Concurs de fotografie

DSCF7400

 

Istoria noastră, istoria mea

Asociația Culturală ,,Eric Voegelin’’ organizează un concurs de fotografie pe tema ,,Istoria noastră, istoria mea’’ adresat studenților, indiferent de profilul facultății sau/și al universității.

Fotografia câștigătoare va fi premiată cu un loc asigurat la școala de vară desfășurată în cadrul festivalului de film istoric de la Vatra-Dornei în intervalul 10-25 august 2016. Organizatorii vor asigura cazarea, masa și transportul câștigătorului pe parcursul întregului eveniment.

Criterii de eligibilitate:

  1. Autorul fotografiei să fie student (licență, master sau doctorat) la o universitate din România.
  2. Fotografia să surprindă un monument istoric, o statuie, o carte, o persoană reprezentativă pentru istoria universală (poate fi atât din România cât și din altă țară);
  3. Fotografia nu trebuie să fie neapărat artistică, însă în obligatoriu nu trebuie să fie indecentă;
  4. Fotografia să fie însoțită de o scurtă descriere (3-5 rânduri).

 

La festivalul de film istoric și școala de vară de la Vatra-Dornei din august 2016 vor participa în calitate de invitați speciali regizorul Nicolae Mărgineanu (AGER Film, București), istoricul Cosmin Budeancă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, București), judecător Cristi Danileț (Consiliul Superior al Magistraturii, București), regizor Andrei Negoiță Zagorodnâi (LegendaFilm L.A. SUA), istoricul Silviu Moldovan (Consiliul Național pentru Studierea Arhivei Securității), prof.univ.dr. Ion Barbu (Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași), regizor Guenter Czernetzky (Berlin și prof.univ. Universitatea Lucian Blaga, Sibiu), prof. univ. dr. Alexandru Jădăneanț (Universitatea de Vest, Timișoara), Mihai Dragomir (organizatorul FFIR), istoricul Velijko Stanic (Academia de Ștințe a Serbiei, Belgrad), arhitect Alexandru Duțuc (Universitatea Tehnică Cluj-Napoca), Mihai Croitor (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca),  și mulți alții.

Școala de vară și festivalul se vor desfășura într-un cadru asemănător precum festivalul din anul 2015. Însă, spre deosebire de anul 2015 când au avut loc 20 de proiecții de film și 10 prelegeri,  în anul 2016 vor fi 60 de proiecții de film și 30 de prelegeri. În munții din zona orașului Vatra-Dornei, în special în Munții Călimani, sunt vizibile tranșeele din Primul Război Mondial. Astfel într-una din zile vor fi vizitate aceste tranșee împreună cu istorici și ghizi montani.

Concursul  de fotografie se va desfășura în perioada 1-30 martie. Mai multe detalii vor fi publicate ulterior pe paginile web ale organizatorilor (www.ericvoegelin.ro ).

Concurs

Istoria noastră, istoria mea

Asociația Culturală ,,Eric Voegelin’’ organizează un concurs de fotografie pe tema ,,Istoria noastră, istoria mea’’ adresat studenților, indiferent de profilul facultății sau/și al universității.

Fotografia câștigătoare va fi premiată cu un loc asigurat la școala de vară desfășurată în cadrul festivalului de film istoric de la Vatra-Dornei în intervalul 10-25 august 2016. Organizatorii vor asigura cazarea, masa și transportul câștigătorului pe parcursul întregului eveniment.

Criterii de eligibilitate:

  1. Autorul fotografiei să fie student (licență, master sau doctorat) la o universitate din România.
  2. Fotografia să surprindă un monument istoric, o statuie, o carte, o persoană reprezentativă pentru istoria universală (poate fi atât din România cât și din altă țară)
  3. Fotografia să fie însoțită de o scurtă descriere (3-5 rânduri).

 

Concursul se va desfășura în perioada 1-30 martie. Mai multe detalii vor fi publicate ulterior pe paginile web ale organizatorilor (www.ericvoegelin.ro )

Lașitatea intelectualilor

Acestea sunt câteva rânduri care vor deranja. Însă ele sunt necesare.

,,Viața poate necesita un curaj de toate zilele, de fiecare clipă; și ea poate să fie un sacrificiu, care n-are însă nimic înălțător: dacă trebuie să-mi sacrific timpul și forțele, atunci sunt obligat să rămân în viață. Și din această perspectivă a trăi devine mai greu decât a muri.’’ (Tzvetan Todorov, Confruntarea cu Extrema, Humanitas, București, 1996, p. 16) Desigur Tzvetan Todorov vorbește în aceste rânduri despre eroism și virtute, despre puterea și voința de a se dedica pentru o anumită cauză. Ceea ce îi distinge pe eroi de ceilalți, este grija purtată pentru ceva sau/și cineva. O anumită atenție aparte, o anumită preocupare, pe permanentă neliniște cauzată de grija justificată a altceva decât propria persoană, propriile interese, propriile idei. Intelectualii au această șansă unică ca în orizontul preocupărilor lor să se îngrijească de binele aproapelui. Ba mai mult, intelectualul are șansa istorică de a apăra o idee, o cauză, o valoare în sine, de a o proteja și de a-i asigura viața. Cum este însă situația în România anului de grație 2016?

Asemenea medicului care se îngrijește de viața biologică a oamenilor, așa și intelectualii au datoria de a se îngriji de cealaltă parte a  vieții, mai puțin materială ci în special de creșterea și înălțarea spirituală a oamenilor. Însă lucrurile nu stau deloc așa!

Cum este posibil ca un deținut să-și scurteze pedeapsa prin publicarea unei cărți pe care el o semnează ca autor dar în privința a cărui conținut avem toate motivele să ne îndoim că îi aparține?! Cum reacționează societatea română în fața acestui furt intelectual? Cum reacționează ministerul justiției? Cum reacționează intelectualii, tocmai cei care ar trebui să apere și să protejeze ideile și paternitatea acestora?! Cum? Nu este greu de găsit un răspuns. În fața acestui impas național, intelectualii dau dovada supremă de lașitate,  de indiferență față de acest delict, de colaboraționism cu cei care-l practică – chiar și prin tăcere, chiar și printr-o inacțiune a lor – și în definitiv de pactizare cu un sistem care i-a umilit și nu le oferă nicicând ceea ce ar avea în orice țară occidentală: respectul și recunoașterea meritelor.

Puține sunt excepțiile acelora care au luat atitudine față de acest furt. Grupul pentru Dialog Social, Revista 22 și grupul celor care realizează revista Dilema au reacționat față de acest delict de proporții naționale. Restul? Sporadic,  modest, incert, neconvingător.

În plus intelectualii ar trebui să răspundă la întrebarea quis custodiet custodes – cine îi păzește pe cei ce ne păzesc ? (Juvenal, Satire VI 347-348, Ed. Univers, 1986). Cu alte cuvinte nu este de uitat  legea 217/2015. Andrei Pleșu a reamintit într-un articol recent din ziarul Adevărul despre neajunsurile și efectele negative ale acestei legi. În cazul legii 217/2015 se poate vorbi în fapt despre o trădare a intelectualilor.

În articolul său, Andrei Pleșu anunță încă de la început că în ceea ce-l privește, Legiunea Arhanghelului Mihail/Garda de fier a fost ,,cea mai necreştinească şi neromânească însăilare politică antebelică. […] Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte. A transforma apartenenţa unui evreu la etnia sa într-o culpă e la fel de stupid cu a transforma apartenenţa unui român la etnia sa într-un motiv de mîndrie.’’ Aceste excese au fost posibile – printre altele – datorită unor carențe ale învățământului din România în perioada interbelică. Nu este posibil să desconsideri pe cineva, indiferent de aprtenența etnică sau religioasă decât prin ignoranță, fără a se cunoaște istoria și cultura sa. În această ordine de idei se poate anticipa pericolul ce ne așteaptă în cazul scoaterii istoriei din școli/licee.

Andrei Pleșu observă foarte bine că legea 217/2015 are toate șansele de a se întoarce împotriva ei și împotriva celor care au susținut-o. Cu alte cuvinte, efectele pot fi contrare celor scontate.’’ Andrei Pleșu menționează de asemenea că ,,Ernst Jünger, ofiţer în armata nazistă care a ocupat Parisul, şi-a păstrat onorabilitatea […] Hans Georg Kiesinger, cancelar german în anii `60, nu l-a afectat prea mult episodul său nazist dinaintea războiului.’’ Asemenea Walter Scheel și importantul  „scriitor de stînga” Günter Graas membru al Waffen-SS în tinerețile sale. Probabil gestul lui Andrei Pleșu nu este de ajuns. Este nevoie de solidaritate. Este nevoie de o campanie adevarată dusă de intelectualii pentru studiul evenimentelor istorice cu tot ceea ce presupun acestea, atât cu aspectele  plăcute cât și cu cele neplăcute. Oricum ar fi ele, istoria nu se va schimba, ea poate fi doar cunoscută, interpretată, analizată.

De asemenea mai există un pericol față de care intelectualitatea din România a rămas relativ pasivă : reforma învățământului. Cum va fi posibilă comasarea disciplinei de istoriei de la două ore pe săptămână la una singură ? cum va fi posibilă unificarea unor materii precum biologia, chimia și fizică ? De ce ? Pe cine deranjează aceste discipline ? După cel de al Doilea Război Mondial, aliații și-au dat seama că pentru a nu reveni la totalitarism germanii au nevoie de un sistem de educație eficient și de un sistem de sănătate cât mai performant. Acestea au fost ,,ingredientele’’ principale ale complexului proces de revigorare și renaștere al Germaniei după 1945. Nu poți fi o țară puternică fără un popor sănătos, bine educat și disciplinat. În fața acestor probleme intelectualii trebuie să iasă și să propună soluții, alternative, să discute și să colaboreze concret. Toate acestea sunt cu atât mai necesare cu cât după 26 de ani de la schimbarea regimului, se mai ridică o problemă: cine poate forma tinerele generații conform unui set de principii și valori perene, în limitele bunului simț și al demnității umane?

România, intelectualitatea sa are acum o șansă unică de a repara lașitatea și complicitatea din perioada comunistă și parțial din perioada de tranziție. Ea nu este de ratat.

andrei-plesu_kanal-d

Andrei Pleșu (sursa fotografiei: paginademedia.ro )

 

 

 

 

 

Gânduri după un întârziat proces

Un prieten extraordinar care a studiat dreptul în Anglia dar a decis să se întoarcă în România îmi povestea zilele trecute că la București lumea judecă pe toată lumea. Se analizează, se discută – nu neapărat cu un rost – și se face abuz de prejudecăți și critică, spre deosebire de Anglia, total diferită spiritului iscoditor, curios și neliniștit al românilor. Cred că s-a înșelat. După 25/26 de ani de tranziție de la comunism la capitalism, de la totalitarism la democrație are loc o singură condamnare pentru o singură persoană care s-a ,,îngrijit’’ de sistemul penitenciarelor în care erau încarcerați deținuții politici în timpul regimului comunist. Cazul Vișinescu și sentința (tardivă, la aproape 3 ani de investigații) arată faptul că în realitate oamenii nu sunt atât de curioși, românii nu cercetează atât de mult persoana ,,aproapelui’’ și mai grav nu judecă suficient nici măcar pe baza unor (pre)judecăți. Este grav. Deoarece această condamnare a lui Vișinescu putea sosi tocmai într-un moment în care inculpatul putea foarte bine să nu mai fie în viața. Așa cum este de altfel cazul multor altora, nederanjați de nimeni în cei 25-26 ani de ,,democrație’’ și ,,proces’’ al comunismului. Prietenul meu a greșit, românii nu sunt deloc într-adevăr interesați de ceilalți, falsul interes afișat, preocuparea declarată pentru subiecte de oarecare gravitate/importanță/necesitate se dovedește a fi lipsită de substanță și de orice urmare în fapt. Românii sunt blajini, relativ indiferenți față de persoana celui de alături, oricine ar fi el, criminal, savant, geniu sau retardat, nu interesează pe nimeni. Cel puțin în prezent…

5 februarie 1953 – 5 februarie 2013

Iuliu-Maniu

 

Pe 5 februarie 2013 am susținut la Consulatul României de la Strasburg o conferință în amintirea lui Iuliu Maniu, intitulată ,,60 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu”. Am fost sprijinit în demrsul meu de Asociația Studenților Români de la Strasburg și desigur de foști colegi de la Facultatea de Științe Istorice a Universității din Strasbourg. A fost o seară minunată în care l-am comemorat – probabil – pe cel mai important președinte al PNȚ  și prim-ministru al României din perioada interbelică.

Atunci am amintit de un text pe care l-am găsit in arhiva CNSAS citind mai multe dosare pe numele lui Corneliu Coposu. Astfel Coposu povestește unui ,,amic” care ulterior l-a ,,turnat” Securității:

,,În 1947 după afacerea nenorocită şi penibilă de la Tămădău, mă aflam împreună cu Maniu în casa dr. Jovin, care era încercuită şi se aştepta arestarea noastră dintr-o clipă în alta. Maniu mă însărcinase să plec pe înserat să iau contact cu Leucutia şi cu Gigi Solomon. M-am pregătit şi am plecat, dar înainte de a ieşi pe uşă, Maniu m-a chemat de o parte şi am vorbit cu el între patru ochi, circa un sfert de oră. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus : tu eşti ca şi copilul meu, poate într-o zi şi în locul meu. Prin orice vom trece, să nu te gândeşti o clipă să-ţi părăseşti ţara, indiferent prin ce situaţii vei trece şi ce se va abate peste noi. Fiecare generaţie îşi are oamenii ei şi fiecare generaţie în astfel de timpuri face sacrificii şi jertfe. Eu sunt sigur că voi  sfârşi întemniţat de comunişti. Îţi cer să-mi urmezi exemplul. […] a doua zi am fost arestaţi amândoi şi nu ne-am mai văzut. Da legământul l-am făcut şi-i voi fi fidel toată viaţa.’’[1]

Cum poate fi interpretat acest ‘’legamant’’? Oare această atitudine păstrată pe parcursul întregii vieţi se încadrează într-un anumit canon al onoarei, un canon cavaleresc atâta vreme cât un om se angajează să înfrunte orice pericol doar în baza unei promisiuni? Este destul de dificil de răspuns în faţa unei asemenea situaţii. Un asemenea ‘’legamant’’  angajează perosoana în cauză nu doar să respecte şi să urmeze anumite principii şi valori (în primul rând morale) să le apere şi să le susţină faţă de propria constiinta-de-sine şi abia după în situaţii concrete. Aşadar, omul politic se identifica şi  îşi însuşeşte o serie, o structură de valori în funcţie de care va acţiona indiferent de situaţia în care se va afla. Un sistem de valori care a existat în perioada interbelică şi a fost aplicat la nivelul unei largi părţi din societate a fost transmis peste ani la nivelul individual al celor care au supravieţuit puşcăriilor comuniste, eminamente prin vârfurile fostei elite politice a României interbelice.

[1] Arhiva CNSAS, Nota, 14 octombrie 1971, I. 149087, vol. 3, ff, 199-201

 

 

 

Procesul de la Haga, România c. Ucraina

Datele Procesului de la Haga în speța România c. Ucraina încheiat cu succes pentru România în urmă cu 7 ani:

 

4 ani, 4 luni şi 18 zile a durat procesul de la Haga
– 3 săptămâni – durata totală a pledoariilor orale în procesul cu Ucraina
– 18 ore, timp de 6 zile – durata pledoariilor orale ale României în procesul de la Haga (3 ore pe zi, 4 zile în primul tur, 2 zile în al doilea tur)
– 1.713 de pagini au avut pledoariile scrise depuse de România în 2005 şi 2006
– Aproape 400 de pagini au avut textele pledoariilor orale susţinute de România în septembrie 2008
– 79,34% din suprafaţa în dispută a fost atribuită României prin Hotărârea CIJ din 3 februarie 2009
– cca. 9.700 km2 au revenit României prin Hotărârea CIJ din 3 februarie 2009
– cca. 12.200 km² platou continental şi zonă economică exclusivă – zona în dispută între România şi Ucraina
– a 100-a hotărâre a CIJ în cazuri contencioase: Hotărârea privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina)
– 15 judecători permanenţi ai CIJ, aleşi de către Adunarea Generală ONU, pentru un mandat de 9 ani. O treime din numărul de 15 judecători se reînnoieşte o dată la trei ani. Ei reprezintă principalele forme de civilizaţie ale lumii şi principalele sisteme juridice de pe glob.
– 20 de membri a avut echipa României care a susţinut faza orală a procesului în faţa Curţii de la Haga, dintre care 5 consilieri străini, experţi în domeniul dreptului internaţional
– 7 dintre membrii echipei României au susţinut pledoarii în faţa completului Curţii – Agentul, coagentul şi cei 5 experţi străin
– 13 discursuri au fost prezentate în prima rundă de pledoarii şi 10 în a doua rundă
– 36 de exemplare ale dosarului judecătorilor, cuprinzând elemente de probă care au susţinut argumentaţia României, au fost transmise Grefei în fiecare zi a pledoariilor părţii române. Aceste dosare s-au aflat în faţa fiecărui judecător în timpul susţinerii pledoariilor
– 200 de documente (dintre care 147 în prima rundă şi 53 în cea de-a doua) a cuprins în total fiecare dosar transmis Curţii; 92 dintre acestea au fost grafice special elaborate pentru etapa orală a procedurilor
– Peste 100 de proiecţii în primul tur şi aproape 70 în al doilea tur au fost prezentate pe ecran, în faţa judecătorilor CIJ
– 67 de pagini are Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza privind Delimitarea Maritimă la Marea Neagră (România c. Ucraina)

Lumea-i visul sufletului nostru

 

 

Această subtilă remarcă aparține personajelor principale create de Mircea Eliade în romanul său Domnișoara Christina. Momentul este sublim, clipa în care aceste cuvinte sunt rostite constituie unul dintre cele mai reușite fragmente din proza romancierului român. Încleștarea dintre Egor și Christina este emoționantă și se ridică la nivelul celorlalte romane ale lui Eliade, poate chiar le depășește prin lirism, dramatism și pasiune. Probabil romanul acesta – precum și altele – a ajuns în mâinile regelui Carol al II-lea și probabil nu i-a displăcut. Însă, să nu uităm că la un an de la publicarea sa, Eliade era arestat, acuzat de pornografie și de  faptul că scrie într-un stil licențios fapt ce afectează buna formare a tinerelor generații. Desigur, acest cap de acuzare nu a fost decât un pretext pentru a-l trimite pe Eliade în închisoare și ulterior,  în 1938, în lagărul de la Miercurea Ciuc (alături de profesorul său Nae Ionescu). Cine se putea gândi atunci ce va deveni Eliade? Sau mai bine spus, cine va deveni Mircea Eliade. Umilit, înjosit în acei ani de statul român și autoritățile sale…  Viața lui  a fost asemenea unui labirint (fapt ce a inspirat probabil mai târziu cartea de interviuri cu Eliade care poartă titlul ,,încercarea labirintului’’). Plină de necunoscut și mister, taine nebănuite la fiecare pas încerca mintea și inima scriitorului, ulterior al savantului consacrat în Statele Unite ale Americii. Oare se gândea Eliade în 1936 că va ajunge să fugă de urgia totalitarismului și de umbrele trecutului asemenea lui Egor în fuga sa disperată din calea Christinei? Poate am fi avut un răspuns  căutând în jurnalul său și în arhiva sa. Din nefericire o bună parte din acestea au fost mistuite de foc la Chicago așa cum Egor a înțeles cu mulți ani înainte să scape de Christina, prin foc, prin flăcări care mistuie totul în jurul lor nelăsând decât fum și cenușă.

Trasând acest arc în timp, din 1936 în 1986 observăm că focul este unul dintre elementele vitale care l-au urmărit pe Eliade pe parcursul acestei jumătăți de veac. Focul este un element  viu, o energie ce poate distruge materia, el poate fi purificator dar și dimpotrivă având o dimensiune negativă. În romanul lui Eliade, focul are ambele dimensiuni, el este atât viață cât și moarte. Eliade cere ca el să fie incinerat, nu îngropat. Astfel la moartea sa, 22 aprilie 1986, după scurta ceremonie religioasă, la 23 aprilie a urmat incinerarea efectivă a trupului său. A rămas însă o vastă operă cuprinsă în zeci de volume, atât literatură cât și istoria religiilor, tradusă în peste 18 limbi. Poate la un anumit moment dat, dacă Academia Româna l-a numit cu greu membru după 1990, va reuși să facă un lucru concret dincolo de această titulatură  și să editeze o colecție de opere complete semnată Mircea Eliade.

Eliade a scris acest roman după zece ani de lungi călătorii (calculând din 1926-1927 când merge în Italia și în Elveția, la Geneva cu o bursă la Societatea Națiunilor Unite). Eliade a cunoscut țărmurile Africii, Asiei, India în profunzime, Tibetul și după din nou Europa. Am putea spune că Eliade era un călător desăvârșit care nu-și găsea deloc locul. Totuși, el a rămas profund atașat de țara sa natală în ciuda vitregiilor și piedicilor puse de alții. În 1936, în contextul în care a fost creată Domnișoara Christina, Eliade  scria cu multă energie și pasiune în paginile ziarului Cuvântul articole precum Sensul libertății (16 februarie), Destinuri românești (22 martie), Mântuire, istorie, politică (26 aprilie), 10 mai sau revoluția permanentă (10 mai), Mai multe feluri de naționaliști (5 iulie),  Cele două Românii (4 octombrie), Soarta scriitorului tânăr (18 octombrie), iar lista poate continua cu multe altele. Articolele precum și romanul sunt de o efervescență aparte, ele redau delirul și anvergura ideilor/iluziilor ce stăpâneau intelectualitatea din epocă. Misticismul și religiozitatea gândirii lui Eliade (într-adevăr lipsită de dogmatică după cum el însuși afirma însă ierarhizată în ritualuri, mituri, epifanii și simboluri), poate sunt elementele care l-au apropiat de extrema dreaptă din România. Deși, este greu de crezut că Eliade ar fi frecventat oamenii politici din acea vreme, diferențele paradigmatice dintre lumea politică și cea a universităților frecventate de Eliade era uriașă. De asemenea orice lider politic era pus în inferioritate în prezența scriitorului, astfel încât, pragmatic vorbind, pentru nici unul dintre ei nu ar fi fost o poză reușită. Este greu de crezut că Eliade ar fi tolerat neghiobia și ignoranța politicienilor și în plus ar fi pierdut vremea cu ei. Eliade scrie chiar în acest context că dincolo de acțiunea politică există ceva ce așează o națiune in istorie. Desigur, ceea ce durează în timp dincolo de acțiunea politică și mult mai mult decât aceasta  este cultura.

Au trecut 80 de ani de când Mircea Eliade a publicat romanul Domnișoara Christina. Sunt 80 de ani în care valoarea operei sale a fost atestată de interesul vădit al cititorilor atât din România cât și din alte țări pentru ceea ce scris  romancierul, filosoful și istoricul religiilor Mircea Eliade. Oare ar fi trebuit să mai menționez diplomatul, profesorul, gazetarul? Poate nu. El s-a remarcat la început ca romancier și ulterior, grație mediului universitar francez și american a fost consacrat ca istoric al religiilor. Cine își poate da seama ce cărți de acum, scrise în anul 2016 vor fi citite și peste 80 de ani? Este de greu de estimat. Se scrie mult și de obicei fără rost. Se vorbește mult fără a se spune, fără a se mărturisi nimic important, care să dureze, să creeze un sens, o orientare. Așadar, cuvinte multe, idei puține, ar putea constata un cititor avizat.

Domnisoara-Christina-02-1024x553

Imagine din filmul ,,Domnișoara Christina” realizat în 2013