O nouă carte a apărut în Colecția Verde, Editura România Pitorească, a cinsprezecea la număr și nu este mai puțin importantă decât precedentele: Oameni și munți de Nicolae Dimache. Doctorul Dimache a fost un tânăr foarte pasionat de munte, un adult care a devenit un foarte bun alpinist și medic deopotrivă iar acum ajuns la o vârstă venerabilă nu a renunța la pasiunea sa dintotdeauna, poate prima pasiune, marea dragoste: mersul pe munte și alpinismul. El este unul dintre aceia care a început să se cațere având niște ghete de baschet sau alte încălțări improvizate din pâslă, nu espadrilele de azi; a început să schieze având schiuri din lemn cu legături de piele direct de pe schi pe bocancul d eiarnă – nu clăpari Atomic sau alt sortiment cu închiderile automate de azi – și poate cel mai important, a plecat pe munte pentru a se găsi pe sine, pentru a-și păstra libertatea, pentru a trăi cu adevărat – nu cum se practică mai recent mersul pe munte pentru fotografie, pentru a povesti tuturor cunoscuților ce mare erou ai devenit urcând un vârf pe care l-au urcat alți zeci de mii înaintea ta. Nu! Alpinismnul nu este un sport de mase. Alpinismul nu este un sport pentru stadioane. Nu te aplaudă nimeni când ai ajuns undeva și nici nu te hulește nimeni când ai fost nevoit să te întorci din drum datorită intemperiilor vremii. Admiratul peisajelor, respirarea aerului curat, pătrunderea în traseu, escaladarea unei stânci, ridicarea cortului, etc. nu se face pentru exercițiul fotografic sau/și fotogenic. Alpinismul și mersul pe munte nu este un exercițiu pentru snobi. Dimache surprinde foarte bine această idee în cartea sa. Alpinismul este și un exercițiu spiritual. Muntele te sperește, îți arată cât de mic și de nepunticios ești, indiferent unde ai ajuns. Muntele nu-ți arată cât de puternic și curajos ai devenit. Dimpotrivă, muntele îți poate arăta limitele firești ale ființei umane, te poate încânta, te poate face fericit dar în același timp te poate și ucide. Poate din aceste considerente, și nu numai, asemenea cărți ar trebui predate și în școli.
Cartea vorbește despre primele excursii montane ale autorului – ea poate fi considerată și o scurtă autobiografie – în zorii epocii comunise din România când în munți se găseau mai mulți securiști decât alpiniști și probabil mai mulți partizani decât oile de la stâni. Continuă cu descoperirea alpinismului ca formă de păstrare a unui spirit vertical în timul unui regim opresiv care-l respinge din facultate datorită unui dosar de om ,,nesănătos’’. Nesătos din punct de vedere ideologic, Dimache nu avea originile sociale căutate și dorite de comuniști – în speță proletar sau țăran – nu, el provenea dintr-o familie de intelectuali, oameni cultivați care au prețui libertatea, proprietatea, conștiința civică și au plătit scump pentru toate aceste lucruri. În 1969 autorul pleacă din România înn Turcia unde cere azil politic. Cine se gândea atunci că peste doar peste aproape jumătate de secol fluxul emigrației, refugiților și azilanților politici se va întoarce dinspre Turcia spre Europa? Desigur acestea sunt surprizele rezervate de istorie pentru prezicătorii viitorului și profeții de ocazie care se arată – mai nou – prin orice mijloc de comunicare/manipulare în masă. Din Turcia, Dimache dorea să emigreze în America. Însă, traseul său l-a dus pentru început la Roma iar acolo, dată fiind ospitalitatea italienilor (de atunci!) s-a decis să rămână în Italia și să nu mai plece peste ocean. Desigur, de aici pasiunea sa pentru alpinism cunoaște alte valențe, la altitudini mult mai serioase din toate punctele de vedere. Dimache are astfel șansa de a practica alpinismul în Alpi, iar de aici în toată lumea. Medicul nu ezită să plece și să cunoască îndepărtările orizontului și noi înălțimi nemaivăzute. Își rezervă chiar un an pentru a colinda prin lume. Pe scurt, pentru a nu plictisi pe cei care încă nu au pus espadrilele în picioare, cartea nu este despre fuga, renunțare, sau fuga oamenilor în munți. Nu. Cartea este despre descoperirea proriului sine pe cărări de munte, acolo unde limitele fizice sunt depășite doar datorită spiritului nemărgint.
Lectură plăcută!
emiliandranca 