Stalinism pentru eternitate

astazi-e-ziua-ta-ion-iliescu-18446292

,,O utopie bazată pe credința în omnipotența  avangardei nu poate supraviețui fără țapi ispășitori, iar procedurile aplicate pentru a-i descoperi, pentru a-i inventa, pentru a-i acuza, pentru a-i supune oprobiului și pentru a-i distrugeau devenit doar mai crude și mai agresive.’’ Franz Borkenau

În contextul în care unul dintre foștii președinți ai României – Ion Iliescu, 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004 este chemat în instanță pentru a explica ceea ce s-a întâmplat în iunie 1990 la București cu ceea ce s-a numit generic ,,mineriadă/mineriade’’ îmi doresc să aduc în discuție una dintre cărțile lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, editată pentru prima dată de Polirom, la Iași în anul 2005. Ceea ce, probabil, marea parte a societății așteaptă este faptul ca acest fost președinte menționat să fie chemat în instanță și pentru evenimentele din decembrie 1989. Probabil dosarele aflate acum pe rol și declarațiile pe care le vor da cei anchetați vor constitui o sursă valoroasă pentru alte cărți precum cea a lui Vladimir Tismăneanu.

De ce stalinism pentru eternitate? Plec de la circumstanțele care au favorizat partidele extremiste, implicit opțiunile extreme, disperate la urma urmei, a celor care au votat/ales înainte de instaurarea unui regim politic pe care ulterior, inevitabil, l-au regretat. Citez un scurt fragment din cartea lui Vladimir Tismăneanu, pentru a vedea corespondențele/coincidențele  dintre perioada interbelică, perioada anilor `90 și nu mai puțin inclusiv perioada actuală, dinaintea alegerilor din 2016.

,,Tineretul român tânjea după modele existențiale noi și pure, iar scriitori precum Andre Malraux, Romain Rolland și Andre Gide erau la fel de populari la București în anii `30 ca și la Paris, Praga sau Barcelona. Țara se afla într-o stare de profundă sărăcie, frustrare și disperare, ceea ce constituia o bază pentru ideologii și acțiuni revoluționare, atât de stânga cât și de dreapta. Dar, în loc să profite de această situație și să încerce să caute adevăratele cauze ale nemulțumirii sociale, P.C.R. a tradus cu obediență în fapt tacticile suicidare concepute și impuse de către Comintern.’’ (p. 84) Vladimir Tismăneanu vorbește aici de  contextul politic interbelic din România, însă acesta nu este cu mult diferit de ceea ce a urmat după 1990. Pentru comuniștii din perioada interbelică, scrie Tismăneanu, socialismul nu putea fi decât stalinist, altfel nu se putea, iar deviațiile burgheze nu erau nici acceptate nici tolerate. Care este situația în România după 1990? Socialismul instaurat de Frontul Salvării Naționale, ulterior transformat în Partidul Democrației Socialiste din România (PDSR) nu a acceptat deviaționismul mic-burghez al studenților din București reuniți în Piața Universității în mai-iunie 1990. Cu atât mai puțin nu  a acceptat opoziția fermă a PNȚ-CD și parțial PNL. Drept răspuns, adresat, mișcărilor studențești, civice în definitiv și demonstrațiilor din stradă, precum și  opoziției, puterea politică din 1990 a permis și implicit a facilitat sosirea minerilor la București și distrugerile, vătămările corporale și pierderile de vieți omenești provocate de prezența  acestora în capitală. O metodă pur stalinistă de a sufoca din fașă orice formă de opoziție. Președintele României din anii 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 poate fi acuzat în acest context cel puțin de complicitate la infracțiune. Cel puțin! Unde a fost poliția? Unde au fost forțele de ordine? Într-adevăr Bucureștiul a fost stăpânit doar cu bâta? Într-adevăr România a fost guvernată prin forța și violența desantului în capitală a grupurilor de mineri dezlănțuite ulterior împotriva studenților, a politicienilor din opoziție și a intelectualilor?  Este posibil ca președintele unui stat să tolereze și să accepte asemenea violențe? Ulterior capetele de acuzare se pot succeda într-o lungă serie în ordinea cronologică a evenimentelor.

Vladimir Tismăneanu descrie stalinismul citându-l pe Isaac Deutscher: ,,magie primitivă și despotism asiatic’’, care cu greu ar fi putut atrage un intelectual. Drept dovadă faptul că ne ajung degetele de la o mână, probabil, pentru a arăta numărul intelectualilor autentici, comuniști, atrași de idealul marxist-leninist. Câți intelectuali au rămas alături de noua putere politică formată în România după decembrie `89? Atenție, am întrebat  intelectuali! Nu oportuniști!

(va urma…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s