11 noiembrie

LIVIU-CIULEI

11 noiembrie este ziua care marchează sfârșitul confruntărilor militare dintre Franța și Germania în Primul Război Mondial în 1918. Este ziua în care, totuși, România se pregătea să reintre în Transilvania și Bucovina împotriva austriecilor și germanilor înfrânți de facto pe frontul din vest. În cinematografia româna una dintre cele mai apreciate ecranizări despre Primul Război Mondial este ,,Pădurea spânzuraților” realizat de Liviu Ciulei (foto) după romanul cu același titlu scris de Liviu Rebreanu. Liviu Ciulei (1923, București, România – d. 25 octombrie 2011, München, Germania a fost un regizor, actor, scenograf, arhitect și profesor universitar român), este o referință nu doar în istoria cinematografiei române ci și internaționale, filmele sale fiind difuzate/proiectate și în prezent la marile festivaluri precum cel de la Cannes. În cazul de față este de subliniat perenitatea valorilor istorice, a curajului ostașilor (fie ei români sau de altă naționalitate) și a legăturii dintre aceștia și poporul/patria lor. Acest liant spiritual transcede gradele militare, uniforma și armele, el a fost vizibil în Primul Război Mondial, descris într-un mod sublim de Liviu Rebreanu și transpus ulterior de Liviu Ciulei în filmul său. 

Ziua de 11 noiembrie mai are cel puțin două semnificații pentru istoria recentă a românilor. Prima, la 11 noiembrie 1947 este condamnat Iuliu Maniu la închisoare pe viață în urma înscenării de la Tămădău. A doua, la 11 noiembrie 1995, se stinge din viață Corneliu Coposu (20 mai 1914 Bobota – 11 noiembrie 1995 București), om politic și membru al Parlamentului României. Odată cu el dispare și un stil aparte de a face politică. Corneliu Coposu s-a distins prin rezistența sa împotriva comunismului, devotamentul și și atașamentul față de valorile societății române, a democrației și a unor oameni politici precum Iuliu Maniu, principalul său mentor politc.

(Foto copyrights Ziarul Tricolorul)

Advertisements

MittelEuropa FilmFestival – Zilele Filmului Istoric în Bucovina, III Edition,  (30. September 2017)

Motors Pub 2

Cea de a doua parte a festivalului de anul acesta s-a desfășurat în orașul Suceava, 30 septembrie – 1 octombrie 2017, veche capitală a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare și punct de frotieră ulterior între Țara Moldovei și Imperiul Habsburgic/Imperiul Austro-Ungar.

Ambasadorul Austriei

Execelnța Sa Ambasadorul Austriei, Herr Gerhard Reiweger

Dacă la Vatra-Dornei a fost amintit faptul că în urmă cu 100 de ani s-a desfășurat revoluția bolșevică în Rusia și implicit cucerirea puterii politice  de Lenin, la Suceava tematica discuțiilor a fost diferită. Obiectivul de anul acesta al festivalului în acest oraș a fost de reconstitui din punct de vedere cultural diversitatea acestei regiuni aflată pentru o perioadă de 143 sub administrație austriacă.

Astfel, în colaborare cu Ambasada Austriei la București și cu Forumul Cultural Austriac la București au fost organizate ,,dialogurile bucovinene” în ziua de sâmbătă, 30 septembrie.

FDG 2

Forumul Democrat German din Bucovina

Astfel ziua de 30 septembrie a început practic prin vizita oficială a Excelenței Sale Ambasadorul Austriei la București, primit în Suceava la primăria municipiului de primar și reprezentanți ai Consiliului Județean. A urmat o vizită și o largă discuție la Forumul Democrat German din Bucovina prezidat de dna. Antonia Maria Gheorghiu. Aici au participat la discuții reprezentanți ai FDGB din tot județul Suceava. În linii mari, atât la Primăria Municipiului Suceava cât și la FDGB s-a discutat despre oportunități de colaborare între Austria și România.

Forumul Democrat German 1

Programul zilei a continuat la Casa Prieteniei, instituție aflată sub jurisdicția Consiliului Județean Suceava. Tema discuțiilor din cadrul Dialogurilor Bucovinene a atins nu doar diversitatea culturală și etnică a Bucovinei și semnificația sa pe plan național ci și importanța aparteneței României la Uniunea Europeană. Dat fiind faptul că România face parte de 10 ani din UE (2007-2017) iar în acest an se împlinesc și 60 de ani de la semnarea tratatelor fondatoare ale UE, eveniment desfășurat la Roma, în 1957, se poate face o distincție clară între ceea ce înseamnă apartenența la UE, privind doar situația din sudul Bucovinei aflate în România și ceea ce înseamnă neapartenența la UE, privind prin comparație situația socială, economică, culturală sin nordul Bucovinei aflate în Ucraina. Diferențele sunt foarte mari. Ucraina și odată cu ea și nordul Bucovinei, aflate în afara granițelor Uniunii Europene se află tot odată și în afara unui spațiu economic prosper, în afara noțiunii statului de drept, departe de principii precum bună guvernare, eficiență, stabilitate economico-politică, toleranță, libertatea presei și a opiniei publice, libertatea și drepturile minorităților naționale. Situația dintre cele două state, implicit dintre sudul și nordul Bucovinei este antagonică. De o parte se află prosperitatea economică, drepturi, libertăți și un cadru legislativ echitabil pentru toate etniile, religiile și culturile iar de partea cealaltă se află exact opusul. Acesta este totuși un subiect care ar trebuie să constituie mai mult decât obiectul unei discuții.

Motors Pub 1

 

Evenimentul a fost asezonat cu două proiecții de film, prima despre scriitorul Ștefan Zweig iar a doua despre poetul de origine română Paul Celan. Ambele proiecții, ambele filme, sunt subiecte care pot da de scris jurnaliștilor, scriitorilor, scenariștilor, etc. etc. o viață întreagă, iar din aceste considerente ele merită o atenție, un spațiu și un timp aparte.

Cobario 1

Seara a continuat cu un concert în biserica catolică din orașul Suceava, Biserica Romano-Catolică Sf Ioan Nepomuk, biserică vizitată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1999. Pentru prima  dată a sosit în România grupul Cobario  (Viena/Austria), format din trei muzicieni, două chitări și o vioară, care au adus cu ei un stil relativ cunoscut în Europa de vest dar mai puțin cunoscut în România: Weltmusik.

Cobario 6

Este vorba de un stil special care aduce în atenția publicului stiluri de muzică clasice – romantic, baroc –  tradiționale precum muzica tiroleză, bavareză, magheară, franceză, canzonete italiene sau flamenco însă urcate pe partituri noi special pentru cele trei instrumente. Cum muzica este singura limbă accesibilă tuturor oamenilor, textul se dovedește a fi de prisos în aceste compoziții. Astfel, grupul Cobario a încântat publicul cu un minunat concert desfășurat pe parcusul a aproximativ 60 de minute în biserica catolică Biserica Romano-Catolică Sf Ioan Nepomuk Suceava.

Cobario 3

 

 

,,Dialogurile Bucovinene’’ precum și participarea la proiecțiile de film precum și intrarea la concert a fost deschisă publicului larg, ea fiind gratuit și accesibilă oricărei persoane interesate de cultură și nu numai.

Cobario 2

 

Cobario 5Cobario 4

Mittel Europa FilmFestival – Zilele Filmului Istoric în Bucovina – III Edition

 

deschidere 1

Precum în 2015 și 2016  și în 2017 a avut loc festivalulul Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival. La cea de a III-a ediție a festivalului de film istoric în Bucovina au fost incluse noi proiecte și mai ales un nou oraș. Spre deosebire de 2015, când festivalul s-a desfășurat doar la Vatra Dornei și 2016 când a fost inclus și orașul Suceava, în 2017 festivalul s-a extins la nivel internațional cuprinzând și orașul Cernăuți, astfel și nordul Bucovinei aflat în Ucraina.

deschidere 3

În zilele de 22-24 Septembrie evenimentul s-a desfășurat la Vatra Dornei. Cea de a III-a ediție a festivalului Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival a marcat dimensiunea sa internațională nu doar prin localizarea sa în spațiu (România și Ucraina) ci și prin participanții/invitații de anul acesta. Astfel, la Vatra Dornei a participat regizorul Tomasz Protokovicz (Wrozlaw/Polonia). Cu această ocazie a fost proiectat filmul său de debut Es war einmal in Schesien/A fost odată în Silezia.

Tomasz sala de proiecții

De asemenea am continuat o tradiție începută în 2016 și anume susținerea și promovarea muzicii arhaice, a muzicii vechi românești.

corbu 2

corbu 1

În acest context, pe scena Casei de Cultură Platon Pardău a urcat grupul Corbul și Zburătorii, vineri 22 septembrie și marele violoncelist Adrian Naidin în seara zilei  de 23 septembrie. Participarea publicului la concerte precum și la proiecții a fost gratuită.

Adrian Naidin

Naidin 2

În cadrul festivalului Zilele Filmului Istoric în Bucovina – MittelEuropa FilmFestival a participat și regizorul/producătorul Vitoria Baltag care a prezentat publicului  filmul său de debut, Herman, un film despre închisoarea comunistă de la Pitești și tot procesul de reeducarea care s-a desfășurat acolo în anii`50. Astfel a fost continuată practic tradiția începută în 2015 când tematica principală a festivalului de atunci a fost Noi perspective asupra totalitarimsului, fiind prezentate și proiectate, în cadrul celor 20 de filme la prima ediție, și filmele istoricului Alin Mureșan În spatele cortinei și Demascarea.

deschidere 2

 

Nu în ultimul rând anul acesta au avut loc două ateliere dedicate tinerilor. Spre deosebire de anul 2016 când au fost realizate ateliere de actorie (coordonat de Andrei Barbat) și de regie (coordonat de Ana Dascălu), în 2017 a avut loc un atelier de tir cu arcul (organizat de Christian Voinescu în zilele de 23-24 septembrie) și un atelier de creație literară (organizat de Raluca Baceanu în data de 23 septembrie).

expoziție Rațiu

Precum și în 2016 așa și în 2017 a fost organizată o expoziție. De data aceasta, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu, a fost organizată o expoziție despre viața acestui mare om politic. Cu ajutorul Fundației  Ion Rațiu  a fost adusă la Vatra Dornei o expoziție dedicată amintirii și comemorării personalității lui Ion Rațiu marcantă nu doar pentru istoria României ci și pentru societatea română dată fiind acțiunea de mecenat a lui Ion Rațiu și continuată cu persuasiune de familia sa.

Festivalul a fost prezentat/moderat de Andrei Barbat (School of Humanities, UK 2014-2017, director and producer of Am doar 18 ani, 2014, și Pentru România, 2016, England) și s-a bucurat de prezența a câtorva sute de liceeni și tineri din Vatra Dornei și nu numai. De asemenea organizatorii festivalului au fost onorații de prezența autorităților locale și a principalilor sponsori care au susținut acest demers cultural încă de la prima ediție.

tir cu arcul

Astfel sunt necesare câteva mulțumiri. În primul rând Primăriei Municipiului Vatra Dornei, Ambasadei Austriei, Fundației Ion Rațiu, sponsorilor Aqua Carpatica, Casa Bucovineană, Clar Optic, Policlinica Dorna Medical, Coloana Center, Magazinele Augur și tuturor celorlalte persoane care au ajutat și susținut acest evenimet cultural la Vatra Dornei.

 

Organizator: Asociația Culturală Eric Voegelin

Finanțatori: Ambasada Austriei București, Primăria Municipiului Vatra Dornei

Parteneri: , Consiliul Județean Suceava, Primăria Municipiului Suceava, Meridian, Paul Celan Zentrum, Institutul Cultural Polonez și Dacron – București.

Der Historiker Rudolf Wagner und seine Geschichte

 

2014, habe ich mit ein Historiker in Bad Kissigen über Bukowina gesprochen. Damals hat er mir etwas merkwürdig gesagt, dass Bukowina keine Elite hat. Ist es wahr?  Ich habe ihn damals mehrere Beispielen gegeben. Ich gebe Ihnen heute nur ein einziger:  Rudolf Wagner. Der Historiker Rudolf Wagner wurde am 18. Juli 1911 in Duliby bei Stryj geboren. Er wuchs im Stryj und im bukowinischen Gurahumora auf, das nach dem ersten Weltkrieg an das Königreich Rumänien fiel. Er studierte ab 1930 an der Czernowitzer Francisco-Josephina, der er mit vielen profunden Studien und auch als leidenschaftlicher Verbindungsstudent immer verbunden blieb, und nach rumänischem Militärdienst von 1934-1938 in Marburg wo er in Philosophie und Volkskunde zum Dr. phil. Promoviert wurde. Es schloss sich eine Tätigkeit als Assistent am Berliner Osteuropa-Institut an. Von September bis November 1940 gehörte er als Stadtführer dem Umsiedlungskomando für die Buchenlanddeutschen  in Czernowitz an, nachdem die Nord-Bukowina von annektiert worden war. Schließlich folgten Kriegsdient und britische Gefangenschaft, aus der er im August 1945 zurückkehrte und eine Bleibe in Bayern fand.

Er stellte sich sogleich in den Dienst  der Zuerst umgesiedelten und bei Kriegsende vertriebenen Buchenlanddeustchen, anfangs als Geschäftsführer des Hilfskomitees der evangelischen Umsiedler aus der Bukowina, schließlich ab Oktober 1949 als Gründungsmitglied und erster Sprecher seiner Landsmannschaft, der er bis 1975 blieb. In dieser Eigenschaft gehörte Rudolf Wagner auch zu den dreißig Unterzeichnern der Charta der deutschen  Heimatvertrieben vom 5. August 1950. In den 50er Jahren übernahm er auch über seinen landsmannschaftlichen Bereich hinaus  Verantwortung als Stellvertreter im Vorsitzt der Vereinigten Ostdeutschen Landsmannschaften (VOL) bzw. des Verbandes der Landsmannschaften (VdL).

Heute möchte ich diese Biographie entdecken und schreiben. Das ist heute notwendig.  Das Forschung ist wichtig weil Rudolf Wagners Biographie zeigt den Weg des östlichen Deutschen ab eine Diktatur bis eine Demokratie und ihre Erfahrung in Deutschland vor aber auch nach dem Zweiter Weltkrieg. Als Abgeordneter des bayerischen Landtages für den Gesamtdeutschen Block/BHE von 1954 bis 1958 gehörte er zu denen, die gesetzgeberisch und politisch maßgebend den Rahmen für die geglückte wirtschaftliche  und gesellschaftliche  Eingliederung der Vertriebenen in Deutschland schufen. Rudolf Wagner hat viele Büchern geschrieben über Ostdeutschen und insbesondere über Galizien und Bukowina. Seinen Erfahrung und Tätigkeit sind heute wichtige Quelle für die Historiker. Ich gebe Ihnen nur drei Beispielen, Rudolf Wagner, Die Bukowina und ihre Deutschen, Wien 1979; Spuren der deutschen Einwanderung in die Bukowina vor 200 Jahren – Grenzschutz und Adel in österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983; Die Revolutionsjahre 1848/1949 im Königreich Galizien-Lodomerien (einschließlich Bukowina). Dokumete aus österreichischer Zeit, Verlag Der Südostdeutsche, München, 1983.

Rudolf Wagner ist in 2004 gestorben.

Ziua eroilor români I

 

A trecut o lună de la ziua eroilor, sărbătorită anul acesta conform calendarului ortodox român în data de 25 mai. Am reușit să găsesc răgazul și liniștea necesară pentru a scrie retrospectiv câteva rânnduri depsre această zi, despre acest simbol de fapt, eroii naționali și comemorarea acestora. Precum în urmă cu 7 ani, am avut posibilitatea de a merge din nou în pelerinaj la cimitirul militar român din Soulzmatt. În 2010 eram student cu o bursă la Universitatea din Strasbourg unde am primit temă la seminarul de istorie contemporană coordonat atunci de prof. Jean Noel Gradhomme nimic altceva decât istoria cimitirului militar român din Soulzmatt. Nu mai auzisem până atunci de acest cimitir și cu atât mai puțin știam că există câteva cimitire militare române în Franța. Atunci am început o cercetare de câteva luni desfășurată în arhiva bibliotecii naționale privind presa alsaciană din ultimele decenii, dar și în arhiva orașului Soulzmatt și prin documentele puse la dispoziție de parohia ortodoxă română din Strasbourg. În cele din urmă, această simplă temă semestrială a luat forma unui articol pe care l-am publicat un an mai târziu la editura Presa Universitară Clujeană (a se vedea Pelerinajul romanilor la cimitirul militar de la Soultzmatt (1984-2010)  în volumul  Lucrările Conferinței Naționale’’ Viața cotidiana, familie, alimentație și populație în secolele XVIII-XXI’’, Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011). Era prea simplu să scriu doar despre cimitir, astfel încât am încercat să încadrez acest spațiu sacru în viața cotidiană a comunității românilor din diaspora și nu numai. Am cercetat pelerinajul efectuat la Soulzmatt în perioada 1986-2011. Practic anul 1986 este anul în care apare parohia ortodoxă română la Strasbourg, preot paroh fiind Vasile Iorgulescu, iar anul 2011 era anul în care finalizam cercetările mele asupra acestei teme. Sau cel puțin așa credeam atunci. Ulterior aveam să descopăr mai multe lucruri despre acest cimitir militar precum și despre exilul și diaspora română din Franța și din Germania. Acum, la șapte ani distanță, aș mai avea câteva pagini de adăugat, dacă  nu chiar un al doilea articol de scris, în urma materialului scris. Însă alt aspect al acestui pelerinaj constituie subiectul acestor rânduri. Ce este un erou? Mai are România eroi? Iar dacă da, locul acestora se află în memoria colectivă sau individuală?

Acestea sunt câteva întrebări la care se gândește orice pelerin plecat pe un drum a cărui destinație este locul unde sunt îngropați soldații căzuți pe fronturile din Primul Război Mondial. În fapt, acești soldați români au căzut prizonieri pe frontul din Ardeal. Odată ce România a atacat Austro-Ungaria în 1916, Germania a ripostat la rândul său în virtutea alianțelor militare pe care le-a avut cu Coroana Habsburgică. În consecință, în urma înfrângerilor suferite, o parte din prizonierii români de pe front au fost duși în lagăre de muncă din Franța, în Alsacia, pentru a lucra în pădure la extragerea lemnului necesar fortificațiilor și industriei militare. Mulți dintre aceștia au murit de foame. Majoritatea nu s-au mai întors în România. Astfel, doar la Soulzmatt sunt îngropați aproximativ 600 de soldați români, cei mai mulți dintre aceștia au decedat în iarna dintre 1916-1917. Amintirea lor ar trebui să ne determine să prețuim mai mult nu doar istoria românilor dar și România, așa cum arată ea, ca țară, ca națiune, ca societate. Desigur sunt și excepții. Este dificil spre exemplu de prețuit pe cei care nici nu  cunosc nici nu au interesul pentru istoria acestor oameni care în urmă cu 100 de ani și-au dat viața pentru țara lor. Spre exemplu este imposibil de prețuit o clasă politică care nu doar că se află la 100 de ani distanță cronologică de acești simplii soldați căzuți pe front, însă  din punct de vedere al sacrificiilor făcute pentru țara lor, în comparație cu orice soldat se vor afla la o distanță de ani lumină. Dacă vom căuta în  biografia politicienilor să vedem la ce au renunțat aceștia pentru a face ceva pentru România, și dacă au făcut ceva pentru România, se poate să nu avem ce găsi. Dacă ne vom interesa de proiectele și virtuțile care-i recomandă, se poate ca întreaga noastră cercetare să rămână fără obiect…  Deisigur, această comparație poate este neinspirată date fiind circumstanțele diferite, de la un secol la altul, condiția socială, politică, culturală, economică a fiecărei persoane. Este cu totul excepțională spre exemplu situația lui Maximilian Kolbe care a și-a dat viața pentru salvarea unui confrate în lagărul de exterminare de la Auschwitz. De asemenea, probabil alte asemenea cazuri  excepționale din istoria Holocaustului scot în evidență individualități unice, extraordinare, exemplare cu atât mai mult cu cât ele contrastează cu barabarismul și primitivismul ideologiei și practicilor național-socialiste duse la un nivel fără precedent, industrial, de proporții uriașe, ceea ce este deja cunoscut a fi nu doar Holocaustul, genocidul din Europa, distrugerea cunoscutei Mitteleuropa dar și al II-lea Război Mondial cu toate consecințele sale vizibile până în prezent.

Însă  cu atât mai mult, se poate spune, că atunci când ai toate pârghiile, toate posibilitățile necesare, toate mecanismele în timp de pace și siguranță economică, tocmai atunci ai mediul prielnic penntru a face ceva bun pentru cei pe care-i reprezinți. Or ce fac actualii politicieni pentru drapaleul pe care-l arborează la gât, la brâu, pe braț, pe diferite obiecte asemenea unui trofeu de vânătoare. Evident cele treci culori, roșu, auriu și albastru sunt frumoase, însă ele nu constituie doar un simbol de afișat ci și un o entitate care se hrănește cultural, politic, social, economic cu ceea ce produce un popor și mai ales elita acestuia. Când naționala de handbal câștigă un campionat atunci drapelul se află pe podium, pe primul loc, iar o întreagă națiune trăiește această victorie. Cand un președinte al statului se întâlnește cu un omolog al său, drapelul stă la masa dialogului iar o întreagă națiune este reprezentată acolo, când un om de știință câștigă premiul Nobel pentru descoperirile sale, o întreagă țară este cu el, așezându-se asemenea unui pediestal care se mândrește cu statuia sa. Acesta este un erou. Acesta este un reper, fie că se numește Herta Muller sau Elie Wiesel. Acesta este un indiciu că un tricol trăiește, că o națiune este vie, iar sacrificiul soldaților români din Primul Război Mondial este un asemenea act, pentru ca o națiune, o țară, un popor să trăiască, să rămână viu. Nu este doar cazul românilor. Evident jertfa adusă de soldații altor națiuni în situații mai mult sau mai puțin similare, în Primul Război Mondial, a se vedea cazul Italiei, în al Doilea Război  Mondial, cazul Poloniei mai ales, dar și după acesta, cum ar fi formarea statului Israel în 1949, toate acestea sunt exemple în care soldații acestor națiuni s-au jertfit pentru ca aceste popoare să existe, să trăiască și mai ales să fie drepte, cu capul sus, cu demnitate în rândul celorlalte state care altfel le-ar fi nimicit. Acesta este profilul eroului, elementul prin care națiunea sa trăiește, vibrează și se ridică asemenea celorlalte state de care se înconjoară.

Însă mai are România eroi?

Desigur, eroii există, fiecare erou constiuie arhetipul pentru părintele ideal, pentru prietenul ideal, pentru dascălul ideal. Însă aceste lucruri nu vor fi vizibile în presă, pe scena politică și cu atât mai puțin în spațiul public invadat din ce in ce mai mult de pseudo-valori și impostură și cu atât mai puțin în rețelele de socializare, unde totul se află doar la cateva secunde distanță. Însă despre toate acestea, data viitoare…

Saul Friedlӓnder, Wohin die Erinnerung führt Mein Leben

 

9783406697708_large

Saul Friedlӓnder, Wohin die Erinnerung fuhrt Mein Leben, C.H. Beck, Munchen 2016

Pasionații de istorie au la dispoziție încă un volum de memorii ale unuia dintre cei mai cunoscuți istorici din prezent, care a supraviețuit Holocaustului iar cu timpul și-a dedicat viața tocmai cataclismului care a răpit viața propriilor părinți, a prietenilor și cunoscuților. Istoricul reușește să construiască istoria altora însă cu mare dificultate poate reconstitui propria istorie, aceasta fiind marcată de nenumărate suferințe, pierderi, crize, angoase, temeri mai mult sau mai puțin justificate, răni provocate de societate și nevindecate de nimeni.

Saul Friedlander povestește în ultima sa carte de memorii (Unde duc amintirile – Viața mea) cum întipul sejurului său în Israel pentru început a fost amgajat civil în armata israeliană, după a lucrat chiar serviciul de informții în unitatea Intelligence 2, transformată ulterior în unitate de informații externe Unit 8200. Însă, în tot acest timp, amitirea Parisului și nostalgia unei societăți franceze din timpul copilăriei au continuat să-l urmărească și să nu-i dea pace asemenea gândurilor reîntoarcerii în Europa, în locurile sale natale.  Privind în urmă și scriind aceste rânduri, Friedlӓnder ridică problema identității sale. Este el european? Sau israelit? Sau american? American nu poate fi deoarece în momentul plecării în America, 1982, avea deja o identitate culturală forjată. Astfel, deduce că aceiași situație este și în momentul plecării sale în Israel, 1948, deși avea doar 16 ani, din punct de vedere al  formării culturale, se identifică cu Franța și societatea franceză. Cultura franceză este cea care l-a parcat definitiv deoarece ea i-a dat primii ani de școală, o limbă în care să se exprime atât în vorbirea curentă cât și în scris, un fel de a gândi, de a analiza dar și de a visa propriile dorințe și idei.

După cinci ani de ședere in Israel, Friedlander se întoarce la Paris pentru a-și continua studiile, la o universitate, după spusele sale, mai bună decât cele israelite. Astfel, în 1953 Saul Friedlӓnder își începe studiile universitare la Science Po. Însă Parisul nu reușește să-l rețină nici de această dată iar o altă destinație, cel puțin la fel de exotică pentru anii`50 precum Israelul-l va ademeni pe viitorul istoric: Suedia. Din Suedia înapoi în Franța, după în Statele Unite ale Americii și tot așa mai departe. Un adevărat periplu pe trei continente ale viitorului istoric al Holocaustului care avea să devină Saul Friedlӓnder. După ce și-a susținut docotratul în Elveția, tema disertației fiind reațiile dintre SUA și Germania în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a urmat o perioadă de 17 ani în care a fost cadru didactic la Geneva. Desigur în tot acest timp nu a rămas doar în Elveția, călătoriile, cercetările, studiile și cursurile predate au continuat nu doar  în Europa dar și în Israel și în SUA.

În cartea sa Saul Frielӓnder povestește un episod foarte interesant petrecut a Berlin în 1986. Fiind invitat de istoricul Erns Nolte la masă, Saul Frielӓnder este întrbat de gazda sa care este dimensiunea definitorie pentru un evreu, originea biologică sau cultura? Cu alte cuvinte un evreu se identifică din punct de vedere genetic sau cultural? Întrebarea venea tocmai în zorii evenimentului cunoscut drept ,,Cearta istoricilor’’ început în Germania între Nolte și Habermas și continuat ulterior și în alte state. Desigur în România nu interesa pe nimeni acest subiect – istoria Holocaustului – atât înainte de 1989 cât și după, drept dovadă numărul redus de cărți publicate/traduse pe marginea acestui subiect. Nici cărțile lui Frielӓnder nu au fost traduse. Evident, întrebarea ridicată de Nolte în cadrul cinei nu era o noutate pentru spațiul ideilor și mai ales pentru istorici. Însă, ea avea, cel puțin, o notă de malițiozitate. Frielӓnder povestește cum a încercat să explice politicos că acesta este un subiect clarificat, în urma discuțiilor de decenii care au urmat celui de al II-lea Război Mondial și implicit înființării statului Israel. Însă Nolte își repetă întrebarea insistâd să primească un răspuns concret, moment în care oaspetele său se ridică de la masă și se retrage. De atunci, conform amintirilor sale, nu a mai fost la Berlin…

Evenimentul din 1986 este important deoarece, dacă este să dăm crezare autorului, această întâmplare cu Ernst Nolte l-a determinat să se dedice cercetării și scrierii istoriei Holocaustului. Drept dovadă faptul că zece ani mai târziu apare monumentala lucrarea ,,Cel de al III-lea Reich și evreii’’. Lucrarea constituie în fapt o referință pentru istoria secolului XX, nu doar pentru istoria Germaniei, drept pentru care Frielӓander a primit ulterior și mai multe premii și distincții. Însă nu premiile și recunoștința academicienilor este important ci  informația istorică adusă în fața publicului larg. Pentru acest lucru autorul merită respectul și interesul cititorilor pasionați de istorie și din România și mai ales al editurilor.

Dacă încercăm să-l localizăm pe Saul Frielӓnder undeva în timp și mai ales în spațiu este dificil. În cazul în care ne gândim la parcursul său până în anii `60 sau `70 sau chiar `80 este greu de spus că are a urmat un anumit drum cunoscut, o carieră, o viață normală, etc. De altfel, așa um avea să declare și singur pentru revista ,,Der Spiegel’’, patria sa este istoria sa, istoria sa însemnând și istoria poporului evreu, care, să nu uităm, are o viață de cel puțin 3000 de ani. Cartea recomandată nu doar istoricilor perioadei secolului XX, cât și amatorilor dar mai ales, subliniez acest aspect mai ales: negaționiștilor Holocaustului.