Cum am dormit sub cerul liber pe Vârful Ascuțit

DSCF8323

Ultimele zile ale lunii septembrie s-au dovedit a fi deosebit de frumoase astfel încât am valorificat acest timp și am urcat din nou pe munte. A fost un tribut plătit/dăruit pentru această vreme frumoasă, pentru acest început de toamnă interesant.

Astfel, sâmbătă 19 septembrie am încercat să dorm doar o oră și să plec de la București la Brașov cât mai de dimineață posibil. Tocmai începusem o nouă carte despre Rusia și regimul condus de Vladimir Putin. O carte interesantă și captivantă care nu mă lăsa să merg să dorm. Totuși la orele 3 dimineața m-am culcat cu gândul să mă trezesc peste o oră. Asta a fost imposibil. Ce s-a întâmplat? Când a sunat ceasul m-am trezit și am ezitat între a-mi face rucksack-ul și a mai zăbovi 5 minute. Am ales să mai rămân ,,cinci’’ minute care în realitate s-au dovedit a fi încă trei ore, trezindu-mă din nou la ora 7. În mare grabă mi-am pus lucrurile în rucksack și am plecat la gara de nord. Ceilalți colegi din Clubul Alpin Român erau deja pe drum spre Brașov. Eu i-am ajuns din urmă plecând cu un tren de la ora 08.20.

Am ajuns în gara din Brașov la ora 11.00 iar de aici am mers repede în autogara Bartolomeu unde colegii mei mă așteptau deja. Cu scuzele de rigoare pentru marea întârziere și explicațiile cuvenite am luat un autobuz până în Zărnești. Mereu am ezitat între autobuz și tren pentru această rută. De această dată alegerea s-a dovedit a fi norocoasă deoarece am întâlnit un bătrân  (localnic?) din Zărnești care ne-a povestit o mulțime de legende locale. Spre exemplu faptul că locul de pe malurile Bârsei unde azi se află Sediul Administrației Parcului Național Piatra Craiului este numit de localnici ,,la morminte’’. Ce s-a întâmplat?   În 1690, în timp ce armatele imperiale austriece i-au alungat pe otomani din Transilvania, au poposit și la Zărnești încercând să asigure, dar de la distanță, pasul Rucăr-Bran. Armata Imperiului Otoman era cantonată la sud de Rucăr. Dacă ar fi trecut la atac direct  prin Rucăr-Bran ar fi avut loc o confruntare frontală cu armata Imperiului Habsburgic. Însă, există ipoteza că cineva  din Valahia care cunoștea locurile sau oricum din zona Rucăr ar fi oferit următoarele informații armatei otomane: atacul surpriză, prin învăluire,  existența posibilității ocolirii pasului Rucăr-Bran prin Vest. Cum s-au petrecut evenimentele? Există posibilitatea ca acea călăuză valahă să fi condus armata otomană pe cursul Dâmboviței pe la Săticu de Jos, Săticu de Sus, prin actuala Colonie Clăbucet după pe Culmea Căciulilor iar în continuare pe actualul Plaiul Turcilor (a cărui denumire poate provine din freamătul acelor evenimente) urmând Plaiul Mare, Plaiul Foii și în cele din urmă coborând pe Bârsa până la tabăra austriacă pe care au luat-o pe nepregătite. Conform datelor istorice armatele imperiale austriece au fost efectiv măcelărite deoarece nimeni nu se aștepta să fie atacat pe la spate. Practic turcii au ocolit toată Piatra Craiului de la Sud la Nord. Desigur această deplasare probabil a durat mai multe zile iar, în pregătirea prealabilă, otomanii – probabil – au folosit mai mult decât o călăuză ci și o cartografie a locului ce le aparținea. Episodul de istorie medievală este foarte interesant, iar el nu a fost singurul pe care l-am ascultat în cele 40 de minute cât a durat drumul de la Brașov la Zărnești. Am aflat cum a fost construită prima biserică ortodoxă de piatră din Zărnești, cum a apărut cariera de piatră și var, cum se exploatau materialele lemnoase de către austrieci, cum a sosit Malaxa să construiască o uzină aici, cum a apărut prima cale ferată Zărnești-Brașov, etc. etc.

Ajunși la Zărnești, în centrul orașului aflat la poalele Crăiesii – cum mai este numită Piatra Craiului – dat fiind faptul că eram deja într-o mare întârziere, am luat un taxi care ne-a dus până aproape de Plaiul  Foii. Practic am coborât la Pârâul Padina lui Călineț. De aici, am început să urcăm pe triunghi roșu, ultimul traseu marcat în Piatra Craiului. Era deja ora 14.00. Nimeni nu se mai grăbea deloc. Știam că ne va aștepta o noapte frumoasă sus pe creastă.

Am urcat pe malurile acestui pârâiaș care la un moment dat nu se mai vede dat fiind grohotișul adus la vale de zăpada și gheața topite în ultimii ani. Am ajuns la Izvorul Căpitanului Orlovski, practic ultimul izvor posibil din acest traseu. De aici drumul se complică. El cotește la dreapta – există indicatoare destul de vizibile – și urcă abrupt printre brazi și stânci. Tot în această porțiune apar și primele lanțuri. Trei la număr după socoteala mea. Nu neapărat în toate zonele necesare, însă probabil la coborâre trecerile se fac mul mai greu și este necesar un sprijin suplimentar.    Practic traseul ocolește ceea ce se numește Malul Galben și te scoate deasupra acestuia pe un o stâncă foarte frumoasă. Aici este primul punct de bel vedere. Aici se vede și o parte din creastă mult mai aproape însă și valea prin care tocmai am urcat. Poteca continuă destul de ușor până la Refugiul Speranțelor aflat la 1685 m. Mereu m-am întrebat de unde vine acest nume nu foarte încurajator?

Aici am întâlnit mai mulți alpiniști care tocmai se întorceau din diferite trasee. Am continuat pe Brâul Ciorânga Mare. Aceasta este cea mai dificilă porțiune dar și cea mai frumoasă. Practic se merge pe lângă peretele de piatră în timp ce poți admira valea când pe stânga când pe dreapta în funcție de cum urcă sau coboară serpentinele. Din nou sunt porțiuni de lanțuri, unele recent montate altele de mai demult. Locul devine din ce în ce mai frumos cu cât el devine mai abrupt, mai stâncos iar prăpastia de sub potecă cu atât mai adâncă. Peisajul începe că prindă o anumită dinamică și culoare iar drumețul simte că se apropie de cer urcând pe o scară a lui Iacob, de data aceasta din piatră sculptată în Piatra Craiului. Am prelungit cât mai mult aceste emoții în lumina unui apus cu adevărat grandios. Vedeam soarele cum pleacă parcă undeva dincolo de Făgăraș… dincolo de Păpușa… unde dincolo de toți munții din imensa zare. Nu cred că a fost doar o iluzie optică. Lumina sa se răspândea deasupra tuturor vârfurilor de piatră scufundându-le într-o mare de aramă.

Gata, suntem sus pe creastă. Ultimii pași i-am făcut aproape pe întuneric, ajungând la Vârful Ascuțit, 2150 m. la orele 20.00.

Ultima dată când am înnoptat la Vârful Ascuți a fost in septembrie 2013, tot în luna septembrie, însă venisem cu un sac de dormit mai mult de vară-toamnă. Atunci, seara a sosit ploaia, urmată de grindină, urmată de ninsoare și temperaturi de -6 grade conform datelor meteo pe care le-am citit ulterior și care nu mai corespundeau deloc cu cele inițiale. Desigur am supraviețuit în acea noapte însă nu am și dormit. A doua zi dimineața, după orele 10.00 era senin și frumos, puteam să mă plimb în tricou cu mânecă scurtă. Acum, în 2015, dată fiind experiența anilor trecuți, am venit cu un sac de dormit de iarnă, unde chiar dacă ar fi fost și – 15 grade tot aș fi putut dormi. În realitate noaptea a fost foarte frumoasă, cerul senin, putând citi/număra stelele, doar timp să fi avut pentru asta. De asemenea era cal. Astfel nu am mai avut nevoie decât de un petic de iarbă unde să pun izoprenul și sacul de dormit. M-am gândit la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu doi ani. În ce condiții am stat atunci, în refugiu… iar acum… direct sub cerul liber. Părea ireal. Părea a fi vis. Ulterior, în Brașov un prieten mi-a spus că nu a fost o noapte la hotel de 5 stele ci al un hotel de 5 miliarde de stele. A avut dreptate. A fost minunat. Să fii pe un vârf de stâncă, fără nimic în jurul tău, direct sub cer, liniște, libertate, curățenie, o altă lume.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s