Încă o carte despre extremele de dreapta din România

purificarea-natiunii-dislocari-fortate-de-populatie-si-epurari-etnice-in-romania-lui-ion-antonescu-1940-1944_1_fullsize

Partea I

Anul acesta  a apărut o nouă colecție la Editura Polirom numită ,,Studii românești’’. Cartea care deschide această nouă colecție este scrisă de Vladimir Solonari și este tradusă în limba română sub titlul de Purificarea națiunii. Ca orice carte bine scrisă despre extremele din România ea a apărut inițial în occident – în limba engleză – și doar după cinci ani de la prima ediție este publicată și în limba română.

Sa vedem despre ce scrie mai exact Vladimir Solonari când s-a gândit la purificarea națiunii, ca a însemnat națiune și ce a însemnat purificare, când și de către cine?

Cartea începe domol însă ea abordează abrupt și direct subiecte care încă rămân controversate în istoria recentă a României, Holocaust, Legiunea Arhanghelului Mihail, asasinatul lui Iorga, influența politică a Germaniei respectiv a URSS în afacerile interne ale României, etc.

Dacă admitem teoria conform căreia Holocaustul a fost ,,cel mai sistematic –  unic în acest sens – caz de epurare etnică’’ (p. 15) atunci cum rămâne cu celelalte minorități din România? Ce se întâmpla cu maghiarii, germanii, cehii, sârbii, tătarii, macedonenii, turcii? Ar fi fost brusc convertiți/asimilați sau ar fi plecat în masă toți deodată? Astfel, această epurare se dovedește a fi puțin forțată, atât în teorie cât și în practică. În România, de când a apărut acest stat  și cu atât mai mult de la 1918 după  integrarea unor provincii foarte diversificate din punct de vedere etnic, religios, cultural, nu ar fi fost posibilă existența unei singure națiuni, a unei singure etnii, a unei singure limbi. În România nu ar fi fost posibilă niciodată o purificare din punct de vedere etnic, religios, lingvistic, cultural, etc.  Astfel, conceptul de purificare poate fi exagerat în această situație iar acea ,,puritate etnică’’ (p.16) rămâne doar o utopie.

Ceea ce poate surprinde este faptul ca autorul menționează încă din introducere ,,dictatorul român, mareșalul Ion Antonescu…’’ (p. 27) iar câteva rânduri mai jos din nou ,,dictatorul/dictatorului…’’ De asemenea subiectul dictaturii sale, a crimelor la care a participat este cunoscut astfel încât o prezentare perpetua a numelui împreună cu adjectivele de ,,dictator’’, ,,criminal’’, ,,odios’’ îndepărtează atât autorul cât și cititorul de echidistanța dorită de știința istorică. În definitiv publicul avizat știe cine și ce a fost Ion Antonescu (autointitulat mareșal). Oare istoria/istoriografia are mereu nevoie de alte și alte adjective pentru toți criminalii sau/și victimele acestora care au scris-o atât la propriu cât și la figurat?

Foarte interesantă și cât se poate de utilă este partea pe care autorul o dedică ,,idealului național.’’ Unul singur sau mai multe? Chiar autorul ridică această întrebare la care încearcă să ofere mai multe ipoteze. El este interesant din punct de vedere istoric/cultural și util din punct de vedere civic/politic, fiind un semnal de alarmă față de toate discursurile populiste în care se vorbește despre ,,proiect de țară.’’  Precum în trecut se căutau idealuri naționale, tot așa în prezent se caută proiecte de țară. De unde provine (pseudo-) necesitatea acestor idealuri/proiecte naționale?  Există o anumită necesitate politică pentru cei care dețin puterea politică și mai ales pentru cei care râvnesc puterea politică. De aici și multitudinea acestor proiecte și idealuri. În cazul de față, Vladimir Solonari amintește drept exemplu idealul unirii – realizat în 1918 – însă desigur acesta părea a fi un proiect irealizabil pentru orice politician până preajma contextului geopolitic internațional invit în 1914. Astfel, acest mare ideal rămânea doar pe hârtie. Un al doilea ,,ideal’’ pe care-l amintește Solonari este cel al ,,statului național’’. Acesta precum și precedentul ar fi rămas doar un proiect pe hârtie, redactat de politicieni, intelectuali, oameni de litere și de arte asta dacă nu s-ar fi ivit contextul internațional al ascensiunii fascismului și comunismului. Cele doua extreme politice au oferit posibilitatea apariției cadrului necesar pentru crearea unui stat care să aparțină unei singure națiuni. În realitate, probabil în tot secolul XX nu a existat în Europa nici un stat în care să existe o singură națiune sau o singură etnie, indiferent de regimul politic, ceea ce relevă încă odată paradigma utopică în care se situa un asemenea ,,ideal.’’

Foarte bune sunt paginile scrise despre Regele Carol  al II-lea și cei care l-au susținut treptat. Autorul nu o spune direct, însă din rândurile scrie reiese nu atât  instabilitate principială cât o instabilitate psihică degenerată în ultima parte a anilor `30. Vladimir Solonari îl numește pe Regele Carol al II-lea ,,profund imoral’’  însă el era și lipsit de pregătirea necesară provocărilor externe ce veneau dinspre Germania și URSS. Oscilația lui Carol al II-lea între Franța și Anglia pe de o parte și Germania pe de altă parte (pp. 65- 67) arată o totală nepregătire a monarhului în materie de politică externă și lipsa curajului în ceea ce privește deciziile majore, cruciale pentru România. Deoarece, la urma urmei, un monarh nu trebuia să se confrunte cu un ministru sau cu un prim-ministru, fie el Iuliu Maniu sau Brătianu sau Iorga. Aceștia oricum lucrau în interesul României în calitatea lor de demnitari ai statului. De talia unui monarh erau ceilalți lideri europeni. Cu aceștia trebuie un monarh să-și măsoare forțele. Iar dacă in perioada interbelică ceilalți lideri europeni purtau numele de Stalin, Hitler, Mussolini, Salazar, Franco, Kemal Mustafa Ataturk, atunci dreptul și obligația lui Carol al II-lea era de a-și măsura abilitățile politice cu aceștia. Ceea ce este foarte interesant îl constituie faptul ca totuși Carol al II-lea s-a înconjurat de oameni capabili și foarte competenți însă pe care nu i-a ascultat. În cartea lui Vladimir Solonari este edificat exemplul lui Armand Călinescu care in 1939 a intuit repetarea scenariului din Primul Război Mondial: victoria finală va fi de partea Occidentului. (pp. 67-68) Însă Carol al II-lea nu era convins de așa ceva.

Ceea ce surprinde și atrage din nou curiozitatea/interesul tuturor celor preocupați de subiect este cedarea Transilvaniei și mai exact modul în care s-a realizat această capitulare necondiționată a guvernului român. Până în momentul de față rămâne întrebarea dacă decizia lui Hitler de a forța guvernul român sa cedeze un teritoriu  cu 1,3 milioane de români, 975 000 maghiari și 200 000 sași  către Ungaria (p. 73) a avut la bază o cauză patologică sau un calcul politico-militar complex dar mai puțin logic. Astfel, cum observă și Solonari nu mai are loc nici un schimb de populație. Purificarea etnică rămâne fictivă, un element al discursului politic și al propagandei guvernelor din perioada interbelică. Atât schimburile de populație cât si purificările etnice necesitau bugete și resurse umane uriașe. Precedentul din cazul Dobrogei atestă acest lucru. Nu poți muta câteva mii de familii dintr-o regiune în alta fără consecințe ce intră la încadrarea fapte penale (infracțiuni, furturi, jafuri, crime, violuri, etc.). Astfel nici un om în deplinătatea facultăților mintale nu și-ar asuma asemenea riscuri. Cu atât mai mult într-un stat de drept, asemenea ,,schimburi’’ nu ar fi posibile. Cu toate acestea, politica dusă de elitele  de la București atinge dimensiuni și mai mari în materie de antisemitism, șovinism, xenofobie, diletantism și prin ceea ce autorul cărții de față numește ,,Eugenie românească: rasism fără rasă.’’  Totuși cei care au excelat în acest domeniu au făcut parte din școala de eugenism înființată la Cluj de Iuliu Moldovan. Este impresionant faptul cum oameni cu studii în occident și cu o educație temeinică au devenit adepții și susținătorii unui curent politic fatal pentru tot ceea ce a însemnat societatea română. Medici, moderni și susținători ai progresului erau tradiționaliști în profunzime prin orientările culturale și sociale pe care le-au avut. Oportuniști sau nu, emergența naționalismului/naționalismelor i-a ajutat să-și contureze mai bine ideile iar ei la rândul lor au ajutat extremiștii să-și bazeze doctrina pe argumente biologice, medicale, științifice. În cele din urmă, ceea ce în Germania național-socialiștii au numit ,,rasă’’ (die Rasse), eugeniștii au numit în România ,,neam.’’ Este foarte interesantă și halucinantă argumentația acestora redată, decriptată, descifrată de Solonari în cartea sa (pp. 79-85). Bref, un popor rezultat din contopirea a alte două popoare – în speță dac și roman – plus influențele slave în special din nord și mai puțin din sud, parțial aflat sub ocupație otomană timp de patru secole și parțial sub ocupație ungară și ulterior ocupație austriacă timp de aproape opt secole, numai pur nu poate fi din punct de vedere cultural, lingvistic, social, religios și cu atât mai puțin etnic.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s