Sacru și profan în filmele lui Tarkovski

Andrei_Tarkovsky

,,Catolia după Constantin Noica este setea de universal, existând și opusul – acatolia. Tarkovski redă prin filmele sale această catolie.’’ Cristian Tudor Popescu

Facultatea de Filozofie din București a dedicat o seară filmelor realizate de regizorul rus Andrei Tarkovski (1932-1986) și în special temei – aproape tabu pentru spațiul și timpul în care el a creat  – sacru în filmele sale. Seara a fost deschisă de Daniel Nica cu ,,câteva’’ cuvinte despre teoria sacrului în filosofia lui Rudolf Otto și Mircea Eliade. Sunt de reținut ideile esențiale. Prima reflecție asupra sacrului – sub acest concept – a aparținut lui Rudolf Otto. Nu doar conceptul de sacru, de Dumnezeu ci o dimensiune la care omul se raportează cu toată ființa sa. Cele două trăsături majore identificate de Otto sunt  Misterius tremens și Misterium fascinans. Sacrul nu este atât Dumnezeul filosofilor ci Dumnezeul viu, al tuturor. Pentru Otto sacrul este cu totul și cu totul altceva decât ceea ce omul poate trăi zilnic.

Eliade preia acest concep, iar pe parcursul lucrărilor sale el delimitează sacrul ca fiind drept opusul profanului. Pentru Eliade, sacrul nu este o realitate sensibilă ci o realitate care se manifestă, prin semnificațiile sale sub ceea ce istoricul religiilor  numește ,,hierofanie.’’ Manifestând sacrul, un obiect nu rămâne un obiect profan ci este o reprezentare a sacrului. Aceste reprezentări –  după Eliade – fac parte din universul mental al omului. O hierofanie este o ruptură de nivel. Ceea ce încearcă omul religios este transferul dinspre spațiul sacru spre spațiul mundan, un transfer dinspre ordine spre haos, sau o punere în ordine a haosului.

Omul arhaic are o reprezentare sacră a manifestării spațiului și timpului. Homo religiosus nu este un om care a dispărut. Această tipologie, din punctul de vedere al lui Eliade,  nu poate să dispară. Spre exemplu petrecerile de anul nou sunt o celebrare a sfârșitului de an și începutul noului an, iar petrecerile nu au doar o dimensiune strict profană.  Această celebrare are o manifestare sacră.

În secolul XXI  – prin modul în care sunt abordate bunurile de larg consum – marfa a primit o dimensiune sacră. Lumea modernă devine o fabrică de noi și noi hierofanii.  Mall-ul este noul axis mundi.

Eroii din filmele ,,Călăuza’’ și ,,Nostalgia’’

Al doilea invitat, Cristian Tudor Popescu și-a început ,,prelegerea’’ abrupt: acesta nu este un templu – facultatea/universitatea – și eu trăiesc totuși seara aceasta cu dumneavoastră o hierofaniei.

Sunt de reținut câteva idei esențiale expuse de Cristian Tudor Popescu. Tarkovski nu a făcut decât 7 filme în toată cariera sa. Filmele sale nu sunt accesibile tuturor. Nu pot sa nu vorbesc despre ideea de Mall.  Cineva care nu este inclus in trendul unui anumit brand este considerat un ciudat. Ideea este de a trăi această viață la maxim. Nu ceva, altceva, altcândva, o promisiune, o idee, eventual într-o altă epocă, la o altă vârstă sau chiar într-o altă viață.

Mormântul lui Tarkovski nu se află în Rusia, el nedorind să fie înmormântat acolo. Regizorul este înmormântat la Paris în cimitirul rus Saint Genevieve des Bois.  Pe mormântul său se află un monument – un crucifix așezat pe o miniatură a Golgotei cu 7 trepte ce simbolizează cele 7 filme realizate de regizor – pe suprafața căruia stă scris ,,omul care a văzut îngerul’’.

Tarkovski a fost prizat de foarte multă lume asemenea lui Arsenie Boca în România anului de grație 2015. Pentru Tarkovski, dimpotrivă, religia îl interesează asemenea artei, ca forme  care transced. Transcedență înțeleasă ca Dumnezeu in afara lumii în timp ce imanență este înțeleasă ca o fărâmă de divinitate existentă în lume. Tarkovski este interesat de imanență, nu de transcendență.

Tarkovski și-a trăit arta. El considera că artistul este un servitor, că el are un destin, că ceva exterior ție ți-a pus  un semn pe frunte un semn al servituții față de propriul geniu aflat în slujba artei. Tarkovski nu a fost genul de artist care după ce termină un film începe să dea interviuri, să defileze pe covorul roșu, sau să pozeze în om modern.

Tarkovski a fost de o raționalitate extraordinară,  drept dovadă jurnalul său de artist ,,Sculptând în timp’’. El își teoretiza orice mișcare și pe care o reda în practică așa cum o prezenta în propriul jurnal.

Un element important introdus în film de Tarkovski: ,,camera dorințelor’’, un spațiu și timp al împlinirilor, al desăvârșirilor, al finalității în cele din urmă. Însă, camera dorințelor din filmul ,,Călăuza’’ împlinește dorințele, însă nu dorința pe care o ceri ci o dorință oarecare.

După Tarkovski, metafizica este posibilă pe ecran, prin film. În jurnalul său spune că atunci când aude de cinema politic îi vine să verse, deoarece asta înseamnă să pui pe ecran simboluri fantastice care sunt considerate a fi fantastice. În filmul ,,Oglinda’’ se mișcă pe ecran personaje despre care nu știm dacă trăiesc sau sunt moarte de mult timp. Tarkovski discută în acest film cu o anumită bătrână – inducând o nesiguranță ontologică, spectatorul nu știe dacă acea persoană mai trăiește sau este doar amintirea sa. Astfel Tarkovski  nu folosește un element nondiegetic – ceva ce nu se află în poveste –  ceva ce marchează în mod distinct. Acesta este elementul care-l deosebește pe Tarkovski de restul regizorilor. Pentru a evidenția moartea bătrânei, regizorul rus folosește discul de aburi, de condens lăsat pe o masă de mahon ca urmă a unei căni de ceai. După ce bătrâna a plecat cu cana de ceai pe masă rămâne doar această urmă. Urma se micșorează milimetru cu milimetru. Această pierdere a urmei de condens prin evaporarea condensului  este o redare a pierderii bătrânei, a dispariției sale prin moarte.

Tarkovski este un adept al iluminismului, adeptul ideii Sf. Augustin conform căreia orice efort vei face, orice tehnică și metodă vei aplică, fără iluminare totul este sortit eșecului. În acest context Tarkovski se percepe pe sine doar ca un transmițător umil al lucrului pe care el îl stăpânește.

Arta este menită să miște suflete nu să creeze idoli.

Stanislaw Lem se întreba în epoca aselenizării omului pe lună ,,ce căutăm noi în cosmos? Nu avem nevoie de alte ființe decât de oameni.’’  Poate sunt necesare aceste aselenizări pentru a redescoperi frumusețea Pământului. Răspunsul lui Tarkovski ar fi tocmai necesitatea acestor drumuri pentru a redescoperi și pentru a iubi Pământul. Nu poți iubi ceva dacă nu te îndepărtezi de acel ceva pentru a-l vedea de la distanță, de la foarte mare distanță. Doar astfel, după această distanțare, după această ruptură de nivel poți cunoaște, aprecia, poți iubi acel ceva/acea ceva de care tocmai te-ai îndepărtat.

Probabil această ,,îndepărtare’’ sau ,,distanțare’’ temporală este dezirabilă tocmai pentru a conștientiza ceea ce este vital, ceea ce merită cu adevărat toată atenția. O repoziționare ontologică a omului față de posibilele sale repere existențiale, pe care le iubește, le urăște și le iubește din nou deoarece nu mai există loc de altceva în relația dintre om și … Pământ! Nu există loc pentru Lună, Marte sau Saturn. Asemenea, între bărbat și (o singură!) femeie. Nu există loc pentru o a treia persoană în relația dintre cei doi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s