Căzând în gol

,,Touching  the void”

Cazand-in-gol-Hexagon-800px

Anul acesta Editura Polirom a avut fericita inițiativă de a traduce o carte importantă din lumea alpinismului, Joe Simpson, Touching the void scrisă în 1988.

Joe Simpson este unul dintre norocoșii alpiniști care pot declara că s-au născut pentru a doua oară după ce au trecut printr-un accident cutremurător. Însă mult mai tulburătoare este povestea relației de prietenie-camaraderie dintre el și coechipierul său de care a depins viața sa și care într-un mod indirect l-a condamnat la moarte, Simon Yates. Cartea relatează așadar expediția lui Joe Simpson și a lui Simon Yates în Anzii peruvieni pe masivul Siula Grande din anul 1985. Povestea accidentului celor doi alpiniști și ,,colaborarea’’ dintre cei doi alpiniști a revoltat o lume întreagă. O situație delicată în care nimeni nu are de unde să știe cum ar fi reacționat dacă s-ar fi aflat acolo. Este greu să te imaginezi în persoana unuia dintre cei doi. De altfel, probabil este imposibil. Cartea stă la baza un foarte frumos documentar despre expediția celor doi, numit ,,Touching the void’’ realizat în anul 2003 de regizorul Kevin Macdonald.

Cartea începe cu descrierea a ceea ce este numit generic ,,tabăra de bază’’. În Siula Grande aceasta a fost amplasată de cei doi alpiniști la cota de 4600 m. O altitudine destul de mare de unde să pleci în traseu. Dacă ne gândim ca Matterhorn are 4478 metrii iar Mont Blanc 4809 metrii, ne putem imagina cât de sus afla această ,,tabăra de bază’’.

Simpson descrie destul de sumar  dar concret trăirile, bucuriile și fricile pe care le întâlnește sus, în drumul său spre vârfurile înzăpezite: ,,simțeam cum curge prin mine căldura, sângele și puterea. Era bine.’’ (p. 31) Partea inedită a expediției celor doi alpiniști, ceea ce face ca încercarea lor să fie unică, este escaladarea feței vestice a masivului Siula Grande. Pentru a înțelege dificultatea acesteia se cuvine menționat faptul că pe porțiunea de final, de la ultimul culoar de zăpadă și până în creastă pentru parcurgerea a 90 de metrii de perete acoperit de gheață și zăpadă au fost necesare patru ore. Iar odată vârful atins, adică 6344 m. Simpson începe să aibă anumite nedumeriri, încercări: ,,Acum ce mai fac? Era un cerc vicios. Dacă reușești să-ți îndeplinești un vis, te trezești iarăși din punctul din care ai plecat și nu trece mult până ce îți stabilești alt țel, puțin mai dificil de atins, puțin mai ambițios – puțin mai periculos. Nu îmi plăcea unde puteam să ajung astfel. Ca și cum, într-un fel ciudat, însăși natura jocului mă controla, împingându-mă către o concluzie logică dar înspăimântătoare; întotdeauna m-a tulburat acest moment al atingerii vârfului, liniștea și nemișcarea bruște de după furtună, care îmi lăsa răgaz să mă minunez de ceea ce făceam, și să simt o îndoială ce nu-mi dădea pace, gândul că, inexorabil, pierdeam controlul – eram aici din pură plăcere sau din egoism?’’ (pp. 54-55). Desigur se poate spune că Simpson delira. După efortul depus pentru a atinge Vârful Siula Grande, după trei nopți dormite în zăpadă, extazul și delirul atingerii piscului sunt pe măsura.

După urmează partea cea mai dificilă – coborârea – și implicit dimensiunea tragică a expediției din Siula Grande. Așadar începe o coborâre dificilă, ,,pe muchie’’ după cum se numește de altfel cel de al patrulea capitol. Simpson povestește cum a parcurs partea de creastă în coborâre, legat în coardă de coechipierul său și la o distanță de 45 de metrii între cei doi. Datorită cornișelor și riscului ca gheața de pe creastă să se rupă sub greutatea lor această metodă/tehnică de abordare a crestei s-a dovedit a fi singura viabilă. Simpson se întreabă desigur ce ar fi fost dacă se rupea o cornișă pe distanța de 45 – 50 de metrii lungime între și sub greutatea celor doi alpiniști (p. 61). Este lesne de înțeles că într-o asemenea situație nu mai avea cine scrie această carte…

Ce se întâmplă? Simpson încearcă să coboare singur pe un perete de gheață printr-o descățărare folosindu-se de piolet și câteva prize nesigure. Nu l-a atenționat/așteptat pe Simon și s-a grăbit să coboare pe versantul de gheață aproape vertical. Gheața cedează, pioleții ies iar Simpson cade în gol câțiva metrii până ce este oprit de corzile ce-l legau de Simon. În căderea sa, piciorul drept se lovește de ceva dur – probabil de stâncă – și se fracturează. Mai târziu își va da seama că avea genunchiul și călcâiul zdrobite. Asta înseamnă moarte sigură. Deoarece de la altitudinea de 5000-6000 m. nu poți coborî cu un singur picior iar coechipierul tău nu are cum să te ajute doar dacă nu-și riscă viața pentru tine. Ceea ce este rarism!

După ce Simpson conștientizează că și-a rupt piciorul își amintește de Rob. Aici intervine traducătorul/redacția Polirom și notează Rob Hall, 1961-1996, decedat pe Everest (p. 76).  Însă nu are cum să fie același Rob sau cel puțin nu aceiași expediție din 1996 pe Everest unde a decedat Rob Hall deoarece Simpson și Simion au urcat în Anzi în 1985, deci cu 11 ani înainte de accidentul lui Hall. Aici trebuie căutat mai mult la ce persoană se referă Joe Simpson în cartea sa.

Însă Simon alege să-și riște viața și să-l ajute pe Simpson să coboare. Această coborâre se dovedește a fi mai lungă decât se așteptau inițial ceea ce înseamnă mai multe nopți dormite în zăpadă și implicit rămânerea fără alimente, fără butelii de gaz pentru primus, deci fără apă. Expediția se complică și mai mult după ce Simpson cade peste un perete surplombat în timp ce Simon îl cobora pe coardă. Acesta poate fi considerat un al doilea accident. Practic, la lăsarea întunericului cei doi au decis să continue coborârea. Neavând vizibilitate nu au observat în ce direcție se îndreaptă. Astfel, Simon i-a dat drumul colegului său deasupra unui hau de aproximativ 25-30 de metrii. De sus, în întuneric nu avea cum să vadă acest lucru. Neștiind cât de mare este prăpastia deasupra căreia se afla alpinistul ce atârna în coardă, Simon decide să taie coarda, fiind la rândul său în pericol de a fi smuls de greutatea lui Simpson.  Ceea ce urmează ține de domeniul fantasticului, a filmelor SF. Simpson cade în gol de la o înălțime de 25-30 de metrii, sub el fiind un strat subțire de zăpadă care acoperea o crevasă. Stratul se prăbușește sub greutatea sa și a rucksack-ului său iar alpinistul își continuă căderea în interiorul crevasei pentru încă câțiva metrii intrând efectiv în măruntaiele ghețarului.

Cartea devine din ce în ce mai dinamică și mai terifiantă după accidentul lui Simpson. ,,Gândurile se transformau în întrebări fără sens și fără răspuns. Am acceptat ideea că voi muri. Nu aveam alternativă. Gândul acesta nu mă înfricoșa. Eram țeapăn de frig și nu mai simțeam nici o durere…’’ (p.111)  Pe munte, la cota de 5000-6000 m. moartea devine un tovarăș de drum omniprezent. Ea te însoțește peste tot. Acum, în situația în care se afla Simpson această întovărășire părea a fi ultima pentru ultimul său drum, sau ultima sa lungime de coardă…

Însă nu s-a întâmplat asta. În crevasă alpinistul se lovește de o platformă de gheață care-i oprește căderea. Iar de acolo decide că nu trebuie să moară astfel, stând și așteptându-și efectiv moartea. El vrea să o întâlnească altundeva, nu pe o platformă de gheață, inert, impasibil, indiferent.

Foarte interesante sunt mărturiile ulterioare ale lui Simon, pe care editorii au avut inteligența de a le insera în carte în locurile esențiale care descriu desfășurarea momentelor dificile din expediția celor doi alpiniști. Prima mărturie a lui Simon vine exact după accidentul lui Simpson, sus pe creastă. În continuarea cărții el mai intervine când îl coboară pe colegul său și de asemenea în momentul care taie coarda de care atârna Simpson deasupra crevasei. Mărturiile, intervențiile sale în care dau dovadă de luciditate, de autocritică dar și de empatie și putere de sacrificiu pentru coechipierul său.

Curajul de care a dat dovadă Simpson după căderea în crevasă este copleșitor. Dorința sa de a supraviețui de a vedea ce-l așteaptă pe fundul prăpăstii se dovedește a fi excepțională: ,,preferam să ies în întâmpinarea morții decât s-o aștept să vină ea la mine. Nu mai aveam cale de întoarcere acum, deși în sinea mea urlam să mă opresc.’’ (p. 132) Simpson este diferit de coechipierul său. Dacă Simon fuge de moarte, considerând că a înfruntat-o destul (p. 125) Simpson dimpotrivă, parcă caută lupta cu ea, parcă dorește această confruntare permanentă, parcă vrea chiar cu propriul destin să se lupte, cu propriul sine, să se convingă că nu este mort și că el nu poate  muri acolo. Este de subliniat faptul că la momentul accidentului, Joe Simpson avea doar 25 de ani. La vârsta aceasta dădea dovadă de o tărie remarcabilă și de o perseverență aparte.

Spre deosebire de Simon care în retragerea de pe ghețar a privit muntele cu frică, cu teamă și angoasă, Simpson la ieșirea din crevasă descrie priveliștea asemenea unui paradis de gheață: ,, munții ce înconjurau ghețarul erau atât de spectaculoși, încât nici nu recunoșteam ceea ce vedeam. Piscurile atât de familiare erau de o frumusețe pe care nu o observasem înainte. Se vedeau întinderi de gheață și coame cu caneluri delicate și o mare întunecată de morene pornea din poarta ghețarului și se curba, dispărând din vedere (p. 141). Desigur (re)descoperirea munților la ieșirea din caverna întunecată în care a zăcut o zi și o noapte nu putea fi comparată cu revederea munților în nici o altă situație. Practic Simpson iese acum la suprafața pământului (zăpezii mai exact) din interiorul ghețarului în care se prăbușise în noaptea precedentă.

În continuare lui Simpson îi vor mai fi necesare încă două zile pentru a se târî efectiv până la tabăra de bază unde a apărut în fața lui Simon și a lui Richard asemenea unui mort întors printre vii, bâjbâind în noapte undeva între moarte și viață.

La doi ani de la accidentul din Anzii peruvieni, Joe Simpson reușește – după nu mai puțin de șase operații la piciorul drept – să revină în munți și nu altundeva decât în Everest, Valea Hunza, Masivul Karakorun, episod pe care-l povestește în carte, într-o completare ulterioară la povestea experienței din 19855. Așadar el nu a renunțat la alpinism, iar în 2003, când scrie cea de a doua completare a cărții, mărturisește că se află la a patra încercare de escaladare a Eiger-ului pe peretele nordic.

Joe Simpson și Simon s-au întors în masivul Siula Grande pentru a filma ,,Touching the Void’’ de această dată însoțiți de cameramani, regizori, medici, șerpași și alte ajutoare. Simpson este tulburat la revederea locurilor unde a fost de atâtea ori în situația de a muri și de atâtea ori a renăscut. Într-o completare la cartea sa, la regăsirea marelui munte și mai ales a versantului vestic pe unde cei doi alpiniști au urcat, el mărturisește: ,,era mai mare și mai teribil și mult mai amenințător decât îmi aminteam.  M-a făcut să-l admir pe omul care eram atunci, cu atâția ani în urmă. Trebuie să fi fost îndrăzneț, ambițios sau chiar puțin nebun ca să mă fi gândit să fac așa ceva.’’ (p. 213)  Filmul a primit premiul BAFTA pentru cel mai bun film britanic în 2004 și este inclus pe lista PBS a celor mai bune 100 de documentare din toate timpurile.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s