Was bedeutet es, dass ein (evangelischer) Deutscher Präsident Rumäniens ist?

P1010939

Innen- und Außenansichten
in Zusammenarbeit mit dem Evangelischen Freundeskreis Siebenbürgen,
der Gemeinschaft evangelischer Siebenbürger Sachsen,
sowie der Evangelischen Kirche A.B. in Rumänien
in der Bildungs- und Begegnungsstätte
„Der Heiligenhof“, Bad Kissingen
vom 24 bis 26. April 2015

P1010919

Freitag, 24. April

ab 16.00 Uhr Anreise der Tagungsteilnehmer
18.00 Uhr Abendessen
19.00 Uhr Begrüßung, Einführung in die Seminarthematik
19.30 Uhr Dr. Stefan Cosoroabă, EKR, Referent für institutionelle
Kooperationen, Hermannstadt: Wer hat und warum Klaus Johannis gewählt? Eine Wahlanalyse
20.30 Uhr Klaus Johannis – ein filmisches Interview von Christel Ungar-Ţopescu

Samstag, 25. April

08.15 Uhr Frühstück
09.00 Uhr Emilian Dranca, Bukarest: Was bedeutet die Präsidentschaft von Klaus Johannis aus der Sicht rumänischer Intellektueller?
10.30 Uhr Hartmut Koschyk, MdB, Aussiedlerbeauftragter der Bundesre-gierung, Berlin/ Bayreuth: Was bedeutet die Amtszeit für die deutsch-rumänischen Beziehungen?
12.30 Uhr Mittagessen
14.00 Uhr Winfried Ziegler, Hermannstadt/Sibiu,
Geschäftsführer des Demokratischen Forums der Deutschen in
Siebenbürgen: Sind „wir“ Präsident? Was bedeutet es für die
deutsche Minderheit und ihr Umfeld?
15.30 Uhr Kaffee
16.00 Uhr Dr. Josef Karl, Berlin: Vom Minderheitenvertreter zum
Präsidenten. Kontinuität erfolgreichen Wirkens.
17.00 Uhr Robert Schwartz, Rumänienredaktion der Deutschen Welle, Berlin:
Weltweite Medienresonanz der Wahl von Klaus Johannis
18.00 Uhr Abendessen

Sonntag, 26.April
08.00 Uhr Frühstück, anschl. auschecken
09.00 Uhr Andacht
09.30 Uhr Altbischof Prof. Dr. Christoph Klein: Was bedeutet „Evangelisch“ und „Deutsch“ im Rumänien des denkwürdigen Jahres 2014? Eine theologische Deutung
11.00 Uhr Podiumsdiskussion: „Wir sind Präsident“. Messianische Hoffnungen auf diese Präsidentschaft?
Moderation: Robert Schwartz, Rumänienredaktion der Deutschen Welle
Teilnehmer: alle bisherigen Referenten
12.30 Uhr Seminarauswertung
13.00 Uhr Mittagessen
Nach jedem Vortrag besteht die Möglichkeit einer Diskussion.

Was bedeutet die Präsidentschaft von Klaus Johannis aus der Sicht rumänischer Intellektueller?

646x404

Ich möchte meinen Vortrag mit einer kleinen Geschichte beginnen. Sie handelt im Mai 2014. Es war in der Zeit des Europawahlkampfs. Ein Freund aus Klausenburg/Cluj hatte mich eingeladen zu einer Tagung über Wirtschaft und Politik vor Geschäftsleuten zu sprechen. („Inovaţie şi dezvoltare a mediului de afaceri clujean“).
Als Historiker und Politikwissenschaftler habe mich gefragt: Was kann ich über die Beziehungen zwischen der Politik und der Wirtschaft sagen?

Einige Tage zuvor, am 16. Mai 2014, war ich bei der zur Präsentation des Europawahlprogramms der PNL (Partid National Liberal/Nationalliberale Partei Rumäniens) durch Klaus Johannis, damals noch Vizepräsident dieser Partei. Johannis nutzte die Gelegenheit die Grundsätze der Steuer- und Wirtschaftspolitik seiner Partei vorzustellen.

In seinem Vortrag hat er zwei Visionen geäußert: Die erste: In Rumänien soll die Mittelschicht 50 % erfassen. Gegenwärtig zählen zu dieser Schicht lediglich 20 % der rumänischen Gesellschaft. Johannis sagte, daß dieses in nur vier Jahren möglich sei. Würde er das heute noch genauso sagen?

Zweitens: Auf der Rangliste des World Economic Forum findet sich Rumänien auf Platz 80 wieder. Klaus Johannis hat sich zum Ziel gesetzt, daß Rumänien in vier Jahren 20 Plätze höherklettern kann. Gegenwärtig befinden sich Länder wie Vietnam (Platz 66), Slowenien, Polen, Ungarn, Georgien, Armenien und sogar Bulgarien vor Rumänien.
Auf der Veranstaltung in Klausenburg habe ich gesagt, daß in diesen zwei Zielen ein umfassendes Konzept einer Wirtschaftspolitik steckt. Eine neues Projekt für eine neue Regierung.

Im Nachhinein wird ganz deutlich, daß Klaus Johannis hat sich zukünftiger politischer Hoffnungsträger für Rumänien vorgestellt hat. Das Ereignis war eine Übung für seinen Weg von der Lokal- zur nationalen und gesamtstaatlichen Politik. Ich habe über die Vorstellung der Wirtschaftspolitik in meinem persönlichen Blog geschrieben.

Leider hat damals kein bekannter rumänischer Intellektueller Johannis ernst genommen. Die PNL hat ihn seit 2009 natürlich unterstützt und vorgeschoben, versucht ihn zum Minister oder Regierungschef zu machen, aber das waren nicht besonders chancenreiche, eher taktische und letztlich gescheiterte Versuche.
Ich habe damals Johannis beobachtet, wie er ein Vorbild für andere Politiker sein kann, insbesondere für die politisch interessierte Jugend.

Nach dem 1. Juli 2014, als Klaus Johannis auf dem Parteitag der PNL zu deren Präsident gewählt worden war, wurde er auch von den rumänischen Intellektuellen als Newcomer wahrgenommen.

images

Nach diesen einleitenden Worten, komme ich zu dem mir gestellten Thema zurück. Als ersten Intellektuellen, möchte ich Ihnen jemanden aus meiner Universitätsstadt Klausenburg vorstellen: Adrian Papahagi.
Papahagi ist Professor an der Babeş-Bolyai-Universität. Er unterrichtet englische Sprache und Literatur des Mittelalters. Er ist 39 Jahre alt und ist besonders aktiv auf seiner persönlichen Facebook Seite. Er schrieb am 2. Februar 2015 folgendes: „Es ist ganz klar: Klaus Johannis hat die Wahl gewonnen, dank unserer Agenda, dank der reformorientierten Intelligentia. Wir waren an den Barrikaden des Rechtsstaates, die PNL aber nicht.[ …]Wir haben ein Museum des Kommunismus gefordert, als die PNL einem solchen Projekt widersetzt hat. […]Wir haben Prinzipen/ethische Grundsätze eingefordert, als die PNL noch von Fenechiu, Vosganian und Chiuariu geführt wurde.[…] Es muß gesagt werden: Ich freue mich, daß der Präsident Rumäniens sich bei diesen Ideen bedient und sie umsetzen möchte. Ich bin sicher, daß diese Ideen Zeit brauchen, um in das kollektive Bewußtsein einzudringen. Und erst wenn sie sich im Volk festsetzten, werden sie auch die Leitlinien für die Politiker. Als Hundertausende Rumänen sich vor den Toren der Botschaften gedrängt haben, haben alle erschüttert verstanden, warum eine Wahl aus der Entfernung notwenig ist: Nicht daß Bachonschi in Paris stiehlt, sondern daß Dragnea in Teleorman nicht mehr stehlen kann.“

„Să fie clar: Klaus Iohannis a câștigat pe agenda noastră, a intelectualității reformiste. Noi eram pe baricadele statului de drept pe când PNL nu era. […] Noi făceam proiectul Muzeului Comunismului pe când PNL se opunea. Noi ceream criterii etice în partide pe când PNL era condus de alde Fenechiu, Vosganian și Chiuariu. […]Acestea fiind spuse, m-ar bucura că Președintele României să ducă la capăt ideile care atunci n-au prins. Sunt conștient că și ideile au nevoie de un timp de gestație în mentalul colectiv. Și că abia când prind în popor devin imperative și pentru politicieni. Când sute de mii de români s-au înghesuit la porțile ambasadelor, au înțeles toți, cu cutremur, de ce e nevoie de vot la distanță: nu ca să fure Baconschi la Paris, ci ca să nu poată fura Dragnea în Teleorman.“

Am 23. Februar 2015 schreibt Adrian Papahagi auf Facebook: ,,Ich habe in der zweiten Wahlrunde Klaus Johannis gewählt. Ich bin zwischen dem 2. und 16. November vier Mal auf die Straße gegangen, um gegen Ponta zu demonstrieren“. Neben Monica Macovei [eine frühere Justizministerin und derzeitige Europaparlamentarierin, die im ersten Wahlgang der Präsidentschaftswahlen als parteilose Kandidatin ausgeschieden ist] planen wir eine politische Alternative rechts von der PNL. Unsere Pflichtaufgabe ist patriotisch. Die historischen Parteien in Europa sind erodiert: in Italien (nach „mani pulite“), aber auch in Griechenland oder dem heutigen Frankreich. Der Kernpunkt ist, daß der freie Platz nicht von den Extremisten eingenommen werden soll, von populistischen Parteien wie Syriza, Front National oder Podemos sondern von demokratischen und reformorientierten Parteien, wie wir eine schaffen wollen. Daher hoffe ich, daß Herr Johannis die korrupten Funktionäre aus der PNL nicht schützt, er die Unabhängigkeit der DNA [Direcţia Nationala Anticoruptie/Nationale Antikorruptionsbehörde] und des SRI [Servicul Român de Informaţii/Inlandsgeheimdienst], damit diese ungehindert für die Säuberung der politischen Eliten arbeiten können. Es wäre verheerend, wenn wir nur dem Kampf zwischen den zwei politischen Lagern und den Geheimdiensten assistieren würden.“

„L-am votat pe Klaus Iohannis în turul II, am ieșit de 4 ori în stradă împotriva lui Ponta între 2 și 16 noiembrie. Cu toate acestea, pregătesc alături de Monica Macovei alternativă de dreapta la PNL. Datoria noastră este patriotică. Ați văzut eroziunea partidelor tradiționale corupte în Italia, după mani pulite, dar și în Grecia sau Franța de azi. Esențial este ca locul gol să nu fie ocupat de partide extremiste, populiste, ca Syriza, Front Naţional sau Podemos, ci de partide democratice și reformiste precum încercăm noi să construim. Sper de asemenea ca dl. Iohannis să nu protejeze corupții din PNL, să fie garantul independenței DNA și SRI, iar acestea să lucreze imparțial pentru curățirea clasei politice. Ar fi sinistru să asistăm doar la o luptă între două tabere din politică și servicii.“

Papahagi ist von Tag zu kritischer geworden. Er ist zunehmend unzufriedener mit der Politik und dem Vorgehen von Klaus Johannis. Am 3. März schreibt er: ,,Herr Johannis ist nicht dank eines klugen Wahlkampes von Mihalache und Gorghiu, auch nicht aufgrund der Vereinbarung zwischen Hellvig und Coldea Präsident geworden, auch wenn die Politikberater das glauben. Herr Klaus Johannis verdankt sein Amt Hunderttausenden Rumänen, die in der Diaspora zur Wahl gegangen sind; Zehntausenden, die in Klausenburg und anderen Städten auf die Straße gegangen sind; Millionen, die sich von der Dreistigkeit Pontas und von dem Aufbruch der Jugend im Lande und im Ausland zur Teilhabe an der Wahl bewegen ließen. Herr Johannis steht in der Schuld gegenüber diesen Millionen Rumänen im Lande und auswärts. Er darf den Kampf nicht aufgeben bis das im Parlament ein Wahlgesetz verabschiedet wird, welches die Briefwahl und die Abstimmung im Netz möglich macht. Er hat die Pflicht seine Partei – die PNL – zu drängen parlamentarische Kommissionen einzurichten, die eine Wahlrechtsreform auf den Weg bringen, damit die Regierung und die Parteien sich bewegen, ähnlich wie es Traian Băsescu gehandhabt hat.“

„Domnul Klaus Iohannis nu a fost făcut președinte de genială campanie a lui Mihalache și Gorghiu, nici de discuțiile lui Hellvig cu Coldea, deși politrucii poate cred asta. Domnul Klaus Iohannis își datorează mandatul sutelor de mii de români care au mers la vot în diaspora, zecilor de mii care au ieșit în stradă la Cluj și în alte orașe, milioanelor care, revoltați de ticăloșia lui Ponta și motivați de mobilizarea tinerilor din țară și din diaspora, au ieșit la vot. Domnul Klaus Iohannis are o imensă datorie față de aceste milioane de români din țară și din diaspora. Nu are dreptul să se dea bătut până când votul prin corespondență ȘI CEL ELECTRONIC nu vor fi votate în parlament.Are obligația să își împingă partidul – PNL – de la spate, să creeze, ca Traian Băsescu, comisii parlamentare care să elaboreze reforma electorală, dacă guvernul și partidele nu se învrednicesc.”

Am 25. März, schreibt Adrian Papahagi, auch wiederum auch Facebook: „Diesen Johannis, den wir im November gewählt haben, ist der ein lebendiger Mensch oder hat er nur eine Facebook-Seite, wo sich jeden Tag ebenfalls ein Mihalache äußert? Was zum Teufel haben wir für einen Präsidenten gewählt oder haben wir ein ‚Gefällt mir’ an die Facebook-Seite des Mihalache, der Klaus Johannis heißt, geschickt?

„Iohannis ăsta pe care l-am votat în noiembrie e în stare să aibă o poziție de om viu, sau se limitează la un cont de Facebook unde mai scrie din când în când Mihalache? Ce naiba, am votat un președinte, sau am dat un like la pagina de Facebook a lui Mihalache numită Klaus Iohannis?”

Ab dem 25. März sind die folgenden Meinungäußerungen Papahagis gegenüber Klaus Johannis nicht freundlichen und nicht wohlwollender. Deshalb ist es ist besser nach diesem letzten Zitat von Papahagi uns einem zweiten Intellektuellen zuzuwenden: Andrei Pleşu.

andrei-plesu1

Es ist gewiß, dass man zu dem Thema viel sagen kann. Vielleicht werden demnächst über die Präsidentschaft von Johannis Doktorarbeiten in Politikwissenschaft geschrieben.
Andrei Pleşu, Philosoph und Kunsthistoriker, war Kulturminister, Außenminister, Gründer der Zeitschrift „Dilema“ und des New Europa College sowie Ratgeber für en ehemaligen Präsidenten Băsescu. Am 17. Oktober 2014 schrieb er in der Zeitung Adevarul (Die Wahrheit):

„Ich werde in beiden Wahlgängen für Herrn Johannis stimmen. Und nicht nur weil er in den Meinungsumfragen besser abschneidet. Ich finde an ihm genug Vorzüge, damit er die Hintergrundgeräusche der Politik nach den Wahlen verändern wird. Ich habe genug von den bauernschlauen [Clampantori], den demagogischen Ränkespielen und den billigen Versprechungen eines Paradieses. Ich will einen anderen Stil! Eine andere Musik! Oder gar keine Musik! Ich wette darauf, daß nüchtern und unspektakulär ein Diskurs aufgenommen wird, und wir aus dem Schmutz und Dreck, in welchem wir uns in den letzten 25 Jahren eingerichtet haben, befreien. […] Wie die Dinge stehen, ist es der einzige vernünftige Weg zweckmäßig zu wählen, ist die Möglichkeit gegen Ponta zu stimmen. Aus Meinungsumfragen wissen wir, daß diese Möglichkeit einzig von Johannis verkörpert wird. Ich weiß natürlich, was die Leute mir sagen werden: 1) „Vernünftige Kriterien“ „zweckmäßige Wahl“! Ah, was für häßliche Worte! Wo ist der Traum, wo ist das Märchen, wo der Sternenhimmel. 2) Meinungsumfragen? Wie sicher sind diese? Alle! Warum sollten wir sie ernst nehmen?! Sehr gut! Nehmen wir sie nicht ernst! Aber wir werden das Endergebnis der Wahlen zur Kenntnis nehmen müssen, welches auf der Auszählung (dem Messen der Stimmen?) beruht“.

In die Artikel des Plesu, gibt es nicht nur ein Parr Grude nur fur sich, als ein einziger Wahler, aber gibt es auch Grunde fur die andere Leute die sie wiesen nicht noch mit wenn und warum zu wählen. Das Artikel erzelt uns eine Wirklichkeit die nicht sehr schones ist.

„Voi vota, în ambele reprize, cu dl Iohannis. Şi nu numai pentru că e mai bine plasat în sondaje. Îi găsesc suficiente calităţi ca să schimbe sunetul de fond al perioadei postelectorale. M-am săturat de clămpănitori şmecheri, de tirade demagogice, de platitudini paradiziace. Vreau alt stil! Altă muzică! Sau nici o muzică! Pariez pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcărela în care ne sufocăm de peste 20 de ani“. […] „Aşa stînd lucrurile, cred că singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect anti-Ponta. Din sondaje, rezultă că acest potenţial îi revine dlui Iohannis. Ştiu, desigur, ce mi se va reproşa: 1) „Criteriu raţional“, „vot util“! Ah! Ce vorbe urîte! Unde e visul, unde e basmul, unde stelele? 2) „Sondaje?“ Dar sînt măsluite! Toate! De ce le-am lua în serios?! Foarte bine! Să nu le luăm! Dar nu vom putea să nu luăm în serios rezultatul final al alegerilor, obţinut tot pe bază de numărătoare (măsluită?)“.

Ein anderer Artikel von Andrei Pleşu erschien am 3. Oktober 2014 in derselben Zeitung:

„Es gibt einen Großwahlkampf, ein Schaukampf. Soviel wir sehen können. Alle Welt sieht, daß es kein ehrlicher Wettbewerb über Weltanschauungen, Projekte und Kompetenzen. Es ist eine einfacher Revierkampf. Noch nie ist man so tief in den Wahlschlamm gestoßen. Selbstverständlich, wer es in der Hand hat durch die Kräfte der Umgebung [???.] Aber es existiert auch ein kleiner Wahlkampf: die persönliche Bewegung, die Unterstützung durch unbekannte Förderer, welche ihre Meinungen verteidigen und die Fehler der Gegenkandidaten festhalten […].“

„Există „macro-campania”, bătălia la vedere. Atîta cîtă e. Toată lumea îşi dă seama că nu e o întrecere cinstită, pe doctrine, proiecte şi profesionalism. E un simplu caft de cartier. Niciodată nu s-a coborît atît de jos în materie de ‘oceduri’ electorale.
Şi, evident, cine e, prin forţa împrejurărilor, la butoane are la îndemînă şi o colecţie de ciomege pe măsură. Dar există şi o micro-campanie: vînzoleala privată, anonimă, a diferiţilor suporteri, care îşi apără opţiuniile şi inventariază defectele „contra-candidaţilor” […]

Das ist der Andrei Pleşus Stil. Er spricht wie ein Großvater oder ein Lehrer vor seinen Schülern. ,,Dieser kleine Wahlkampf ist gleichzeitig lächerlich und feinfühlig. Lächerlich, weil er die Situation im Lande nicht verändern kann. Niemand kann einen anderen überzeugen sein Stimmverhalten zu ändern. Alle sind „gefangen“ von ihren eigenen Überzeugungen und stellen sie stets zur Schau, wenn sich dazu eine Gelegenheit ergibt. Die Auseinadersetzung ist andrerseits lächerlich, weil sie einen Hauch unschuldiger Utopie, einen Hofnungsschimmer enthält. Jeder Mensch glaubt, daß er 100%-ig Recht hat und sein ‚Wähler’ den Wettbewerb gewinnen werde. Oder er es zumidestens verdient hat zu gewinnen…“

„Această micro-campanie e, în acelaşi timp, rizibilă şi înduioşătoare. Rizibilă, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia statistică din teren. Nimeni nu convinge pe nimeni să-şi modifice votul. Toţi sunt „încremeniţi” în argumentele proprii şi le pun pe masă ori de cîte ori au prilejul. Disputa e, spuneam, şi înduioşătoare, pentru că atestă un soi de inocenţă utopică, un soi de delir al speranţei. Fiecare crede că are sută la sută dreptate şi că „alergătorul” lui va cîştiga cursa. Sau că ar merita să o cîştige…“

„Ich wünschte mir etwas mehr Gleichgewicht, mehr Herzlichkeit, mehr Humor, und – ja – mehr Realismus in unserer Wahlkampfstrategie. Ich schreibe das Artikel am Samstag, 1. November. Morgen gehen ich zur Wahl. Ich wähle Johannis. Ohne große Illusionen, ohne göttliche Erwartungen. Ich werde mich nicht über diejenigen ärgern, die für jemand anderen stimmen werden. Aber, um ganz ehrich zu sein, ich würde für diejenigen kein Verständnis haben, die für Victor Ponta stimmen werden. Sein Stil seinen Sieg vorzubereiten, mit großen Bestechungssummen, mit Versprechungen von Marktverkäufern, mit durch die rumänische Post verbreitete Lügen, Anbiederungen an die Rumänische Orthodoxe Kirche und dem Versuch an patriotische Gefühle zu appellieren, zeigen ein beispiellosen Charakter, dem jeglicher Skrupel fehlt. Aber wenn er gewinnt, dann haben wir ihn verdient! Früher oder später werden wir von alleine entdecken, daß wir (zum wievielten Male?) betrogen worden sind….“

„Mi-aş dori doar ceva mai mult echilibru, mai multă cordialitate, mai mult umor şi, da, mai mult realism în modul nostru de a ne construi strategiile electorale. Scriu acest articol sîmbătă, 1 noiembrie. Mîine merg la vot. Voi vota Iohannis. Fără iluzii maximaliste, fără idolatrie. Nu mă voi supăra pe cei care vor vota pe altcineva. Dar aş fi nesincer să spun că voi privi cu înţelegere pe cei care îl vor vota pe Victor Ponta. Modul lui de a-şi pregăti victoria, cu bacşişuri grosolane, promisiuni de tîrgoveţ viclean, minciuni distribuite prin Poşta Română, cochetării ipocrite cu Biserica şi „valorificări” josnice ale sentimentului naţional, denotă un caracter grav fisurat şi o lipsă de scrupule fără precedent. Dar dacă va cîştiga, îl vom merita! Şi nu va fi nevoie să-i bombăn eu pe suporterii săi. Mai devreme sau mai tîrziu, vor descoperi singuri că au fost (a cîta oară?) păcăliţi…’’

borbely_stelian_tanase_tvr_propunere_acceptabila

Nach Andrei Pleşu komme zu einem weiteren Intellektuellen: Stelian Tănase. Nach einem Studium der Philosophie an der Bukarest Universität, welches er 1977 beendet hat, wurde er Schriftsteller. Nur einer seiner drei Romane, die er vor 1989 geschrieben hatte, konnte jedoch erscheinen. Die Romantitel lauten: „Luxul melancoliei“; „Corpuri de iluminat“; sowie Essays „Ora oficiala de iarna“ sowie Tagebücher 1986-1990. Tănase war in der Revolution aktiv und ist seither eine bekannte öffentliche Person.

Er war der erster Präsident der Gruppierung für gesellschaftlichen Dialog (Grupului pentru Dialog Social), welche am 31. Dezember 1989 von Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru gegründet worden ist. Diese Gruppe gab die Zeitschrift „22“ heraus, neben „Dilema“ ein wichtiges Leitmedium der rumänischen Intellektuellen der Nachwendezeit. Tănase war auch deren erster Chefredakteur.

1991 wurde er Gründungsmitglied des „Partidul Aliantei Civice“ (PAC), der Partei der Bürgergesellschaft. Bei den Parlamentswahlen ein Jahr später wurde er Abgeordneter dank eines Wahlbündnisses der PAC mit der Convenţia Democrata, Demokratische Konvention. 1996 stieg er aus der Parteipolitik aus. Er hat sich mit der Aufarbeitung der kommunistischen Vergangenheit beschäftigt und sich für die Zugänglichmachung der Archive der Securitate eingesetzt. Er war einer der ersten, die Akten einsehen und darüber veröffentlichen konnten. In diesen Jahren war er als freischaffender Künstler im Film- und Fernsehgeschäft sowie zu Studienaufenthalten im Ausland tätig. Seit 2014 ist er – auf Vorschlag der PNL und von Victor Ponta berufen – Präsident des öffentlich-rechtlichen Fernsehens und Rundfunks Rumäniens sowie Professor für Politikwissenschaften an der Universität Bukarest. Er hat bei den Präsidentenwahlen eine neutrale Position eingenommen und keinen der Kandidaten öffentlich unterstützt. Was können die Gründe für diese Zurückhaltung sein? Strategie? Ernsthaftigkeit? Nichtkämpfer? Am 17. November 2014, also am Tag nach den Wahlen, schrieb Tănase in seinem persönlich Blog:
„Ich glaube nicht, daß, jemand eine solche große Wahlbeteiligung erwartet hat. Dies war der wesentliche Grund welcher Ponta zerstört hat. Was hat aber Millionen Menschen bewegt ihre Häuser zu verlassen, [um an der Wahl teilzunehmen]? Der Wahlkampfmaschine der PSD schien unbesiegbar. Die PSD ist eine Partei so groß wie alle anderen zusammen. Die Wahlkampfausgaben der PSD kannten keine Grenzen. Sie waren unverhältnismäßig größer als die der ACL (Alianţa Crestin Liberală, Wahlbündnis der Christ-Liberalen). Mehrere Mannschaften haben in diesem Jahr für den Bewerber Ponta gearbeitet. Sie haben die Strategie vorbereitet, die Helfer geschult, etc. um ihm zum Sieg zu verhelfen. Nach den Skandalen von Nastase und Geoana hatte die PSD hat ein verzweifeltes Bedürfnis nach einem Sieg. Aber sie haben ihr nicht. Ein (schwacher) Bewerber, wie Dragnea sagte, um sich Mut zu machen, ohne Charisma, hat die Begeisterung der Menschen geweckt. Nun müssen wir für diese außerordentliche Niederlage Erklärungen finden. Klaus Johannis hat mit fast 10 % Stimmenvorsprung gewonnen, obwohl er nach der ersten Runde ein mit 10% dahinter lag.“

„Nu cred să se fi așteptat cineva la o prezență atît de masivă la vot. Acesta a fost secretul, elemental care l-a zdrobit pe Ponta. Dar ce a scos milioane de oameni din casă? Mașinăria electorala PSD părea de neînvins. PSD este un partid la fel de mare cît toate celelalte la un loc. Resursele cheltuite de PSD au fost nelimitate, disproporționat de mari în raport cu ACL. Mai multe echipe au lucrat în acest an pentru candidatul Ponta. Au pregătit strategia, oamenii etc. pentru a-l scoate învingător. După eșecurile cu Năstase și Geoană PSD avea nevoie disperată de victorie. Nu o are. Un candidat (slab, cum spunea Dragnea ca să își facă curaj) necharismatic, stîrnește entuziasmul electoratului. E cazul să găsim explicații acestei răsturnari extraordinare a situației. Klaus Iohanis a cîștigat cu aproape 10 puncte avans, după ce în primul tur avea un handicap de 10 puncte.

„Wenn ich recht überlege, glaube ich, daß Gestern nichts und niemand Klaus Johannis hat aufhalten können. Johannis war ein atypischer Bewerber. Institutionell ist es unmöglich ihn einzuordnen, einzuschätzen und ihn danach zu bekämpfen. Ich muß das im Folgenden erläutern: Sein großartiger Sieg ist einer Geisteshaltung, einer Unruhe und Unzufriedenheit, ja Wut des rumänischen Wahlvolkes geschuldet. Solche Dinge sind nicht vorhersehbar, dagegen kann man nichts machen. Kurz gesagt, sein Sieg ist dar Ergebnis der Entrüstung der Wähler. Es hat also nichts mit den Zweigstellen der Partei, mit dem Wahlkampf, mit den Bürgermeistern zu tun, die mit Geschenken wie Speiseöl und Maismehl an die Haustüren der Wähler klopfen, um sie zur Wahl zu rufen. Es hat auch nichts gemein mit den Propagandafeldzügen verschiedener Fernsehanstalten.“
„Dacă mă gîndesc bine cred ca nicio mașinărie politică nu l-ar fi putut opri ieri pe Iohannis. Iohannis a fost un candidat atipic. Instituțional e imposbil să îl încadrezi, să îi găsești o pătrățică și apoi să îl combați. Să mă explic. Victoria sa zdrobitoare se datorează unei stări de spirit, unei enervări, furiei electoratului românesc. Așa ceva este imprevizibil, nu il poți contracara. Pe scurt, victoria sa este rezultatul indignării electoratului. Asta nu are a face cu filialele de partid, cu staffurile de campanie, cu primarii care îți bat la poartă și te cheamă la vot, cu sticlele de ulei, pungile de mălai. Nici cu propaganda deșănțată a diverselor televiziuni etc.”

Am 10. Februar 2015 schickte Stelian Tănase einen nichtöffentlichen Brief an Klaus Johannis. Trotzdem wurde ein Teil des Inhalts durch die Presse bekannt.
„Herr Präsident, es besteht dringender Handlungsbedarf, daß Sie mit Ihrer großen Autorität eintreten, um eine der wichtigsten Institution der modernen europäischen Gesellschaft zu retten. Ich bitte Sie, in Ihren Aufgabenkatalog – sei er auch noch so voll – einen Punkt aufzunehmen: die Situation des öffentlich-rechtlichen Fernsehens. […] Es ist der Zeitpunkt Entscheidungen zu treffen. Es ist der letzte Moment wo man noch eingreifen kann, um das öffentlich-rechtliche Fernsehen retten kann

Este urgent, domnule preşedinte, să interveniţi cu marea dvs autoritate pentru a salva o instituţie esenţială într-o societate europeană modernă. Vă solicit să puneţi, aşadar, pe agenda dvs, şi-aşa încărcată, un punct referitor la ce v-am scris mai sus – situaţia Televiziunii. […] E timpul să se ia măsurile care se cuvin. Este ultimul moment când se mai poate interveni pentru salvarea Televiziunii Publice.

cornea1

Andrei Cornea, Philosoph und Kunsthistoriker, ebenfalls Mitarbeiter der Zeitschrift „22“ sagt am 31.03.2015:

„Wir sind in Wirklichkeit ein Volk von Redseligen. Der Geplauder, der Klatsch, die Verleumdung, der billige Zauber, der Streit im Fernsehen haben den Rang einer nationalen Sportart. Noch schlimmer: wir sprechen unverständlich, unzusammenhängend oder vulgär – weil wir nicht denken könne und wir keine Lust haben etwas zu unternehmen. Wir glauben, daß Worte billiger sind, sie kann man verantwortungslos gebrauchen, aber sie verwischen (???) den ungeschönten Blick Bild auf unsere Situation. Ohne Zweife, wir sind Meister des Geschwätzes und – immer häufiger – unanständig und ohne Plan.“
„Suntem, ce-i drept, un popor de guralivi. Taclaua, bârfa, pălăvrăgeala, cleveteala, vrăjeala, șueta televizată sunt sporturi naționale. Mai grav: vorbim – și nu o dată dezarticulat, incontinent sau vulgar – fiindcă nu știm să gândim și ne e lene să acționăm. Cuvintele – credem – sunt ieftine, nu responsabilizează, dar cârpesc imaginea cu care camuflăm adevărul despre noi înșine. Fără îndoială, suntem maeștri ai vorbelor fără creier și – tot mai des – indecente și fără gramatică.”

Așa stând lucrurile, vrea d-l Iohannis să ne ad¬ministreze o lecție? Este tăcerea per¬sis¬ten¬¬tă a dom¬niei sale un mijloc educativ, prin care un re¬pre¬zentant al spiritului faus¬tic vrea să ne învețe pe noi, balcanicii, că „la în¬ceput a fost fapta“? În ori¬ce caz, după ce am avut un președinte nu o dată tră¬dat de spusele sale nepotrivite ca moment și ton (de¬și nu neapărat în esența lor – vezi epis¬o¬dul „Arafat“) și a cărui prezență pu¬blică și ver¬bală era năucitoare, actualul pre¬ședinte do¬rește să ne pri¬veze de aproape ori¬ce pre¬zență publică, chiar și în momente când in¬dignarea oamenilor simte ne¬voia aces¬teia. După fierbințeala Băsescu, ni se ad¬mi¬nis¬trea¬ză acum glaciațiunea Iohannis. Oare în ce fel vom supraviețui acestui șoc termic?‘‘

‘‘Also, in diese Situation, will Herr Iohannis uns ein Lektion zu geben? Ist Seine Ruhe ein geistbildend Werkzeug, durch dem ein Vertrer des faustische Geist will uns, die balaner, zu unterichten dass, ‚‘am Anfang das Tat war‘‘? Auf jeden Fall, nach ein Präsident der war nicht nur ein Mall von seinen Worter verräten (nicht in ihren Essenz – z.B. die Episode ,,Arfat‘‘) und mit seine ofentliche Presenz verwirrend, der derzeitig Präsident will uns von alle ofentliche Präsenzen berauben; auch in die Drehpunken wenn die Unwille des Menschen fuhlt seine Notwendigkeit. Nach die Hitze Basescu, jetz verwalten man uns die Vereisung Iohannis. Wie werden uns uberleben nach diese thermisches Schock?‘‘

,,Mă tem că d-l Iohannis nu are intenții di¬dactice și că, pur și simplu, ignoră senin fap¬tul că vorba și fapta nu se privesc nea¬pă¬rat de pe versanți opuși. De altminteri, pre¬ședintele nu tace decât la mo¬dul propriu; altminteri, el (sau, mai exact, echipa sa) scrie de zor pe Facebook. Anost, deși co¬rect în fond, și cu întârzieri uneori. Și când te gândești că președintele se supără pe cei care întârzie cu un minut-două la rarele întâlniri cu presa! A tre¬buit să o înghițim și pe asta: ambasadele SUA, a Marii Britanii și a Olandei să-și exprime criticile la adresa vo¬tului rușinos din Senat cu privire la ri¬di¬carea imunității lui Dan Șova cu câteva ore îna¬inte ca „prietenii“ d-ului Iohannis să-i afle opi¬nia pe Facebook. Impresia – de¬zas¬tru¬oasă – a fost că pre¬ședintele îngână pla¬ti¬tu¬dini corecte dictate de alții. Ar fi putut ameliora această impresie – pro¬ba¬bil falsă – apărând seara la televiziune într-o con¬fe¬rin¬ță de presă sau într-un interviu. N-a făcut-o.’’

Ich habe Angst dass, Herr Iohannis hat nicht didaktischen Willen und, ganz einfacht, er ubergeht dass, der Wort und die Tat nicht ab unterschiden Bergabhangen schauen sie sich. Anderenfalls, der Präsident schwieg nur in eine ordnungsgemässe Sine, ansonsten, er (oder seine Team/Mannschaft) schreibt immer an die Facebook Seite.Nichtssagend, aber korekt und gorsse Verspetungen manchmall. Und wenn denken wirr dass, der Präsident sich aufregen an die Leute die sie ein bischen spät an die seltenen Verabredungen pit die Presse angekomend sind! Wir mussten auch diese akzeptieren: die Botschaften SUA, die GrossBritanien und Nederland sich die Kritiken zu ausdrucken gegen der Senat und der schäandlich Fall Dan Sova, nur mit einige Stunde Fruh dass, die ,,Freunden‘‘ des Herr Iohannis seine Bewertung aus Facebook zu endeken. Der Eindruck – katastrofall – war dass, der Präsident grosse und richtige Ebenheiten (von andere diktierte) brummt. Er hat die Gelegenheit gehabt das Eindruck zu verbessern – vieleicht unrichtig und falsch – am Abend an die Ferhsehen erscheinen und etwas zu sagen oder eine Pressekonferenz odr ein Interview. Er hat dass nicht gemacht.”

Munchen, 19 aprilie 2015

Munchen, 19 aprilie 2015. Stau într-un fel de Kneipe (o cârciumă, dar o cârciumă mai civilizată totuşi, un fel de cârciumă internaţională). În stânga mea doi spanioli, un el şi o ea. În dreapta, la masa de alături doi japonezi, cred. La fel, un el şi o ea. La masa din faţă tot un el şi o ea, dar de această dată doi băştinaşi, germani (sau austrieci). La masa mea, un român, adică eu însumi. Eu cu laptopul, nici nu ştiu el de ce naţionalitate o fi: japonez? american? german? În jurul meu este un adevărat spectacol. Fiecare are un stil diferite de a mânca. Spaniolii mai au puţin şi mănâncă de pe jos. Păcat că nu-i pot fotografia. Cred că s-ar supăra pe mine. Japonezii, în special ea, parcă vrea să se ia la întrecere cu spaniolii. Încerc să răsfoiesc ziarele cumpărate însă rumoarea din jur nu mă lăsa. La masa unde stau germanii este ceva mai multă ordine. Au terminat de mâncat şi acum se joacă pe telefon. Şi ei ca şi românii, se întâlnesc pentru a sta la masă cu ochii în telefon. Cel puţin japonezii nu fac asta. Au trecut doar câteva zile de la moartea lui Gunter Grass. Totuşi pentru aceşti turişti – oare sunt ei cu adevărat turişti? – acest lucru nu contează mai mult decât moartea puiului din propria farfurie. La o masă mai îndepărtată un cuplu de africani îşi vorbesc din ce în ce mai tare, ntr-o limbă pe care nu cred că am mai auzit-o până acum. Se pare că nici ea nu aude ce spune el, iar el nu mai înţelege ce spune ea şi astfel ridică totul. Şi ea ridică tonul. Ea-l poate acoperi. Îl acoperă şi pe spaniolul din stânga mea. Îl acoperă şi pe japonez. Mai are puţin şi ţine un discurs pentru urechile tuturor. Spaniolii au stil fascinant de a mânca, îmi amintesc de Guernica şi pictura lui Pablo Picasso… parcă i-ar fi bombardat cineva pe masă cu tot felul de mărunţişuri de ale gurii. Nu vreau să văd cum arată bucătăria lor. Cred că într-o bucătărie de la Tokyo după ultimul cutremur era mai multă ordine decât poate fi în bucătăria spaniolilor.

Aş vrea să-i pot imita. Să încep să împrăştii şi eu totul pe masă, să pun eventual şi pe scaune, să fac un adevărat dezastru. Însă nu pot. Der Spiegel a dedicat un articol foarte bun în amintirea/memoria lui Gunter Grass: Einer wie alle, keiner wie er (unul ca toţi, nimeni ca el). Articolul îmi ia şi pofta de mâncare. Este drept Der Spiegel având simpatii de stânga nu ar putea scrie ceva neplăcut despre un scriitor cu şi mai mari simpatii pentru stânga, socialism şi comunism chiar. Articolul elogiază activiattea lui Gunter Grass şi-l prezintă ca fiind cel mai mare scriitor pe care l-a dat Germania după 1945. Oare aşa a fost? Oare câţi alţi scriitori nu sunt încă cunoscuţi în Germania? Desigur mă refer la scriitori germani. În noua eră digitală este destul de greu să-i cunoşti pe toţi. Când intru într-o librărie germană îmi dau seama că ar trebui să citesc câte o carte pe zi, beletristică, numai pentru a fi la curent cu ceea ce înseamnă literatură. Mă întreb cât citeşte cu adevărat un critic literar? Gunter Grass împarte prima pagină a Ziarului Die Zeit cu o fotografie a cunoscutei Hillary Clinton care îşi încerca din nou norocul la Casa Albă. De data aceasta vrea să se întoarcă dar pe poziţia de preşedinte. Mă întreb, în această situaţia soţul său Bill se va numi primul domn? iar ea ce nume va purta? oare de ce cei de la Die Zeit nu s-au putut decide între Grass şi Clinton şi i-au pus pe amândoi pe aceiaşi pagină? Un scritor şi un om politic. Ce lucruri au aceştia în comun?

Spaniolii au plecat. Japonezii au plecat. Este timpul să plec şi eu. Termin de citit despre Gunter Grass. Despre Hilarry nu mai citesc nimic. De fapt, o sa-l citesc pe drum. Îmi termin prăjitura şi plec.

Klaus Iohannis văzut prin ”textele” intelectualilor din România IV

cornea1

Din luna decembrie de când s-a instalat noua administraţie prezidenţială şi până în prezent – luna aprilie a anului 2015 – s-a produs o anumită răsturnare de situaţie. Opoziţia parcă nu mai este opoziţie, nu mai este atât de vocală, nu combate ceea ce face guvernul iar administraţia prezidenţială pare a fi ocupată cu noul proiect al legii electorale, proiectul unei noi constituţii şi eventual noua paradigmă internaţională în care se află România, stat vecin cu Ukraina divizată şi aflată într-un cnflict deschis, militar şi economic cu Rusia.

Pe fundalul acestei resetări a situaţii politice din România, se creează o anumită tensiune în rândul intelectualilor şi a celor care în 16 noiembrie şi-au pus mari speranţe în votul lor acordat lui Klaus Iohannis. Continui seria prezentării mandatului lui Klaus Ihannis prin prisma a două texte a unui alt intelectua, membru al Grupului pentru dialog social şi redactor la Rvista 22: Andrei Cornea. Cele două texte selectate vorbesc ele de la sine. Rămâne de văzut în anii viitori dacă această tăcere a preşedintelui Klaus Iohannis s-a dovedit a fi utilă şi benefică pentru societatea română sau dimpotrivă, i-a dăunat.

Un lucru este clar, printre intelectuali circulă ideea că Partidul Naţional Liberal este multumt de actuală situaţia şi că este convins că în 2016 vor câştiga tot ceea ce se poate câştiga dacă lucrurile merg în continuare aşa. Însă ce înseamnă că lucrurile să meargă în continuare aşa? asta înseamnă că la Palatul Victoria să rămână un guvern format din PSD şi sateliţii săi nederanjat de o mult prea pasivă opoziţie. Asta nu pare a fi politică în interesul statului, al societăţii ci mai degrabă politică în interesul personal al acestor mari şi mici partide de guvernământ şi de opoziţie deopotrivă.

31.03.2015, Revista 22
Spusa și fapta președintelui
Andrei Cornea
,,Suntem, ce-i drept, un popor de guralivi. Ta¬cla¬ua, bârfa, pălăvrăgeala, cleveteala, vră¬jeala, șueta te¬le¬vi¬zată sunt sporturi na¬țio¬nale. Mai grav: vorbim – și nu o dată de¬zar¬ticulat, incontinent sau vulgar – fiindcă nu știm să gândim și ne e lene să ac¬țio¬năm. Cuvintele – credem – sunt ieftine, nu res¬pon¬¬sabilizează, dar cârpesc imaginea cu ca¬re ca¬muflăm adevărul despre noi înșine. Fă¬ră îndoială, suntem maeștri ai vorbelor fără creier și – tot mai des – indecente și fără gra¬matică.

Așa stând lucrurile, vrea d-l Iohannis să ne ad¬ministreze o lecție? Este tăcerea per¬sis¬ten¬¬tă a dom¬niei sale un mijloc educativ, prin care un re¬pre¬zentant al spiritului faus¬tic vrea să ne învețe pe noi, balcanicii, că „la în¬ceput a fost fapta“? În ori¬ce caz, după ce am avut un președinte nu o dată tră¬dat de spusele sale nepotrivite ca moment și ton (de¬și nu neapărat în esența lor – vezi epis¬o¬dul „Arafat“) și a cărui prezență pu¬blică și ver¬bală era năucitoare, actualul pre¬ședinte do-rește să ne pri¬veze de aproape ori¬ce pre¬zență publică, chiar și în momente când in¬dignarea oamenilor simte ne¬voia aces¬teia. După fierbințeala Băsescu, ni se ad¬mi¬nis¬trea¬ză acum glaciațiunea Iohannis. Oare în ce fel vom supraviețui acestui șoc termic?

Mă tem că d-l Iohannis nu are intenții di¬dactice și că, pur și simplu, ignoră senin fap¬tul că vorba și fapta nu se privesc nea¬pă¬rat de pe versanți opuși. De altminteri, pre¬ședintele nu tace decât la mo¬dul propriu; altminteri, el (sau, mai exact, echipa sa) scrie de zor pe Facebook. Anost, deși co¬rect în fond, și cu întârzieri uneori. Și când te gândești că președintele se supără pe cei care întârzie cu un minut-două la rarele întâlniri cu presa! A tre¬buit să o înghițim și pe asta: ambasadele SUA, a Marii Britanii și a Olandei să-și exprime criticile la adresa vo¬tului rușinos din Senat cu privire la ri¬di¬carea imunității lui Dan Șova cu câteva ore îna¬inte ca „prietenii“ d-ului Iohannis să-i afle opi¬nia pe Facebook. Impresia – de¬zas¬tru¬oasă – a fost că pre¬ședintele îngână pla¬ti¬tu¬dini corecte dictate de alții. Ar fi putut ameliora această impresie – pro¬ba¬bil falsă – apărând seara la televiziune într-o con¬fe¬rin¬ță de presă sau într-un interviu. N-a făcut-o.

De fapt, problema nu e nici de Face¬book, nici de text – scris sau exprimat oral: problema ține de emoția care ar trebui să se strecoare în fiecare fra¬ză, în fiecare vorbă, în fiecare literă a dis-cursului politic cu efect. Căci vorbele nu devin fapte în po¬litică decât dacă sunt încărcate de emoție, ac¬țio¬nând în masa populară animată de sen¬ti¬mente con¬¬tradictorii, de temeri ne¬clare, de speranțe ne¬măr¬¬turisite, de in¬tuiții ne¬exprimate, precum un cris¬¬tal într-o topitură supr¬asa¬turată: de¬clanșează o cristalizare în masă a opi¬niilor. Marii oratori po¬li¬tici – de la De¬mostene și Ci¬ce¬ro și până la Wins¬ton Churchill – nu au convins neapărat prin lo¬gi¬că sau valoarea argumentelor; nici jus¬¬tețea cauzei nu a avut un rol esențial întotdeauna. Determinante au fost emo¬ția, pasiunea care au ani¬mat dis¬cursul, producând o trans¬mutație cva¬si-al¬chi¬mică a vor¬belor în fapte: o nouă di¬rec¬ție, o no¬uă voință, o mare ac¬țiune uni¬ta¬ră a națiunii „cristalizate“.

Suntem la o cumpănă istorică: mai toți admit că acțiunile DNA în special și ale justiției în general îm¬po¬triva unui ma¬re nu¬măr de re¬prezentanți ai clasei po¬li¬tice au creat o situație fără pre¬¬ce¬dent. De aceea, suntem precum o topitură amorfă, su¬pra¬saturată de te¬meri și in-certitudini. Desigur, oamenii de rând tind să salute demolarea po¬li¬ticienilor pe care îi simt co-rupți. Dar al¬ții îi cear¬tă aspru pentru bu¬cu¬ria lor. O ti¬că¬loa¬să campanie de presă an¬ti-DNA a avocaților ocupă ecra¬nele. Vechi ina¬mici politici și-au dat mâna spre a dis¬cre¬dita jus¬tiția; co-mentatori stimabili sau mai pu¬țin stimabili le țin iso¬nul. In¬for¬ma¬țiile parțiale, știrile trun¬chiate de¬li¬berat cir¬cu¬lă tot mai in¬sistent. Ne¬ru¬și¬narea și ipocrizia par¬ti¬delor ating cote ridicate. Confuzia dom¬¬nește în to¬pi¬tu¬ră. Nu s-ar cu¬veni atunci ca pre¬șe¬din¬tele să fie cris¬talul care să o elimine?

Poate însă că președintele se teme că orice intervenție mai pasională în fa¬voarea „revoluției DNA“ va fi in¬¬ter¬pretată drept un amestec în justiție. Nu: nu poate fi amestec în jus¬tiție a-i critica aspru pe po¬li¬ti¬cienii care uzea¬ză de tertipuri an¬ticonstituționale pen¬tru a scăpa, nu poate fi amestec în jus¬tiție a de¬nunța ipocrizia par¬tidelor – in¬clu¬siv a „marelui“ PNL – în a răs¬pun¬de onest actualei situații, nu poate fi amestec a cere populației să aibă în¬credere și speranță.

Și totuși, președintele – încă be¬ne¬ficiarul unei imense po¬pu¬¬larități – se complace în a scrie misive sear¬bede și în¬târ¬ziate pe Facebook. De¬sigur, „li¬bretul“ e corect, dar lipsa „mu¬zi¬cii“ fa¬ce ca efectul practic să fie aproape egal cu cel al tă¬ce¬rii. Ni¬meni nu crede cu adevărat în pro¬testul res¬pectiv, fi¬indcă ab¬sen¬tează din el emoția care să ne asi¬gu¬re că șeful sta¬tului e una cu spu¬sele sale. Ceea ce ne-am dori este să sim¬țim că acestea nu sunt emise în contul unei fișe a pos¬tu¬lui, ci sunt rostite în temeiul unei da¬torii morale im¬pres¬crip¬ti¬bile.’’

Tăcerea lui Iohannis
Andrei Cornea
06.01.2015, Revista 22
,,Între Crăciun și Anul Nou, profitând de ne¬atenția publicului, premierul Victor Ponta a promovat prin ordonanță de urgență anu¬mite modificări la Legea educației na¬țio¬nale, astfel încât renunțarea voluntară la ti¬tlul de doctor să devină posibilă. E aproape inutil să mai repetăm gravitatea, aș zice, fără precedent a acestui act: mai întâi, este vorba despre o legiferare în interes pur per¬sonal: premierul însuși fiind cel care, cu pu¬țin înainte, își exprimase în scris voința de a renunța la doctorat, fără a recunoaște în¬să că l-a obținut în mod fraudulos, prin pla¬giat. Intrată imediat în vigoare, fără reacție din partea Avocatului Poporului, ordonanța respectivă reprezintă o sfidare obraznică la adresa oricărei noțiuni a statului de drept: legea devine un instrument al bunului plac personal al unui premier, disperat să-și sal¬veze cariera politică și juridică. În al doilea rând, plagiatorii și impostorii capătă im¬pu¬nitate: ei au posibilitatea ca, renunțând la titlu, să oprească acțiunea diferitelor co¬mi¬sii de etică. Un doctorand care are de gând să plagieze este ispitit să meargă până la ca¬păt: dacă reușește, se va bucura de titlu; dacă, la un moment dat, apar acuzații de pla¬giat, poate scăpa de oprobriul public re¬nunțând la titlu. Mai mult, de nicăieri nu re¬zultă că, după ce a renunțat, ar trebui să returneze sumele obținute eventual prin bursa de doctorat sau prin sporurile de doc¬torat adăugate la salariu. Impulsul către im¬postură – și așa puternic în societatea ro¬mânească – nu va ieși decât întărit.

În această situație de abuz nerușinat din par¬tea premierului, președintele nou ales, Klaus Iohannis, deocamdată tace în mod inex¬plicabil.

Dar ar trebui să vorbească? La urma-ur¬melor, instituțional vorbind, președintele nu are ce să facă în acest moment. Abia du¬pă ce ordonanța va trece prin parlament el o poate ataca la Curtea Constituțională. Și totuși, președintele are datoria să vor¬beas¬că. Mai întâi, fiindcă președintele „ve¬ghea¬ză la respectarea Constituției” – ceea ce în¬seamnă și că e dator să reacționeze la abuzurile de putere din partea Executivului. A condamna un asemenea abuz flagrant nu înseamnă a înșira vorbe goale, ci a proceda ca un șef de stat democratic, care își ridică glasul pentru a da un semnal major, politic și moral, opiniei publice. Iar a nu o face în-seamnă a încuraja delictul și abuzul.

Or, nu pentru asta a fost ales Klaus Io¬han¬nis – ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la pre¬mier, fostul său contracandidat la pre¬ședinție. Cei peste șase milioane de cetățeni care l-au votat au făcut-o și fiindcă nu voiau ca România să ajun¬gă pe mâna lui Victor Ponta și a aco¬liților lui, știind bine, din ex¬pe¬rien¬țele an¬terioare, de ce este în stare pre¬mierul. Tot mai mulți dintre acești șa¬se mi¬lioane vor începe să privească cu ui¬mire și stupoare dacă tăcerea va con¬tinua, temându-se că ea devine com¬plicitate.

Apoi, are dreptul la tăcere un pre¬șe¬dinte care a înscris în programul său, la loc de frunte, educația, bazată pe principiul „lucrului bine făcut”? Ce fel de educație științifică va oferi o so-cietate care „iartă” atât de lesne pla¬giatul? Dar ce fel de educație morală? În fond, de ce ar renunța cineva de bună voie la un titlu care presupune ani întregi de muncă și oferă și unele avantaje materiale directe și in¬di¬rec¬te? Există un singur motiv imaginabil: ho¬ția nemărturisită. Să intre atunci aceas¬¬ta în ADN-ul „lucrului bine fă¬cut”?

În sfârșit, Klaus Iohannis este pro¬fe¬sor. Știe ce înseamnă plagiat și co¬pi¬at. Știe ce înseamnă impostura in¬te¬lec¬tuală. Are deci datoria să fie so¬li¬dar cu toți cei – profesori, doctori autentici, studenți și elevi onești – care se simt sfidați de ordonanța pre¬mierului, dar, deopotrivă, e dator să-și respecte și propria vocație.

Știu: se pot invoca tot felul de motive tactice pentru menajarea lui Ponta în acest moment, inclusiv voința de a aborda lucrurile altfel decât ar fi fă¬cut-o Traian Băsescu. O spun fără oco-lișuri: toate motivele sunt proaste. A dori să fii un „președinte mediator” nu înseamnă să mediezi între fals și ade¬văr, iar a fi un „președinte in¬te¬grator” nu-i totuna cu a „integra” abu¬zul de drept.

Tăcerea lui Iohannis trebuie să se în¬cheie. Și sper să se întâmple curând și într-o manieră fără echivoc.’’

Iohannis vazut prin textele intelectualilor din România III

borbely_stelian_tanase_tvr_propunere_acceptabila

De la Andrei Pleşu trec la cineva nu mai puţin cunoscut, Stelian Tănase. Asolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti în 1977 (mereu m-am întrebat totuşi ce fel de ‘’filosofie’’ se putea studia înainte de 1989…), autor al mai multor volume, publicate şi cunoscute mai degrabă după 1989 decât înainte ( romane : Luxul melancoliei, Corpuri de iluminat ; eseuri : Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990), Stelian Tănase devine o figură publică imediat după decembrie 1989. El a fost primul preşedinte al Grupului pentru Dialog Social (compus la început de Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru). În 1991 a fost unul dintre fondatorii şi liderii Pardilui Alianţei Civice, iar un an mai târziu a câştigat un loc în Parlamentul României pe lista Convenţiei Democratice din care făcea parte şi partidul său. A rămas în politica partizană până în 1996 când a renunţat la activitatea aceasta dedicându-se scrisului, cercetării arhivelor fostei Securităţi aflate la SRI în acei ani, publicisticii, cinematografiei şi televiziunii. La finele anului 2013 a fost susţinut de PNL pentru a conduce Televiziunea Româna, ulterior, în vara anului 2014 a fost numit Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), funcţie pe care o deţine şi în prezent.
El a avut o poziţie destul de echidistantă, încercând să nu susţină deschis pe nimeni şi să nu-şi declare simpatiile pentru persona sau alta. Strategie? Sinceritate? Neimplicare? Pe 17 noiembrie 2015, Stelian Tănase scria pe blogul personal :
,,Nu cred să se fi așteptat cineva la o prezență atît de masivă la vot. Acesta a fost secretul, elementul care l-a zdrobit pe Ponta. Dar ce a scos milioane de oameni din casă ? Mașinăria electorala PSD părea de neînvins. PSD este un partid la fel de mare cît toate celelalte la un loc. Resursele cheltuite de PSD au fost nelimitate, disproporționat de mari în raport cu ACL. Mai multe echipe au lucrat în acest an pentru candidatul Ponta. Au pregătit strategia, oamenii etc. pentru a-l scoate învingător. După eșecurile cu Năstase și Geoană PSD avea nevoie disperată de victorie. Nu o are. Un candidat (slab, cum spunea Dragnea ca să își facă curaj ) necharismatic, stîrnește entuziasmul electoratului. E e cazul să găsim explicații acestei răsturnari extraordinare a situației. Klaus Iohanis a cîștigat cu aproape 10 puncte avans, după ce în primul tur avea un handicap de 10 puncte.
Dacă mă gîndesc bine cred ca nicio mașinărie politică nu l-ar fi putut opri ieri pe Iohannis. Iohannis a fost un candidat atipic. Instituțional e imposbil să îl încadrezi, să îi găsești o pătrățică și apoi să îl combați. Să mă explic. Victoria sa zdrobitoare se datorează unei stări de spirit, unei enervări, furiei electoratului românesc. Așa ceva este imprevizibil, nu il poți contracara. Pe scurt, victoria sa este rezultatul indignării electoratului. Asta nu are a face cu filialele de partid, cu staffurile de campanie, cu primarii care îți bat la poartă și te cheamă la vot, cu sticlele de ulei, pungile de mălai. Nici cu propaganda deșănțată a diverselor televiziuni etc.
S-a întimplat ca în 2012 cind lumea a ieșit in stradă pentru a-l apăra pe Arafat după apariția jignitoare a lui Băsescu la tv. Și in acest caz a existat un element imaterial, o stare de spirit. Lumea nu a protestat cînd s-au tăiat salariile cu un sfert, dar ofensele aduse lui Arafat a scos lumea in stradă. Boc a căzut și guvernul a fost preluat de Ponta. Mă mir că din această lecție asupra imponderabilității în politică Ponta&Co nu au priceput nimic. A fost adus la putere de mișcarea de stradă a unei populații indignate. Ieri Ponta a pierdut președinția în urma unui mișcări de același tip. A pierdut ca efect al unei unei revolte „electorale”. Aceste stări de spirit sunt mai redutabile decît se crede și cînd se declanșează sunt neoprit.
Imaginile de la Paris, Torino, Londra au enervat lumea, a scos-o din casă. Din Noua Zeelandă, în Occident, în SUA ca și acasă. Indignarea românilor a fost generală. Prezenta la vot – 62 % depășește orice așteptări. Asta înseamna că enervarea a fost foarte mare. Miile de oameni care s-au inghesuit la secțiile de votare în Europa au fost fără voia lor agenți electorali. Numeroși și imposibil de anihilat. Ei sprijină cu miliarde de euro anual economia românească. De ce s-ar lăsa batjocoriți? Rudele lor de acasă trăiesc din banii primiți lunar de acolo. Or imaginile umilinței, batjocura unor declaratii ( ca acea impardonabilă, dată de Meleșcanu ) l-au decredibilizat pe candidatul PSD. Eforturile lui de a convinge că este ce trebuie în această perioadă pentru România au fost compromise. O singură imagine de pe trotuarele Parisului de la o secție de votare a adus mai multe voturi lui Iohannis decît bugetul de campanie pe un județ.
Indignarea s-a născut nu doar in diaspora. A fost un efect cumulat. Aroganța, minciunile, tonul disprețuitor, campania extrem de murdară în care stafful lui Ponta s-a lansat – toate acestea la un loc au prevenit electoratul că nu ar face decît să repete atmosfera din epoca Băsescu dacă il votează pe Ponta. După zece ani lumea a dorit la Cotroceni un om civilizat, neagresiv, așezat, calm, care nu vorbește mult și care îți dă încredere. Un președinte previzibil și sigur. Lumea are nevoie de multă liniște. Exact invers decît a oferit Ponta. S-a dorit un președinte opus ca stil politic. Miștocăreala, tupeul, agresivitatea, vulgaritatea, obrăznicia și aroganța nu au mai prins de data asta. Cred că stafful lui Ponta – din dispreț pentru un electorat pe carea a crezut că îl cunoaște – a considerat că acest model va avea succes în continuare. S-a înșelat. Cu efecte azi deja știute. Asistăm la o foarte mare surpriză – efect al indignării lumii românești.’’

10 februarie 2015, scrisoare personala adresata lui Klaus Iohannis :
,,Este urgent, domnule preşedinte, să interveniţi cu marea dvs autoritate pentru a salva o instituţie esenţială într-o societate europeană modernă. Vă solicit să puneţi, aşadar, pe agenda dvs, şi-aşa încărcată, un punct referitor la ce v-am scris mai sus – situaţia Televiziunii. Vă rog ca în întâlnirile cu politicienii şi şefii instituţiilor statului român să le amintiţi situaţia gravă a SRTv şi să le cereţi să iasă din indiferenţa manifestată în atâtea prilejuri. E timpul să se ia măsurile care se cuvin. Este ultimul moment când se mai poate interveni pentru salvarea Televiziunii Publice.’’
Desigur acest text este unul favorabil lui Klaus Iohannis, însă el nu spune nimic nou, nu aduce nimic diferit faţă de alţi intelectuali. Evită să spună Iohannis este aşa, sau Iohannis nu este aşa. Dimpotrivă el spune că Iohannis este greu de definit. Să fie chiar atât de greu de definit? de cunoscut? nu este acest lucru tocmai marea capcană în care cad mulţi oameni ce consideră că se află în faţa unui personaj extraordinar ce nu poate fi caracterizat prin cuvinte? Nu este această atitudine a publicului tocmai unul dintre factorii care favorizeza apariţia mitului şi imagologiei construite în jurul liderului protector după modelul patriarhal şi paternal, conducătorul bun şi puternic?
Vom vedea în anii care vor urma. 3 aprilie 2015 din nou pe blogul personal :
,,În urmă cu două decenii, Adam Michnik, mare figură a Rezistenței anticomuniste din Polonia, a publicat un articol cu acest titlu. Era vorba despre dezamăgirea unor intelectuali, gazetari etc. că Polonia nu mai era la mijlocul anilor 90 țara interesantă din anii 80. Devenea o societate cenușie, cu toate „tarele” unei democrații consolidate. Evident, plictisitoare. El atrăgea atenția că așa trebuie să fie, că luptele politice, protestele, etc. care făceau ca Polonia să fie așa de spectaculoasă, trebuiau și era firesc să înceteze pentru a duce la o societate europeană normală, ca oricare alta, de tip occidental. De unde formula lui fericită ” Gri este o culoare frumoasă”.
Intr-un interviu în ajunul preluării de către Slovenia a Președintiei prin rotație a Uniunii Europene în anul 2008, premierul Janez Jansa a fost întrebat ce își dorește pentru țara lui. A răspuns că ar vrea ca Slovenia să devină o țară plicticoasă. Cum așa? a tresărit reporterul. Plicticoasă înseamna previzibilă, o țară în care oamenii iși pot permite să aibă inițiativa pentru că știu că lucrurile obisnuite – transport, școli, spitale, merg de la sine.
România va deține si ea in 2019 Președinția prin exercitiu a UE, dar e încă foarte departe de a fi plicticoasă.
Aceste lucruri mi le-am amintit ieri urmărind pe diverse canale tv reacțiile la discursul lui Iohannis la 100 de zile de mandat, citind comentarii în ziare și on line. Pe scurt – destui gazetari. comentatori, analiști, etc. sunt descumpăniți în fața unui asemenea tip de discurs – cenușiu. Îl regretă pe Traian Băsescu care furniza 2-3 subiecte de pagina întîi/pe zi. Fostul președinte oferea știrilor de seară de la televiziuni toate subiectele politice. Era suficient să ții un corespondent la Cotroceni ca să-ți faci lejer sumarul. Acum mass-media nu mai are o viață atît de ușoară. Nu mai ajunge să te ții după președinte ca să-ți umpli editia de seară a telejurnalului. Ultimii zece ani au fost interesanți, cu lovituri de teatru, cu scandaluri în serie, cu multă gălăgie. Zgomotul și furia au fost fff prezente. Acum, remarca cineva, începem să ne cam plictisim. La Cotroceni e multă tacere. Să nu se sperie prea tare acel domn, vor apărea și entertainerii, cabotinii, bufonii, băieții cu distracția – dar acolo unde le este locul, la periferia vieții publice.
Iohannis practică un stil politic opus de cel impus de Băsescu din 2005 încoace. Iese rar, transmite mesaje fără coloratura de mezzosoprană a fostului președinte. Efectele speciale lipsesc. Ascultînd discursul lui Johannis, ziaristul are dificultăți să scoată o știre, să facă rost de un titlu bombastic. Expresiile piperate care făceau pînă de curînd deliciul presei lipsesc.
Dincolo de stilul personal al omului, ne place sau nu, cred că trăim (cu întîrziere ) un pasaj spre normalitate, spre o Românie banală, dar europeană. Este ceea ce Adam Michnik semnala pentru Polonia în urmă cu 20 de ani. România s-a schimbat și s-a văzut asta clar la alegerile din noiembrie trecut. Candidații s-au aflat în fața unei lumi românești complet diferită decît cea pe care și-o imaginau sociologii, experții, staffurile de campanie și unii dintre candidați. Acea Românie de acum 10- 15 ani a dispărut. Nu mai zic de cea din anii 90. Șarmul balcanic se estompează. Ca și duhoarea de inspirație comunistă. Cu neamțul Iohannis la Cotroceni, tonul specific, extras din portul Constanta, care a dominat spațiul public vreme de zece ani, se duce pe apa sîmbetei, n-are cum să nu dispară.
Acest aspect se vede mai greu totuși azi pentru că trăim febra campaniei anticorupție care face ca realitatea cotidiană să fie încă spectaculoasă. Arestări, cătușe, mascați. Hotăriri senzaționale ale instanțelor care trimit la beci miliardari, lideri politici și o face fără complexele de altadată. Dincolo de asta observ o schimbare de stil politic care, cred, se va impune pas cu pas în următorii ani. Amintesc la finalul acestor note fugare titlul articolului lui Adam Michnik, amicul meu, ” Gri este o culoare frumoasă”.

Klaus Iohannis vazut prin textele intelectualilor din Romania II

andrei-plesu1

Desigur pe această temă enunţată în titlu şi în articolul precedent se pot scrie lucrări de sociologie, de ştiinţă politică, tot felul de studii şi cercetări. Poate pe viitor vor apărea chiar şi teze de doctorat pe această temă, mai ales dacă ţinem cont de faptul că alegerea lui Klaus Iohannis în poziţia de preşedinte al României a fost o surpriză pentru foarte multă lume, iar instrumentalizarea internetului la potenţialul său maxim în campania electorală a fost un fenomen fără precedent până acum în istoria României.
Continui seria opiniilor, observaţiilor, criticilor realizate de câţiva oameni de litere din România pe subiectul Klaus Iohannis. De data aceasta merg de la Cluj la Bucureşti şi mă opresc la Andrei Pleşu. Pe 17 octombrie, înainte de primul tur al alegerilor, Andrei Pleşu publica în ziarul Adevărul următorul text:
”Voi vota, în ambele reprize, cu dl Iohannis. Şi nu numai pentru că e mai bine plasat în sondaje. Îi găsesc suficiente calităţi ca să schimbe sunetul de fond al perioadei postelectorale. M-am săturat de clămpănitori şmecheri, de tirade demagogice, de platitudini paradiziace. Vreau alt stil! Altă muzică! Sau nici o muzică! Pariez pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcărela în care ne sufocăm de peste 20 de ani“. […] „Aşa stînd lucrurile, cred că singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect anti-Ponta. Din sondaje, rezultă că acest potenţial îi revine dlui Iohannis. Ştiu, desigur, ce mi se va reproşa: 1) „Criteriu raţional“, „vot util“! Ah! Ce vorbe urîte! Unde e visul, unde e basmul, unde stelele? 2) „Sondaje?“ Dar sînt măsluite! Toate! De ce le-am lua în serios?! Foarte bine! Să nu le luăm! Dar nu vom putea să nu luăm în serios rezultatul final al alegerilor, obţinut tot pe bază de numărătoare (măsluită?)“.
În mesajul lui Andrei Pleşu nu se află o serie d eargumente doar pentru sine ci şi pentru cei indecişi. Acest text poate fi consider drept schiţarea unei realităţi nu foarte incurajoatare pentru România, însă totuşi, o situaţie în care se vedea posibilitatea unei alegeri bune.
Un alt text pe care-l putem considerea semnificativ este cel publicat la 3 noiembrie, imediat după primul tur de alegeri, atât de ziarul Adevărul cât şi de revista 22. Un text lung dar important:
‘’Există „macro-campania”, bătălia la vedere. Atîta cîtă e. Toată lumea îşi dă seama că nu e o întrecere cinstită, pe doctrine, proiecte şi profesionalism. E un simplu caft de cartier. Niciodată nu s-a coborît atît de jos în materie de „proceduri” electorale.
Şi, evident, cine e, prin forţa împrejurărilor, la butoane are la îndemînă şi o colecţie de ciomege pe măsură. Dar există şi o micro-campanie: vînzoleala privată, anonimă, a diferiţilor suporteri, care îşi apără opţiuniile şi inventariază defectele „contra-candidaţilor”. […]
Această micro-campanie e, în acelaşi timp, rizibilă şi înduioşătoare. Rizibilă, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia statistică din teren. Nimeni nu convinge pe nimeni să-şi modifice votul. Toţi sunt „încremeniţi” în argumentele proprii şi le pun pe masă ori de cîte ori au prilejul. Disputa e, spuneam, şi înduioşătoare, pentru că atestă un soi de inocenţă utopică, un soi de delir al speranţei. Fiecare crede că are sută la sută dreptate şi că „alergătorul” lui va cîştiga cursa. Sau că ar merita să o cîştige…
Dincolo însă de comicul trist al acestor hîrjoneli subterane şi dincolo de febrilitatea lor oarecum nevinovată, se conturează o patologie socială cu efecte descurajante. Mai întîi, un exces al emotivităţii. Odată ce a decis cu cine votează, alegătorul devine un „îndrăgostit”. Nu mai percepe decît nimbul translucid al celui pe care îl susţine, aura lui îngerească. Îi iubeşte cu acelaşi patos calităţile şi defectele, abilităţile şi derapajele. Iar cine nu vede lucrurile ca el e ori orb, ori duşmănos, ori prost, ori manipulat (sau plătit) de propagandiştii „răului”. De aici, se trece foarte rapid – şi acesta este al doilea semn de boală publică – la culpabilizarea votului.
[…]
Ceea ce e limpede e că puţine ţări „civilizate” trăiesc episodul alegerilor într-un mod atît de isteric cum îl trăim noi. Nici raţiunea sănătoasă, nici evidenţele, nici prieteniile vechi, nici experienţa istorică şi culturală nu reuşesc să prevaleze asupra „ambîţului” de conjunctură, asupra capriciului subiectiv, asupra „convingerilor” nestrămutate. Dialogul e cvasi-imposibil. Abia dacă se mai salvează prin mici şi rare eforturi de politeţe. Rezultatele sunt, de obicei, perfect coerente cu această atmosferă de radicalitate frenetică, de autism suveran.
N-aş vrea să se înţeleagă că exclud, la rîndul meu, posibilitatea fraudei, a voturilor cumpărate, a solidarităţilor impure. Nici că pledez pentru excluderea afectivităţii dintre motivaţiile oricărei opţiuni. Mi-aş dori doar ceva mai mult echilibru, mai multă cordialitate, mai mult umor şi, da, mai mult realism în modul nostru de a ne construi strategiile electorale. Scriu acest articol sîmbătă, 1 noiembrie. Mîine merg la vot. Voi vota Iohannis. Fără iluzii maximaliste, fără idolatrie. Nu mă voi supăra pe cei care vor vota pe altcineva. Dar aş fi nesincer să spun că voi privi cu înţelegere pe cei care îl vor vota pe Victor Ponta. Modul lui de a-şi pregăti victoria, cu bacşişuri grosolane, promisiuni de tîrgoveţ viclean, minciuni distribuite prin Poşta Română, cochetării ipocrite cu Biserica şi „valorificări” josnice ale sentimentului naţional, denotă un caracter grav fisurat şi o lipsă de scrupule fără precedent. Dar dacă va cîştiga, îl vom merita! Şi nu va fi nevoie să-i bombăn eu pe suporterii săi. Mai devreme sau mai tîrziu, vor descoperi singuri că au fost (a cîta oară?) păcăliţi…’’

Nu am înţeles niciodată de ce acest articol a fost publicat după primul tur şi nu înaintea lui mai ales dat fiind faptul că a fost scris înainte de primul tur al alegerilor. Mereu mă întreb cui i-a aparţinut alegerea. Agitaţia pe care o descrie Andrei Pleşu, este lesne de înţeles, cu cât ne vom debarasa de ea şi implict de aceşti mici târgoveţi cu atât mai bine pentru societatea română. Cu alte cuvinte prea multă vorbărie. Pe 19 ianuarie 2015, Andrei Pleşu a publicat un alt articol ”sindromul anti-Iohannis” care le întrece pe precedentele prin rafinament, ironie şi profunzimea observaţiilor. Merită recitit în totalitate acest text care în final îndeamnă care răbdare, calm şi luciditate:
‘’După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti. Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut. O primă explicaţie a situaţiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obişnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Şi adepţii, şi contestatarii fostului preşedinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepţii erau încîntaţi să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieşirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrşitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuşi părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiştii” trăiau zile şi săptămîni întregi din spectacolul prezidenţial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” şi talk-show-ul prindea contur cît ai zice peşte: indignările (lucrative), glumiţele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginaţie sau de bună-credinţă. „Ceilalţi”, la rîndul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor şi ricanau la fiecare „knock-out” reuşit de Băsescu. Una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplîns şi stimulat. Aveam, toţi, aerul că suntem sătui de război, că vrem niţică linişte, ceva dialog paşnic, dar făceam totul pentru a le evita. Într-un tîrziu, am ales un preşedinte care a promis „un alt mod de a face politică”. Vorbeşte puţin, neprovocator, nu iese la bătaie, „nu se implică” tranşant în chestiunile „arzătoare”. Şi, dintr-odată, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge… O altă specie a bombănelii vine dinspre tabăra Monicăi Macovei şi a susţinătorilor ei. E omeneşte, desigur, să vrei să ai dreptate pînă la capăt. „Nu v-am spus noi că Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi că singura soluţie era Monica Macovei?” „Ia să fi fost dînsa la Cotroceni! Păi Ponta cerea a doua zi azil politic în China, PSD-ul se convertea în masă la decalogul noului preşedinte justiţiar, toţi plagiatorii ţării (cifră apocaliptică!) erau trecuţi în şomaj şi condamnaţi la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne îndoim, în ce ne priveşte, că dna Macovei ar fi fost un preşedinte plauzibil şi necesar, deşi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutită de unele excese geometrice, inflexibilităţi inadecvate, tenacităţi contra-productive. Problema e însă alta: ca să ajungă să ne conducă, Monica Macovei era musai să ia mult mai multe voturi decît a luat. E şi asta o înzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democraţiei. E esenţial să fii cinstit, bine pregătit şi eficient juridic, blindat cu proiecte şi principii. Dar trebuie să fii şi convingător, simpatic, autentic şi matur în manifestările tale. Să cîştigi. Îi doresc sincer Monicăi Macovei un viitor politic de care să beneficiem toţi. Dar mai are de lucrat în materie de tactică şi strategie electorală, în materie de auto-reprezentare şi firesc. Iar cei cărora le-a căzut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cîntîndu-i euforic în strună (şi de fapt, mulţumiţi de propria lor opţiune). Propunerea mea, la capătul acestei încercări de a înţelege „momentul politic” de acum, este să nu ne grăbim. Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. De bombănit, pot să bombăn şi eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (şi, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă. De cea tehnică şi de cea politică. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. Dar, ca să dau un exemplu, nu se poate susţine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la vîrf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil să iasă din sfera locului comun decît prin mici accese de tupeu şi infatuare. Şi mai sunt şi alte asemenea „derapaje”. Dar staţi să vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme! Dacă tot l-am votat, hai să facem un minimal exerciţiu de răbdare.’’
Evident până în prezent Klaus Iohannis a fost comparat în special cu contracandidatul său din campania electorală desfăşurată în octombrie-noiembrie 2014. În faţa acestuia a avut de câştigat din multiple puncte de vedere. Însă nu acea persoană este punctul de pe scena politică la care trebuie să ne raportăm de acum şi nici Klaus Iohannis nu se mai poate raporta la un asemenea reper, fie el chiar prim-ministru. La linia orizontului se zăresc alte personalităţi atât în istoria României cât şi în istoria statelor vecine, personalităţi care depăşesc cu mult cei ce formează actuala clasă politică din România. Dacă se doreşte un preşedinte altfel, Klaus Iohannis trebuie să facă un efort uriaş şi să depăşească toţi predecesorii săi, idiferent că vorbim de Ceauşescu sau Iliescu, de Constantinescu sau Băsescu, actualul preşedinte trebuie să-şi gândească mandatul în funcţie de alte personalităţi mai respectabile. La rândul lor, oamenii de litere nu ar trebui să-l menajeze pe actualul preşedinte ci ar trebui să atragă atenţia că România ca stat membru UE merită să fie condusă/guvernată asemenea Germaniei, Marii Britanii, Suediei, Finlandei, Olandei sau Austriei. Oamenii de litere nu trebuie să mai facă eternă comparaţie între România şi Bulgaria (eventual Croaţia…) cine, când este pe ultimul loc, respectiv pe penultimul loc din UE? România sau Bulgaria? din punct d evedere al dezvoltării economice şi nu numai. Tocmai oamenii de litere, intelectualii suunt cei care îi pot oferi lui Klaus Iohannis acest sprijin, raporatrea la statele occidentale, la instituţiile şi organizarea lor precum şi la resursa umană din aceste state.

Klaus Iohannis văzut prin ”textele” intelectualilor din România I

images

Nu folosesc nici un fel de clişeu, precum ”100 de zile de mandat”, ”cu ocazia”, ”din punctul de vedere al” ci vreau să redau doar câteva observaţii ale unor persoane, pe care îi putem considera intelectuali, şi care au avut ceva de spus în ceea ce-l priveşte pe Klaus Iohannis. Fac acest exerciţiu deoarece prin puterea minţii putem anticipa anumite lucruri, putem vedea în ce direcţie se îndreaptă societatea, dacă este bine sau nu; iar dacă nu se îndreaptă într-o direcţie bună să încercăm să o redresăm. Desigur acesta este un ideal, însă nimic nu ne împiedică să tindem spre acest ideal.

Aşadar, Klaus Iohannis văzut de intelectuali. Cum, de ce şi mai ales de către cine. Reiau începutul unui articol pe care l-am publicat în urmă cu aproximativ un an de zile (https://emiliandranca.wordpress.com/2014/05/24/klaus-iohanis-un-proiect-pentru-romania/). Se întâmpla să fiu invitat la Cluj-Napoca, pe 21 mai 2014 la un eveniment, unde am susţinut o prelegere chiar despre două idei enunţate de Klaus Iohannis. Totul se întâmpla în timpul campaniei electorale pentru Parlamentul European. Până atunci nimeni nu l-a luat în serios pe Klaus Iohannis ca fiind un posibil politician la nivel naţional. Desigur nimeni din afara PNL, deoarece liberalii îşi puneau mari speranţe în prezenţa lui Klaus Iohannis pe scena politica, purtând culorile şi numele Partidului National Liberal. De asemenea nimeni nu credea, de data aceasta nici din interiorul PNL, că primarul Sibiului va lua locul lui Crin Antonescu în cursa pentru Cotroceni. Probabil în momentul în care cei doi, Crin Antonescu şi Klaus Iohannis îşi vor scrie/publica memoriile, şi mai ales dacă vor face un exerciţiu de sincerite, probabil se va elucida şi misterul de care este înconjurată retragerea benevola (sau nu) a lui Crin Antonescu.
Cu toate acestea eu am prezentat antunci la Cluj-Napoca aceste două idei ale lui Klaus Iohannis pe care ulterior le-am schiţat într-un articol numit ”Klaus Iohannis un proiect pentru România ”. Redau câteva rânduri de atunci:
”Miercuri, 21 mai 2014 am participat la Cluj Napoca, la un forum despre ” Inovaţie şi dezvoltare a mediului de afaceri clujean ” organizat în Aulă Magna a Facultăţii de Siinte Economice şi Gestiunea Afacerilor. În sala au fost prezente persoane din mediul de afaceri din Transilvania, reprezentanţi ai investitorilor precum Emerson şi Banca Transilvaniei, persoane din mediul juridic şi academic. Eu am fost invitat de organizatori pentru a spune câteva cuvinte despre economie politica şi tendinţele internaţionale a ceea ce se prefigurează a fi spaţiul liber de schimb economic constituit de S.U.A. şi Uniunea Europeană. Am acceptat bucuros invitaţia şi m-am reîntors la Cluj pentru a reîntâlni prieteni dragi, aflaţi printre organizatori dar şi printre spectatorii din sală.
În scurtul meu discurs am pus accentul pe două chestiuni esenţiale pentru dezvoltarea României. Revenit recent la Bucureşti în urma unui scurt sejur la Viena, am avut plăcerea de a participa în data de 16 aprilie 2014 la Palatul Parlamentului la lansarea unui program/proiect economic de către primarul Sibiului, Klaus Iohanis. Am fost surprins încă odată de luciditatea şi fermitatea acestui politician român (atenţie, Klaus Iohanis nu este cetăţean german ci doar etnic german). Însă, atunci m-am întrebat ce cauta de fapt un asemenea om în mediul politic din România? La fel, mă întreb ce cauta unii în cultura sau în mediul afacerilor?

Astfel, am rugat auditoriul să se gândească foarte bine ce cauta de fapt la acest forum. Întrebarea este de ce merge cineva undeva? ce aşteptări şi ce dorinţe are? Pentru ce au venit în sală, pentru a schimba ceva sau pentru a rămâne la stadiul actual?

În cazul lui Klaus Iohanis, încă nu-mi este foarte clar şi nu-mi explic, cum poate un om care are liniştea oraşului Sibiu, linişte şi prosperitate pe toate planurile să se lanseze în viaţa politică la nivel naţional şi mai ales în capitala unde lucrurile sunt atât de complicate. Însă, după ce am urmărit cu atenţie programul său economic mi-am mai clarificat anumite lucruri.

În prelegerea mea am amintit două dimensiuni ale programului/proiectului lui Klaus Iohanis pentru România. Practic este vorba de un nou program de guvernare realizabil în cel puţin patru ani. Dincolo de indispensabila cota unică de impozitare de maxim 16%, primarul Sibiului a prezentat două soluţii pentru revigorarea economiei române. Pe de o parte, societatea romană nu poate fi revigorata în lipsa unei clase de mijloc puternice, ceea ce înseamnă 50% din populaţia României. Actualmente clasa de mijloc nu depăşeşte 20% (date realiste nu utopice!). Klaus Iohanis a propus susţinerea acestei clase prin reforme economice graţie cărora intreorinzatorii şi profesiile liberale, precum şi cei pe care-i putem numi generic ”gulerele albe” să ajungă la un procent de 50%. Acest lucru poate fi realizat în cel puţin patru ani. Pe de altă parte, Klaus Iohanis a propus că România să urce în topul World Economic Forum, unde, din punct de vedere al competitivităţii sale, România se afla pe locul 80 în lume. Dorinţă, idealul este de urca cu 20 de poziţii. Urmărind aceste lucruri mi-am amintit de proiectul primului ministru al României din perioada 2004-2008 care a propus că România să devină nu doar al şaptele stat din Uniunea Europeană ca suprafaţa ci şi ca economie. Astfel, cele două proiecte se suprapun (sau se identifica unul cu celalt) deoarece în topul realizat de World Economic Forum pe 2013, tari precum Vietnamul (poziţia 66), Slovenia, Polonia, Ungaria, Georgia, Armenia şi inclusiv Bulgaria au devansat ţara noastră. Pot să înţeleg că o economie şi ingeneral un stat precum Germania, Elveţia, Austria, Marea Britanie, Suedia, Olanda sunt şi vor fi mereu avangarda lumii contemporane. Însă nu pot să înţeleg şi mai ales nu pot să accept ca o economie şi un stat precum Ungaria, Slovenia, Slovacia şi mai ales Bulgaria să devanseze România. Aici este clar o lipsă de responsabilitate şi eficientă nu doar a mediului de afaceri, a economiei din România ci şi a clasei politice. Pe scurt, corupţia din politică şi implicit din administraţie sufoca un stat cu mult mai multe posibilităţi şi resurse economice decât Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Slovenia. Dacă privim doar la suprafat geografică, reusrse naturale şi demografie, România ar trebui să se afle de mult timp în faţa acestor state. Însă, clasa politica actuală împiedica efectiv societatea româna să se dezvolte.”

În acea perioadă nici unul dintre intelectualii pe care îi voi numi mai jos nu au abordat subectul Klaus Iohannis ca fiind unul de interes naţional. Totuşi ei au făcut-o, dar aproximativ jumătate de an mai târziu în timpul campaniei electorale pentru preşedenţia României şi mult mai accentuant după ce Klaus Iohannis a câştigat alegerile prezidenţiale.

Dacă am început aceast exerciţiu cu istorisirea întâmplării de Cluj, voi continua cu cineva tot de la Cluj: Adrian Papahagi. Deşi Papahagi a susţinut-o iniţial pe Monica Macovei pentru primul tur desfăşurat pe 2 noiembrie, după ce aceasta a luat doar aproximativ 5% din numărul voturilor exprimate, Papahagi l-a susţinut pentru turul doi pe Klaus Iohannis. Susţinerea lui Papahagi a fost mai degrabă manifestarea atitudinii sale împotriva guvernului consul de Victor Ponta şi implict împotriva persoanei lui Victor Ponta. De asemenea, susţinerea publică a lui Iohannis desfăşurata practic între 2 -16 noiembrie nu l-a împiedicat ulterior pe Papahagi să fie critic la adresa preşedintelui. Spre exemplu, pe 2 februarie 2015, Adrian Papahagi scria pe facebook pe pagina personală:

”Să fie clar: Klaus Iohannis a câștigat pe agenda noastră, a intelectualității reformiste.
Noi eram pe baricadele statului de drept pe când PNL nu era.
Noi eram de partea Occidentului pe când PNL tremura de frica Departamentului de stat.
Noi susțineam votul prin corespondență pe când PNL vota împotrivă.
Noi făceam proiectul Muzeului Comunismului pe când PNL se opunea.
Noi ceream criterii etice în partide pe când PNL era condus de alde Fenechiu, Vosganian și Chiuariu.
Am fost personal implicat în toate acestea, certându-mă o vară întreagă prin studiouri cu Gorghiu, Calimente, Pocora și alții nu pentru Băsescu, ci pentru principiile statului de drept și respectarea mecanismelor democratice. Ei o țineau lângă cu 7,4 milioane.
Am fost în Senat, alături de Teodor Baconschi, la moțiunea de cenzură în care peneliștii dezlănțuiți îl acuzau că vrea să fure voturi în diaspora.
Am co-redactat, alături de Mihail Neamţu, propunerea de Muzeu al Comunismului și am participat la lungi discuții cu Vladimir Tismăneanu, Ionuț Stanomir, Ana Blandiana etc.
Acestea fiind spuse, m-ar bucura că Președintele României să ducă la capăt ideile care atunci n-au prins. Sunt conștient că și ideile au nevoie de un timp de gestație în mentalul colectiv. Și că abia când prind în popor devin imperative și pentru politicieni. Când sute de mii de români s-au înghesuit la porțile ambasadelor, au înțeles toți, cu cutremur, de ce e nevoie de vot la distanță: nu ca să fure Baconschi la Paris, ci ca să nu poată fura Dragnea în Teleorman.”

De asemenea pe 23 februarie, pe aceiaşi pagina de facebook, Adrian Papahagi atrăgea atenţia publicului sau:

”L-am votat pe Klaus Iohannis în turul II, am ieșit de 4 ori în stradă împotriva lui Ponta între 2 și 16 noiembrie. Cu toate acestea, pregătesc alături de Monica Macovei alternativă de dreapta la PNL.
Datoria noastră este patriotică. Ați văzut eroziunea partidelor tradiționale corupte în Italia, după mani pulite, dar și în Grecia sau Franța de azi.
Esențial este ca locul gol să nu fie ocupat de partide extremiste, populiste, ca Syriza, Front Naţional sau Podemos, ci de partide democratice și reformiste precum încercăm noi să contruim.
Sper de asemenea ca dl. Iohannis să nu protejeze corupții din PNL, să fie garantul independenței DNA și SRI, iar acestea să lucreze imparțial pentru curățirea clasei politice. Ar fi sinistru să asistăm doar la o luptă între două tabere din politică și servicii.”

Însă el devine şi mai critic şi virulent, iar pe 3 martie scrie:

”Domnul Klaus Iohannis nu a fost făcut președinte de genială campanie a lui Mihalache și Gorghiu, nici de discuțiile lui Hellvig cu Coldea, deși politrucii poate cred asta.
Domnul Klaus Iohannis își datorează mandatul sutelor de mii de români care au mers la vot în diaspora, zecilor de mii care au ieșit în stradă la Cluj și în alte orașe, milioanelor care, revoltați de ticăloșia lui Ponta și motivați de mobilizarea tinerilor din țară și din diaspora, au ieșit la vot.
Domnul Klaus Iohannis are o imensă datorie față de aceste milioane de români din țară și din diaspora. Nu are dreptul să se dea bătut până când votul prin corespondență ȘI CEL ELECTRONIC nu vor fi votate în parlament.
Are obligația să își împingă partidul – PNL – de la spate, să creeze, ca Traian Băsescu, comisii parlamentare care să elaboreze reforma electorală, dacă guvernul și partidele nu se învrednicesc.”

Adrian Papahagi devine şi mai critic pe măsură ce societatea se confruntă cu diferite probleme şi aşteaptă o reacţie pe măsură a preşedintelui ales în persona lui Klaus Iohannis. Însă aceasta nu doar că întârzie să apară, dar ea este şi oarecum nesatisfăcătoare. Spre exemplu, pe 25 martie Adrian Papahagi scrie:

”Iohannis ăsta pe care l-am votat în noiembrie e în stare să aibă o poziție de om viu, sau se limitează la un cont de Facebook unde mai scrie din când în când Mihalache?
Ce naiba, am votat un președinte, sau am dat un like la pagina de Facebook a lui Mihalache numită Klaus Iohannis?”

Iar o zi mai tarziu, pe 26 martie:

”Președintele Klaus Iohannis și Prima Doamnă în vizită de stat în Regatul României, primiți de Majestatea Sa Radu I și Madam Duda.
În acest timp parlamentul penalilor se ștergea undeva cu voința milioanelor de români care în 16 noiembrie au votat împotriva ticăloșiei și i-au acordat un cec în alb misterios-taciturnului președinte.
Vineri, poporul real va coborî din nou în stradă pentru a-i reaminti Președintelui Facebook de ce l-a votat și lui Dr Plagy de ce nu-l va vota vreodată.”