Pledoarie pentru istorie

 

 

La cursul de filosofia istoriei profesorul ne spunea că este dreptul și datoria noastră de a ne implica în politică. Noi, studenți ai Facultății de Istorie și Filozofie a Universității Babeș-Bolyai  ascultam cu atenție ce spunea profesorul Doru Radosav (profesor și director la vremea acea a Bibliotecii Universitare Lucian Blaga pe care a modernizat-o și dotat-o conform standardelor occidentale). Profesorul vedea în toată istoria, în toate instituțiile, în toate programele politice, în toate regimurile politice: oameni. Profesorul considera că toate acestea sunt realizate de oameni pentru oameni și ele reprezintă în special oameni. Cu greu am înțeles de ce acest curs a fost așezat tocmai în ultimul an de studii. Poate mi-ar fi fost foarte utile aceste prelegeri chiar din primul an de studii, poate chiar din primul semestru. Erau atât de multe idei, atâtea perspective noi, și posibilitatea unei analize complexe și riguroase. Însă desigur nu puteam face filosofia a ceva ce nu cunoșteam încă. Astfel, cursul de filosofia a istoriei venea practic la finele a trei ani de studii de istorie, semantică, hermeneutică, istoriografie zeci de examene, sute, poate mii de seminare, cursuri și zile de lectură petrecute la diferite biblioteci din România și din Occident.

Evident ca absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie mi-au rămas întipărite în minte aceste vorbe. La fel cum au rămas prelegerile unor alți mari profesori precum Ion Aurel Pop (ales rector al universității în anul 2012), Andrei Marga (fost rector), Ioan Piso (director al muzeului de istorie), Alexander Baumgarten (traducător din Aristotel, Sf. Augustin, Plotin, Toma, etc.), Ovidiu Ghita (decan al facultății), Virgil Țârău și alții. Din partea fiecăruia am simțit că ni se transmite o anumită datorie morală de a apăra ceva. În primul rând ar fi libertatea ideilor. Altfel spus posibilitatea de a gândi mereu liber și neîngrădit de nimic raportându-ne mereu la structura valorilor transmise pe parcursul secolelor de istorie ce au  precedat existența noastră.  În mod clar istoricul nu este cel care se apucă să scrie istorie cu inițială (Istoria) ca și cum în limba română substantivele ar fi ortografiate precum în limba germană cu litere mari. De asemenea nici istoricul nici filosoful nu se vor bate cu pumnul în piept că ei sunt intelectuali și ei sunt cei care știu să facă ordine în lume (deși dacă ar fi să-l credem pe Platon, în lume va domni pacea doar când filosofii vor conduce lumea…). În facultate de istorie și filosofie am învățat și ceea ce înseamnă a fi smerit, conștiincios, perseverent, să știi că meritele tale sunt validate doar prin operă, creație, ani, adică zeci de ani de muncă și recunoștința generațiilor pe care dacă nu le poți forma, le poți cel puțin oferi un instrument de lucru. Este o scurtă și prețioasă clipă de luciditate pe care doar adevărații dascăli  își permit luxul de a ți-o oferi în beția anilor de studenție. Te vei bucura de înțelesul și bogăția cuvintelor lor doar după ani de zile când vei vedea că prin munca ta poți face un bine altora.

Este dezirabil ca un lucru să fie bine înțeles: diploma de la o facultate de istorie și filosofie nu te face istoric și nici filosof. De altfel pe diplomă nici nu scrie ,,istoric’’ la fel cum nici o diplomă de doctor în istorie sau filozofie nu îți poate oferi acest statut. Este nevoie de decenii pentru a te remarca ca istoric odată în breasla istoricilor și a doua oară în societate ca intelectual. Maturitatea gândirii intelectuale nu este dobândită decât în jurul anilor 40-50 iar desăvârșirea acesteia poate surveni mult mai târziu. Ca intelectual nu te oprești niciodată din scris și mai ales din citit. Există (deja) prea mulți ,,intelectuali’’ care scriu fără să citească sau vorbesc mai mult decât citesc și implicit decât pot cunoaște. Așadar impostura este  la ordinea zilei inclusiv în masa eterogenă a ,,intelectualilor.’’ A se vedea în special slaba pregătire a cadrelor didactice din mediul pre-universitar și rezultatele elevilor care confirmă lipsa pregătirii profesorilor lor atunci când trebuie să susțină un examen de bacalaureat.

Desigur istoricul se poate implica în politică, sau/și absolventul unei facultăți de istorie, cu mențiunea că el își va complica viața mai mult decât își poate imagina. Alegerea devine realmente o problemă atunci când își complică viața întregii familii: mai puține ore de stat acasă, mai multe nopți petrecute în diferite birouri, mai multe insomnii și mai multe deplasări în țară sau în afara ei. El se poate angaja în societate dăruindu-se și dedicându-se maselor, nu doar publicului avizat care ar fi în măsură să-i citească opera. Însă cu ce costuri uneori? În istoria românilor avem deja două exemple importante. Primul, Nicolae Iorga, a fost profesor și prim-ministru iar în cele din urmă a sfârșit fiind ucis de legionari în 1940. Gheorghe Brătianu, descendent al unei familii de politicieni care și-a adus incontestabila contribuție la făurirea României moderne, după ce a scris despre Marea Neagra, istoria românilor și a militat pentru democrație a sfârșit în închisoarea de la Sighet, fiind exterminat efectiv de comuniști. Astfel, unii văd mai mult funcția, decât rostul istoricului în acea funcție și trec imediat la execuție, fie ea psihologică, mediatică, cinică, uneori, după cum se poate vedea, chiar fizică (este de menționat aici inclusiv cazul istoricului religiilor Ioan Petru Culianu, executat mișelește într-o toaletă la Universitatea din Chicago!).

Există o anumită similitudine între istoric și jurist. Desigur nu este ușor să înțelegi acest dublu registru. Nu sunt deloc mulți cei care au dubla calificare, atât cea de istoric cât și cea de jurist. Cu atât mai mult nu sunt prea  mulți cei care pot face lucruri remarcabile atât în istorie cât și în științele juridice. Însă o explicație a acestei similitudini este de bun augur. Se poate observa foarte bine că juristul lucrează pe baza unor coduri de legi – penal, civil, fiscal – unde faptele sunt încadrate în norme juridice. Istoricul lucrează cu evenimente, fenomene, idei, oameni care se încadrează într-un anumit canon, care au propriile lor norme – istorice – regăsindu-și fiecare propriul registru. Astfel, o revoluție este o revoluție, un război rămâne un război nu o revoltă, un asasinat politic este un asasinat nu un accident, schimbarea unui lider politic rămâne o schimbare nu perpetuarea puterilor aceluiași om, iar o constituție va fi mereu o constituție nu un pamflet. Tot astfel un omor rămâne un omor – desigur având în subsidiar multiplele sale categorii și subcategorii  – violul rămâne viol iar furtul furt.

Asemănarea dintre istoric și jurist merge dincolo de încadrarea evenimentelor, a faptelor în anumite categorii sau norme. Atât istoricul cât și juristul au un anumit discernământ și observă cu o anumită claritate societatea. Mai mult, ea devine ordonată, ierarhizată, există o anumită clasificare a tot ceea ce a existat și există. În lumina acestor canoane putem clasifica și ceea ce urmează, sau ceea ce poate urma. Desigur este și o capcana întinsă celora care cred că pot anticipa, pot citi în evoluția istorică a evenimentelor și o posibilă viitoare evoluție a societății prezente. Nu poți anticipa evenimentele foarte mult în timp, însă le poți clasifica, le poți ordona, încadra în categorii, iar astfel lucrând cu categorii lucrezi cu concepte, cu simboluri, cu noțiuni care au rolul de ordona și de a crea ierarhii, structuri nu haos și dezastru. Așadar, istoricul precum și juristul este cel care poate reacționa și acționa față de o anumită stare de fapt. El este cel care poate oferi  o incontestabilă plusvaloare ( valoare adăugată în limbaj economic însă un element real, cât se poate de vizibil mai ales în lumea serviciilor și al comerțului). Iar cu cât cunoștințele sale sunt mai temeinice cu atât voința sa este mai puternică în desăvârșirea proiectelor sale. Istoricul se poate dovedi la fel de util societății pe cât este juristul.  Amândoi pot construi un edificiu instituțional, un program, un proiect, o platformă de lucru, un cadru de acțiune. Amândoi se pot implica civic sau politic însă nu pentru a folosi societatea civilă respectiv politica ca un scop în sine, un obiectiv ultim pe lista dobândirii unor titluri proprii ci dimpotrivă, valorificarea sa ca o pârghie pentru realizarea unor proiecte de anvergură. Istoricul precum și juristul poate contura, poate da formă și sens politicii, o poate organiza, ordona și orienta. Invers, dacă politica formează istoricul sau juristul se ajunge la un adevărat fiasco. A se vedea încercările lui Carl Schmitt de a justifica/legitima din punct de vedere a unei doctrine juridice proprii apariția și existența celui de al III-lea Reich. A eșuat într-un mod lamentabil metamorfozând politica, teologia și dreptul în ceea ce el a numit ,,teologie politică’’.  Altfel spus politicienii s-au ocupat de edificarea unei noi religii, unde divinitatea a fost înlocuită de dreptul celui mai puternic, iar Biblia de Mein Kampf, slujba de duminică de mitingul politic, sărbătorile religioase de defilările militare iar în cele din urmă orașele de ghetouri, lagăre de concentrare/exterminare și un mare caldarâm de ruine. ,,Realitatea este ca apa: oricât de sinuos este formatul în care curge, apa își va găsi locul în care să se stabilizeze’’ (prof. Gheorghe Pipera).  Astfel ține de capacitatea/competența juristului (avocați, judecători, procurori, profesori, etc. ) de a construi un format juridic în care să așeze realitatea, respectiv de iscusința istoricului de a-i defini paradigma istorică.

În definitiv, istoria organizează, ordonează, așază omul în lume și-i oferă un sens. A suprima orele de istorie din școală, din licee înseamnă a suprima această ordine naturală. A reduce numărul de ore de la două la una pe săptămână înseamnă a reduce, a diminua complexitatea identității fiecărui om și implicit reducerea capacității sale de a-și ordona propriul mediu în care trăiește. A elimina lecții întregi de istorie înseamnă a elimina din universul elevilor întrebări și răspunsuri care le-ar fi oferit o anumită statornicie în viață și în același timp o anumită libertate de gândire. Ce reprezentare a propriei sale persoane, a propriei sale familii, a propriei sale națiuni va avea un elev care va decide să plece la studii în Occident dacă el nu și-a cunoscut propria istorie? Oare nu se va pierde el în efervescența etnică, culturală, religioasă a marilor orașe universitare? La aceste lucruri trebuie să răspundă cei care în definitiv răspund de formare generațiilor de elevi în această perioadă. Decizia/deciziile lor nu-i va exonera de răspundere dacă peste câțiva zeci de ani se va ajunge la concluzia că nu mai are cine le plăti pensia deoarece toți tinerii au plecat din România. La urma urmei, cum să nu pleci dintr-un loc pe care nu-l cunoști și pe care nu te-a ajutat nimeni să-l cunoști? Atâta vreme cât nu vezi, nu asculți, nu cunoști ceva nici nu-l poți iubi, iar plecarea devine un fapt firesc. Cum poate avea inițiativă un elev, viitor student, dacă el nu are exemplele juste la îndemână. Iar de cele mai multe ori acestea nu se găsesc în viața cotidiană, ele rămân o rara avis. Să observăm situația din Republica Moldova. Dincolo de manipularea cotidiană și serviciile secrete ale diferitelor state omniprezente în aceste focare de criză,  există o carență uriașă în ceea ce privește identitatea națională/statală a moldovenilor. De ce? Deoarece această entitate ,,republica Moldova’’ este o creație artificială unde istoria a fost falsificată  zeci de ani de zile. Acum, în anul de grație 2016, absența unei bune informări și formări din punct de vedere istoric/cultural a dus la apariția acestor conflicte care au și o miză identitară. La urma urmei, orice locuitor al Chișinăului găsește legitimă întrebarea: ce sunt moldovenii? Români, ruși, ucraineni, găgăuzi, tătari?  Asemenea încotro să se îndrepte republica lor, spre Rusia sau spre Uniunea Europeană? La toate aceste întrebări ar fi trebuit să fi primit răspuns la orele de istorie, corecte, juste și necesare în timpul anilor de școală. Azi, locuitorii Chișinăului ies pe străzi pentru a găsi o formă de răspuns la ceea ce nu a reușit să răspundă un sistem/minister al educației.

Pledez pentru revenirea la o pregătire normală, la un program normal în școli și licee, pentru cel

puțin două ore de istorie pe săptămână indiferent de profilul ales (uman/real). Pledez pentru o bună

îndrumare a elevilor în ceea ce privește istoria, fără grabă, cu mult calm, fără lacune, cu informații bine

structurate, fără naționalisme care sfidează logica și rigoarea științei, ci cu bun simț și responsabilitate.

Pledez pentru repunerea istoriei în dreptul său și implicit a dreptului în realitate. Pledez pentru dreptul

la memorie pe care-l au strămoșii noștri și implicit pentru dreptul nostru de-ai cunoaște și de a discuta

despre ei inclusiv la orele de curs. Pledez pentru acest drept al istoriei ca disciplină, asemenea istoriei

dreptului ca materie necesară viitorilor juriști, istorici, umaniști din toate breslele și curentele de

gândire. În definitiv este o istorie a noastră, a tuturor, un bun de patrimoniu, un drept și o datorie

morală de a o păstra și de a o transmite mai departe.  Pledez pentru ca toți absolvenții de istorie să ia

act de  ceea ce se întâmplă și să nu fie indiferenți în fața acestei amenințări la adresa istoriei și a culturii.

În definitiv este un minim exercițiu de libertate și demnitate această pledoarie pentru istorie.

DSC07998

La Cluj-Napoca, într-una din cele mai frumoase librării ale orașului.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s