, Tertulian, etc. etc.? la ce ne mai folosesc secolele de drept roman, bazele dreptului modern, cele câteva secole de istorie a statului și dreptului român, mișcările pentru drepturile omului din secolul XX ? La ce ne mai folosesc cuvinte/concepte de demnitate, onoare, libertate, integritate, etc. dacă justiția nu le mai poate apăra?

Acestor  aspecte ar trebui acordată mai multă atenție. Modul, forma în care ele se prezintă ne poate  arăta  direcția în care se îndreaptă justiția, dacă aceasta este cea potrivită sau nu.

Articol publicat și pe:

http://avocat-dragne.ro/

Primul pas spre fericirie

11235451_928517263877248_4927071385846009808_o

Zilele trecute m-am oprit pentru câteva ore la Brașov pentru a revizita un vechi prieten. Bucuria a fost cu atat mai mare cu cât am intrat pentru prima dată în librăria Okian, iar acolo am descoperit o expoziție de artă. Este vorba de un atist contemporan, pictor, despre care cititorii mei pot afla mai miulte dacă vor căuta numele de Sebastian Cristian. Expoziția prezintă ,,opt pași catre fericire”. Cred ca sunt pașii pe care un om îi poate realiza într-un an, în doi, în trei sau poate chiar are nevoie de toată viața până ce ajunge la cel de al optulea. Descoperirea acestei galerii temporare m-a impresionat foarte mult. Tablourile te mișca efectiv, te captează, te prind intr-un fel de joc al ielelor. Parcă nu ai mai pleca de acolo. Nu știu cate ore am zăbovit exact în librarie contemplandu-le, însă am simțit ca nu aș mai fi plecat de acolo. Un anumit mister, o enigmă învăluie fiecare tablou. Poate fiecare are povestea lui. Poate toate cele opt imagini reconstruiesc aceiași poveste. Poate nu este nici o poveste ci doar imaginația artistului. Insă fiecare pânza reprezintă parcă o poartă spre o altă lume, un alt univers. Iar dincolo de soarele verii, dincolo de gălagia orașului, dincolo de ziua de azi și ziua de mâine, în culorile când reci, când calde ale acestor pânze, parcă gasești ceea ce cauți din totdeauna.

IMG_20150727_132254

La Okian se poate răsfoi o carte stând și la un ceai sau la o cafea.

Mai multe despre Sebastian Cristian

https://sebastianfantasy.wordpress.com/2015/07/20/primul-pas-spre-fericire/#more-88

IMG_20150727_111404

Turnul Casei Sfatului, puțin înclinat după modelul turnului din Pissa… prin bunăvoința fotografului…

Câteva cuvinte și despre Ungaria

Afise de exportat mail ready parteneri adaugati 1

La festivalul ,,Zilele filmului istoric la Vatra-Dornei, Noi perspective asupra totalitarismului” 14-16 august nu va fi prezentată nici o producție cinematografică maghiară, însă subiectul/tema regimului comunist din Ungaria nu va fi ocolită. Amintesc aici doar câteva idei conducătoare pe care le voi prezenta.

Astfel, în contextul Europei de est post-belice, la Budapesta, procesele vitrina au continuat până în 1952 inclusiv, cand regimul condus de Matyas Rakosi l-a lichidat pe fostul comunist și ministru al Afacerilor interne, Laszlo Rajk.[1]

Poate una dintre cele mai vizibile consecințe ale discursului lui Hrusciov despre cultul personalității poate fi gasită în cheia de lectură pe care au avut-o maghiarii. Partidul comunist din Ungaria a înțeles după acest discurs faimos că se poate descprinde de Moscova retrăgandu-se din aliața militară a Pactului de la Varșovia. Nu a fost cea mai iscusită cheie de lectură dat fiind faptul că la finele lunii octombrie 1956 trupele sovietice au asediat efectiv Budapesta. Aproape toți membrii guvernului maghiar din octombrie 1956 au fost condamnați la moarte și executați. Astfel, cu tancurile sovietice la Budapesta, ce fel de ,,destalinizare’’ a regimului ar mai fi fost posibilă ? Maghiarii au dorit ca  statul lors ă fie suveran, sa nu mai depindă de Moscova. De asemenea doreau să se renunțe la planurile cincinale, iar uzinele, industria și întreaga producție să fie administrată într-adevar de muncitori și participarea muncitorilor la profit, un fel de autonomie după modelul yugoslav. Asemenea revendicări au apărut și în Polonia, iar ele puteau fi regasite în tot blocul socialist. Dependența de Moscova era artificială, era mai mult o supraveghere continuă din partea sovieticilor care umilea indirect celelalte state din estul Europei.[2] Pentru maghiari umilința a fost cu atât mai mare cu cât în 1956 peste 200 000 de soldați sovietici au intrat în Ungaria și aproximativ 25 000 de civili au fost uciși în confruntările directe care au avut loc între armata sovietică și populația locală.[3] După reinstaurarea unui nou guvern comunist fidel Moscovei condus de Janos Kadar, a urmat un nou val de teroare. Aproximativ 400 de oameni au fost uciși, 21500 de persoane au fost arestate iar aproximativ 16000 – 18000 au fost internate în lagăre. De asemenea peste două sute de mii au emigrat.[4]  De la 1 noiembrie 1956 partidul comunist maghiar este denumit Partidul Muncitoresc Socialist Maghiar[5] – MSZMP. Kadar și-a dat seama destul de repede că represiunea și teroarea nu va aduce rezultatele dorite pentru o perioada îndelungată. Astfel, el a încercat să cumpere bună voința populației maghiare încercând să asigure un standard de viață cât de cât acceptabil. Amintirea înăbușirii revoluției din 1956 a determinat societatea maghiară să accepte tacit regimul lui Kadar. Doar la finele anilor `70 au apărut din nou iniaține din rândurile opoziției. În anii `80 propaganda regimului comunist a lui Kadar a prezentat mișcarea ,,Solidaritatea’’ din Polonia precum un carnaval, un circ ieftin, iar pe polonezi drept leneși și alcolici, astfel reușind să discrediteze opoziția legitimă poloneză dar și orice inițiativă asemănătoare maghiara. Se poate spune ca din acest punct de vedere măsurile luate de Kadar au fost eficiente deoarece au ținut în frâu societatea maghiară. De asemnea, o altă masură menită să scape regimul de potențialii disidenți și de opoziție a fost ridicarea vizelor pentru ieșirea din Ungaria în Austria. Aceasta a fost o adevărată șansă pentru cei nemulțumiți de a pleca și de a nu se mai întoarce. Precum în România așa și în Ungaria, Biserica nu a reușit să joace un rol important ca adeversar al regimului dupa modelul Bisericii Catolice în Polonia sau al Bisericii Evanghelice in Germania de Est. Pe de o parte populația maghiară, teoretic, era impărțită între catolici și calviniști, pe de altă parte laicizarea societății maghiare a cunoscut un adevăra  succes sub regimul lui Kadar. Liderul comunist a știut să ofere un minim confort maghiarilor astfel încât să-i câștige pe o bună parte dintre aceștia. Astfel și-a asigurat liniștea pentru aproximativ două decenii. În 1965 Ungaria avea o populație de aproape 10 milioane de locuitori. Forța de muncă existentă în Ungaria nu putea face din economia maghiară o economie competitivă pe plan internațional. Din punct de vedere al agriculturii, deși se considera că maghiarii au o agricultură modernă, aceștia nu aveau suficientă mână de lucru. In industrie totul depindea de importul de petrol ce provenea din URSS. Tentativa de trecere de pe produse petroliere pe cărbune nu a fost încununată de succes. De asemenea proiectul unei hidrocentrale construite în comun cu Cehoslovacia a adus mai multe probleme guvernului maghiar decât soluții la problemele déjà existente.[6]

La nivel individual, un maghiar spre deosebire de un polonez, în loc să facă grevă, căuta un al doilea venit, un al doilea loc de muncă sau dacă era cazul să-și creeze propriul atelier, propriul butic, ceva care sa fie o a doua sursă de bani. Desigur aceasta nu a fost o soluție pentru regimul comunist maghiar ci doar o amânare a sfârșitului său. Liberalizarea prețurilor și crearea unor condiții de minimă și relativă economie de piață nu puteau salva un întreg regim politico-economic. Așa cum avea să se întâmple și în alte state din blocul comunist, în Ungaria lipsa de lichidități putea fi soluționată printr-un împrumut în Occident. Desigur nu a fost doar un singur împrumut ci mai multe, până ce Ungaria s-a înscris in FMI (1982) iar datoria sa externă a ajuns la aproximativ 20 de miliarde de dolari.[7] La această practică au apelat inclusiv guvernele de la Varșovia și București.

Spre deosebire de celelalte state comuniste, în Ungaria în randul intelectualității apare frica ca maghiarii ar dispărea ca popor. Acest sentiment este cauzat de lipsa de naționalism al regiumului lui Kadar, de politica de deznaționalizare condusa de Ceaușescu inclusiv in Transilvania și de veșnicile traume și resentimente de după Tratatul de la Trianon. Astfel în anii `s-a dezvoltat o adevărată isterie la Budapesta din acest punct de vedere, pe fundalul căreia a fost publicată în samizdat Cartea comemorativă dedicată lui Istvan Bibo. Inițiatorii și coautorii acestei cărți au publicat ulterior prima revista anti-regim – Beszelo. Evident era și prima revistă publicată fără autorizația guvernului iar astfel prima revistă care a provocat un precedent, ea fiind urmată și de alte asemenea publicații. Autoritarismul lui Kadar nu putea reacționa foarte dur și implicit eficient deoarece guvernul de la Budapesta avea nevoie de împrumuturile acordate de occidentali. Cu toate acestea, intelectualii nu reușeau să depășească – din punct de vedere al publicului lor – sfera de acoperire a capitalei. Practic între ei și populația maghiară nu exista nici o legătură.[8]

[1] Alexander Gubrynowicz, Ungaria; schimbări nefinalizate în Adam Burakowski, Alelsander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Toamna națiunilor, Polirom, Iași, 2013, p. 141

[2] Leszek Kolakowski, op. cit. p. 360

[3] David R. Marples, op. cit. p. 295

[4] Alexander Gubrynowicz, op. cit. p. 141

[5] Este aproape imposibil de a nu remarca similitudinea denumirii partidului cu NSDAP din Germania.

[6] Alexander Gubrynowicz, op. cit. p. 145

[7] Ibidem, p. 147

[8] Ibidem, p. 155

Pașaport de Germania. Care Germanie? RFG sau RDG?

pasaport_ro

,,Există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succedă.’’ Eric Hoffer[1]

În cadrul festivalului ,,Zilele filmului istoric la Vatra-Dornei, Noi perspective asupra totalitarimsului” 14-16 august 2015 va fi proiectat filmul ,,Pașaport de Germania” (România-Germania, 2014). Filmul prezintă negoțul cu oameni pe care l-a practicat regimul comunist din România. Ceaușescu a vandut efectiv peste 200 000 de germani în (atenție!) Republica Federală Germania, nu în statul comunist Republica Democrată Germania, înfrățit ideologic și economic cu România. DDR nu putea cumpăra oamenii – sașii in cazul de față – pe care Ceaușescu îî scotea la export, atât la propriu cât și la figurat. În cadrul festivalului voi prezenta anomalile și patologia acestui stat artificial creat din inițiativa lui I.V. Stalin. Redau mai joș câteva idei conducătoare ale prelegerii pe care o voi susține la Vatra-Dornei. Este aceeași prelegere despre care am mai vorbit ,,Cauzele și impedimentele principale ale mișcărilor de reformă din Europa de Est.”

Așadar, în Germania  de est, comuniștii au decis în urma unei ședințe secrete ce a avut loc la Moscova in februarie 1946 sa se unească cu aliații lor socialiștii. In consecință uniunea dintre cele doua partide politice a dat Partidul Unității Socialiste  Germane (SED).[2]  Republica Democrata Germană, DDR, a apărut în 1949 și a cunoscut o istorie de aproximativ 40 de ani, ea dispărând de facto în 1989. DDR a fost expresia voiinței pure a URSS ca raspuns la politica dusă de SUA, Marea Britanie și Franța în teritoriile germane pe care aceste state le-au administrat după 1945. În 1989 SED avea aproximativ 2,3 milioane de membrii, ceea ce însemna aproximativ 20% din populația adultă. Cu toate acestea in octombrie-noiembrie 1989 partidul a pierdut controlul asupra societății est-germane care se făcea auzită în centrele orașelor Leipzig, Dresden, Erfurt și desigur Berlin.

Primii patru ani din istoria DDR au fost marcați de o relativă stabilitate, însă odată cu moartea lui Stalin, în 1953 au avut loc primele revolte ale muncitorilor din Berlin. DDR a fost  ,,pacificată’’ de tancurile sovieticilor.[3] Liderii comuniști din Berlinul de est își puteau justifica existența doar din punct de vedere ideologic. Practic comuniștii trebuiau – mai mult decât oriunde – să creeze un om nou, un popor nou, care în afară de limbă și jumătate de capitală să nu mai aibă nici un fel de legătură cu trecutul, dat fiind faptul că întregul trecut se împotrivea regimului comunist. Astfel până in 1961, anul construirii zidului Berlinului, din Germania de est au fugit in Germania Federală nu mai puțin de 2,7 milioane de germani, ceea ce a provocat mari dificultăți din punct de vedere demografic pentru regimul comunist.[4]

Desigur ridicarea unui zid ce împarte un oraș în două părți distincte și consolidarea unei frontiere nu au rezolvat problemele Republicii Democrate Germane. Practic acest stat exista ca tampon între blocul comunist și cel capitalist. El își putea justifica existența strict ideologic. Altă legitimare, istorica, economică, etc. nu a existat în DDR. Din punct de vedere strategic, el s-a dovedit util – pe plan economic –  pentru URSS până în anii `70 deoarece DDR cumpăra materii prime de la sovietici, în special petrol și gaze și exporta produse finite la prețuri foarte avantajoase, de asemenea – pe plan militar – era util ca teritoriu în cazul unei posibile confruntări cu occidentalii. Pe fundalul deteriorării situației economice din URSS, comuniști din Berlinul de est au început să caute un alt partener de talie mondială care să suplinească lipsurile și ulterior lipsa Uniunii Sovietice. Acest partener/parteneriat s-a ivit din doua locuri distincte. Pe de o parte Republica Federala Germană a recunoscut ca stat și  a acceptat să împrumute Republica Democrată Germană. Era o dovada clară că din punct de vedere economic, comunismul eșuase în fața capitalismului atât timp cat avea nevoie de împrumuturi pentru a se putea susține. Pe de altă parte, DDR a început să exporte în China – deși URSS avea relații tensionate cu vecinul său din sud și deși Moscova încercase să oprească aceste schimburi economice. Practic, URSS se opunea atât relațiilor cu Germania de vest cât și cu China, însă nu oferea nici o soluție.

În aceste condiții, dacă maghiarii se temeau în anii `80 de posibila lor dispariție ca popor și cultură, DDR avea toate motivele să se teamă de dispariția sa ca stat. În contextul anilor `80 pe fundalul relaxarii relațiilor dintre Bonn și Moscova dar mai ales dintre Washingtonn și Moscova, a devenit din ce în ce mai evident că DDR era o construcție artificială care nu va supraviețui foarte mult timp. Una dintre principalele deficiențe ale statului est german – dincolo de problemele economice și de legitimare a propriului regim politic – era administrarea, aparatul de stat care avea încorăporat un minister al poliției politice, STASI, cu responsabilități în cele mai variate domenii. De STASI depindea cercetarea academică, aprovizionarea magazinelor, cenzura, viața culturală, apovizionarea cu materiale de connstrucții ale unui șantier, etc.[5] În anul 1989, STASI avea nu mai puțin de 91 000 ofițeri, fără a mai pune la socoteală personalul de altă natură, istoricii au concluzionat că era cel mai dezvoltat aparat polițienesc din cadrul Europei de est. Practic STASI nu era ocupat atât de mult cu supravegherea populației, respectiv eliminarea posibililor opozanți – mulți dintre aceștia reușeau să plece singuri pe alte căi la Bonn – ci cu tot aparatul de stat, toata administrația și toată complexitatea vieții sociale.  În asemenea condiții, mai exista posibilitatea de a reforma ceva ? Practic, STASI era un filtru între partidul comunist și societate. Dacă decidenții politici ar fi dorit să schimbe ceva, să reformeze, ar fi trebuit să renunțe la acest filtru uriaș și să creeze o altă legătură directă cu societatea germană.

În perioada 1949-1989 în spațiul german a avut loc o dezbatere foarte interesantă cu privire la un concept aparte, anume ,,Biserica în socialism’’. Pe de o parte au fost voci care considerau ca DDR este un stat ilegitim, necorespunzând deloc conceptului de stat de drept astfel încât locuitorii/cetățenii nu ar trebui să respecte nici măcar semnele de circulație (Johannes Ernst Lilje 1899-1977) ; pe de altă parte alte voci considerau că este necesară gasirea unui dialog cu  puterea politică din DDR în speranța ca se vor ameliora condițiile de viața a germanilor aflați sub regimul comunist (Karl Barth, 1886-1968).[6] Pe fundalul acestor disensiuni inclusiv între teologi cu privire la acceptarea/recunoașterea sau neacceptarea/nerecunoașterea DDR ca subiect de drept, în 1969 a fost creată Uniunea Bisericilor Evanghelice din Germania de est. Această biserică s-a bucurat de drepturi și relative libertăți – in limitele socialisului – mai mult decât oricare biserică dinr-un alt stat din Europa de est.[7]

[1] Citat in Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Humanitas, București, 2014, p. 18

[2] Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 132

[3] David R. Marples, op. cit. p. 293

[4] Alexander Gubrinowicz, RDG; eșecul revoluției? în Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Toamna Națiunilor, Polirom, Iași, 2013, p. 202

[5] Ibidem, pp. 214-217

[6] Joachim Gauck, Iarna-n vară primavară-n toamnă, Curtea Veche București, 2014, p. 136

[7] Ibidem, pp. 139-142

Comunicat de presă al Asociație Culturale ,,Eric Voegelin”

11150390_675468212581003_3552479086022463536_n

În perioada 14-16 august 2015 Asociaţia Culturală Eric Voegelin în parteneriat cu Primăria Municipiului Vatra-Dornei, Institul Cultural Polonez (Varșovia), AGER Film (București) și Cabinet de Avocat Gheorghe Dragne (București), MIORITICS (Constanța) va organiza ,,Zilele filmului istoric la Vatra-Dornei” cu tema centrală ,,Noi perspective asupra totalitarismului.” Poate vor exista voci care vor considera că titlul/denumirea acestui festival nu este cea mai potrivită. De asemenea poate aceste ‘’noi’’ perspective nu se vor dovedi a fi drept foarte noi. Însă, în contextul cultural actual din România şi mai ales dată fiind situarea geopolitică a Bucovinei, acest eveniment îşi propune să aducă ceva nou şi să relanseze viaţa cinematografică a unei comunităţi/societăţi unde locul cinematografului a fost luat de restaurant iar cel al discuţiilor şi dezbaterilor argumentate de discuţiile simple pe marginea cotidianului.

Festivalul de Film istoric – ce cuprinde în special filme documentare – se va desfăşura la Vatra-Dornei, acolo unde vechiul cinematograf a fost la rândul său înlocut de o pizzerie şi ulterior de un club. În prezent ambele coabitează în defavoarea actului şi phe-nomenului cultural ( în percepţie kantiană de phe-nomen drept dezvăluire). Organizatorii îşi propun să aducă în faţa publicului dornean (şi nu numai), un produs nou care abordează tema regimurilor totalitare din Europa de Est. Astfel vor fi proiectate filme mai noi precum ,,Poarta Albă”, ,,Pașaport către Germania”, dar şi mai puţin recente precum ,,Binecuvântată fii închisoare”, ,,Arhitectură și putere” realizate de regizorul Nicolae Margineanu. De asemenea ,,7 Cuvinte” realizat de Andrei Constantin Negoita Zagorodnâi, ,,În spatele cortinei” şi ,,Demascarea” de Alin Mureşan, ,,Deutsche Spezialisten für Stalin”, ,,Stalingrad an der Donau”, ,,Arbeitssklaven unter Hitler und Stalin”, ,,Die Russen kommen” de Günter Czernetzky dar şi filme în premieră realizate de regizori aflaţi la debut precum Florin Iordache. Toți regizorii menționați vor fi prezenți la festival și vor susține o prelegere și vor interacționa cu publicul.