De la Baden Baden la Vatra-Dornei
Orăşelul german Baden Baden încă mai păstrează stilul specific aristocraţiei secolului XIX. Aici s-au delectat artisit şi scriitori precum şi elita clasei politice germane. Prima gară feroviară din Baden Baden, aflată în Robert Schuman Platz adăposteşte acum un mic muzeu şi o parte din Festspielhaus. De aici, pe Kapuziner Strasse şi Kaiseralle se ajunge la Trinkhalle, o foarte frumoasă clădire ridicată într-un spaţiu mirific, un fel de grădina publică, special amanajata pentru ca cei aflaţi în vizită la Baden Baden să găsească un loc cât mai potrivit unde să servească o cafea şi să citească ziarele. Alături se află Cazinoul iar alături de acesta Goethe Platz cu Teatrul. Din Goethe Platz porneşte Lichtenaler Alle, care trece printr-unul dintre cele mai mari şi mai frumoase parcuri ale oraşului şi se termină cu o căsuţă burgheză pe colţul din dreapta, căsuţă care adăposteşte muzeul staţiunii balneare Baden Baden.
Replica acestui minunat oraş german, ilustrat atât de bine prin pana lui Balzac, Flaubert şi Dostojewski si muzica lui Joahann Strauss, a fost dată de Imperiul Austro-Ungar la finele secolului XIX, când curtea de la Viena a încercat să ridice în Carpaţii Orientali, la Vatra-Dornei o staţiune balneară asemenea celei din Schwarzwald. Ceea ce au reuşit să ridice austriecii au reuşit să sctrice românii. Mă refer aici în special la autorităţile române care s-au dovedit a fi neputincioase în ceea ce priveşte păstrarea şi valorificarea unui patrimoniu cultural incomensurabil.
Cazinoul din Vatra-Dornei
În 1775 Austria a anexat Bucovina şi totodată a confiscat toate averile mănăstirilor din ceea ce avea să devină mai târziu Ducatul Bucovinei, parte a Imperiului Habsburgic. În ultimele decenii ale secolului XIX, Curtea Imperială de la Viena prin arhitecţii săi a construit o serie de clădiri la Vatra-Dornei în perspectiva ridicării unei staţiuni după tipul celei de la Baden Baden. Aceste construcţii au fost ridicate pe terenurile ce au aparţinut cândva mănăstirilor. Astfel, după 1918, când Bucovina a fost întrupată în teritoriul României şi clădirile precum şi toată infrastructura ridicată de administraţia austriacă au trecut în proprietatea statului. În cazul complexului turistic de la Vatra-Dornei situaţia a fost identică. Astfel, statul român a fost proprietarul câtorva străzi întregi până în 1990. După evenimentele din decembrie `89, Biserica Ortodoxa Română şi-a revendicat teritoriile pe care le-a avut cândva, cu toate construcţiile de pe ele. În ceea ce priveşte Cazinoul din Vatra-Dornei, Biserica a avut câştig de cauză, reuşind să intre în proprietatea sa după câteva procese cu autorităţile locale. Din nefericire de atunci nu s-a mai întâmplat nimic bun pentru acest Cazinou. Nimeni nu a mai investit nici un leu. Ceea ce a fost ridicat după modelul Cazinoului din Baden Baden, stă azi să cadă din cauza indiferenţei proprietarilor săi. Oraşul Vatra-Dornei nu are un muzeu de istorie, la fel cum nu are nici o bibliotecă foarte mare. Iată cum, această operă a arhitecturii secolului XIX ar putea adăposti foarte bine o asemenea instituţie: un muzeu al oraşului sau chiar un muzeu al Bucovinei. De asemenea, în acest muzeu ar putea fi şi o bibliotecă orăşenească mult mai consistentă decât cea actuală (aflată în Casa Kirileanu). Desigur, acestea sunt doar două posibile destinaţii pe care le poate avea clădirea Cazinoului, rămânând la latitudinea celor care vor reuşi să-l salveze să şi decidă asupra modului în care va fi folosit spaţiul său generos.
Cazinoul in prezent
Tot acest complex arhitectural face parte deja din cultura, patrimoniul şi istoria poporului român. Or, dacă aceste vestigii culturale sunt lăsate să se prăbuşească, atunci odată cu pierderea lor va fi pierdută inclusiv propria noastră identitate. Istoria noastră, identitatea şi cultură se află pe o pantă descendentă, fiind date uitării. România şi românii pierd ceea ce putea fi foarte bine un Baden Baden în Carpaţii Oirientali, însă cine mai este preocupat de cultură şi de memorie azi?
Interiorul Cazinoului
Într-o lectură excelentă a cărţii Memorie şi materie, de H. Bergson, Paul Ricoeur observa cât de importantă este materia pentru grefarea în memorie a unei identităţi: ” experienţa princeps a recunoaşterii, care formează un cuplu cu cea a supravieţuirii imaginilor, se propune ca o astfel de experienţă vie pe calea rechemării amintirilor; iar experienţa vie atestă sinergia între acţiune şi reprezentare. Momentul amintirii ”pure” atins printr-un salt în afara sferei practice, nu era decât virtual, în timp ce momentul recunoaşterii efective marchează reinserţia amintirii în pasta actiunii vii. Daca în momentul saltului amintirea ” tranşează ” asupra prezentului, ca să folosim expresia fericită a lui Bergson, această mişcare de retragere, de ezitare, de interogare face parte din dialectica concretă a reprezentării şi a acţiunii” (Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea). În mod cert amintirea, istoria tranşează asupra momentului prezent. Graţie memorie, în virtutea valorilor cunoscute şi recunoscute în istorie, oamenii pot discerne mult mai bine între bun şi rău. În lipsa unei memorii colective, a istoriei, în lipsa asumării propriei identităţi, se va ajunge în următoarea situaţie: altcineva, cu o voinţă proprie, cu altă identitate şi altă istorie va decide în locul celor care nu-şi cunosc istoria şi implicit nu-şi pot cuantifica memoria. ”Interlocutorii din Philebos al lui Platon nu încetează să se întrebe: cine e acesta? E un om sau un copac? Locul îndoielii e desemnat prin această epokhe, prin acest suspans tranşat de propoziţia declarativă: el este! ea este!” (Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea ).
De fiecare dată când mă plimb prin parcul din Vatra-Dornei, parc ce înconjoară şi se ridică în spatele Cazinoului mă întreb de fiecare dată, care este diferenţa dintre oameni şi copaci, atât timp cât şi unii şi alţii rămân pasivi şi inflexibili faţă de ceea ce cade lângă ei, parcă nici nu ar fi. Ce sunt ei, oamenii? Memoria, istoria lor? Uitarea, se datorează doar lor sau… nouă, a tuturor?
Emilian Dranca
24.03.2014
emiliandranca 