De la o țară de consumatori la o țară de consumați

IMG_20170311_071557

Un zbor obișnuit precum oricare altul. Avionul se ridica repede de pe pamânt luând direcția vestului iar cu el ceea ce are cel mai bun și mai neprețuit această țară: oamenii și speranțele lor. În urmă, rămâne un pământ înca insuficient prețuit. Munții, apele, câmpiile, o diversitate și un colorit neașteptat într-un răsărit rece de primăvară. Este timpul reînoirii. Însă ce anume renaște, unde, cum, sub ce forme? Natura? Oamenii? Privesc în jur și observ chipuri care vor duce cu ei speranțele, planurile și energiile lor pe alte meleaguri, poate mai mult, sau mai puțin colorate, însă altele, altele, mereu altele. Sunt oameni care au nevoie de ceva, de ceva ce nu (mai) găsesc la ei acasă. Ce s-a întâmplat oare  în acești ultimi 20 de ani, de ce există această deziluzie și deznădejde la nivelul unui întreg continent nu doar la nivelul unei țări? Europa pare a fi pierdut energia și avântul celor care în alte timpuri au fondat imperii coloniale, au descoperit și redescoperit lumea sub feluritele ei chipuri, indiferent de îndepărtări, înălțimi sau vitregiile naturii și ale vremii. Acum, în anul de grație 2017 totul pare a fi dat, totul pare fi cunoscut, știut, stăpânit. În fapt, un sentiment de autosuficiență și mulțumire de sine stăpânește masele. Fiecare suflet și-a consumat propria vlagă, propria vigoare arzând pentru diverse și diverse false nevoi, fie de natură materială fie de natură spirituală. Omul nu mai este nici măcar umilul homo faber descris de Bergson, omul nu mai are nici măcar libertatea îngăduită de Marx și anume acolo unde timpul său de muncă se termină începe și timpul său liber, omul nu mai este regăsit nici în homo ludens a lui Huizinga, el nu mai știe să se joace, el are o tabletă, un telefon sau un monitor în fața ochilor. Omul nu mai consumă, el este consumat de produsele pe care consideră că le consumă, de care crede că se bucură. Omul a devenit adevărata marfă a marilor piețe de desfacere, el este un produs al pieții comerciale iar nu piața o expresie a nevoilor sale. Ce cumplită rasturnare de valori! Nu mai există comuniune între oameni, atât timp cât ei au pierdut simțul, timpul și rostul jocului. Da, jocul real are un timp al său, o vârstă pe care omul o trăiește, individual sau în grup. Simțul jocului esteexpresia plăcerii interacțiunii cu celălalt, oricine ar fi el, a dezvoltării rolurilor și responsabilităților pe paza unor reguli. Jocul are astfel propriul său rost, asemenea unui limbaj, a unei comunicări firești între oameni. El necesită asumarea unor responsabilități, a unor virtuți (competitivitatea, loialitatea, fidelitatea) dar și a unor valori inconturnabile asemenea respectului, atât pentru adversar cât și pentru coechipier indiferent de locul ocupat pe scara ierarhică a grupului. Într-o societate de consum totul se univormizează, se pierde, se anulează iar într-o lumea unde totul este consumat și consumptibil, cu atât mai mult. Teoria dreptului civil prezintă bunurile într-o largă varietate de categorii, iar una dintre ele este tocmai cea a bunurilor consumptibile, adică a bunurilor care prin utilizarea lor dispar, sunt consumate. Un banal exemplu poate fi arderea combustibililor, indiferent de natura lor. În mod paradoxal, ceea ce natura umană ar trebui să contrazică, se devodește a fi tocmai invers: oamenii se transformă din consumatori în bunuri  consumptibile.  Desigur, poate fi ridicată întrebarea: consumați de către cine? Când? Cum? Cel mai apropiat răspuns de realitate ar putea fi următorul: omul modern, conectat la toate sursele de informații posibile, aflat în fața unei oferte iepuizabile de noi nevoi și inedite necesități,  arde de nerăbdare să știe, să vadă și mai ales să posede cât mai mult/multe. Din această imperioasă nevoie apare și risipa combustiei interne, a ceea ce este spiritul, sufletul, viața în sine. Omul modern își pierde sufletul în marea masă uniformă, amorfă, sterilă a lumii de care se înconjoară. El nu îndrăznește să ridice capul, el nu cugetă la ieșirea din obsucuritatea sa, el este complice cu acest mediu. Omul modern îi lipsește curajul afirmării propriei personalități, îi lipsește voința rostirii adevărului, îi lipsește demnitatea recunoașterii omului mai bun decât el și mai ales îi lipsește empatia și emoția trăită față de și în prezența celuilalt, al alterității sale. Mai cunoaște omul modern bucuria de a face un bine, total dezinteresat, responsabilitatea de a se gândi la binele colectiv, înțelepciunea de a fi tolerant cu ucenicul și învățăcelul dar  crunt ne neiertător  cu cel mișel și viclean? Greu de crezut.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s