Pașaport de Germania. Care Germanie? RFG sau RDG?

pasaport_ro

,,Există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succedă.’’ Eric Hoffer[1]

În cadrul festivalului ,,Zilele filmului istoric la Vatra-Dornei, Noi perspective asupra totalitarimsului” 14-16 august 2015 va fi proiectat filmul ,,Pașaport de Germania” (România-Germania, 2014). Filmul prezintă negoțul cu oameni pe care l-a practicat regimul comunist din România. Ceaușescu a vandut efectiv peste 200 000 de germani în (atenție!) Republica Federală Germania, nu în statul comunist Republica Democrată Germania, înfrățit ideologic și economic cu România. DDR nu putea cumpăra oamenii – sașii in cazul de față – pe care Ceaușescu îî scotea la export, atât la propriu cât și la figurat. În cadrul festivalului voi prezenta anomalile și patologia acestui stat artificial creat din inițiativa lui I.V. Stalin. Redau mai joș câteva idei conducătoare ale prelegerii pe care o voi susține la Vatra-Dornei. Este aceeași prelegere despre care am mai vorbit ,,Cauzele și impedimentele principale ale mișcărilor de reformă din Europa de Est.”

Așadar, în Germania  de est, comuniștii au decis în urma unei ședințe secrete ce a avut loc la Moscova in februarie 1946 sa se unească cu aliații lor socialiștii. In consecință uniunea dintre cele doua partide politice a dat Partidul Unității Socialiste  Germane (SED).[2]  Republica Democrata Germană, DDR, a apărut în 1949 și a cunoscut o istorie de aproximativ 40 de ani, ea dispărând de facto în 1989. DDR a fost expresia voiinței pure a URSS ca raspuns la politica dusă de SUA, Marea Britanie și Franța în teritoriile germane pe care aceste state le-au administrat după 1945. În 1989 SED avea aproximativ 2,3 milioane de membrii, ceea ce însemna aproximativ 20% din populația adultă. Cu toate acestea in octombrie-noiembrie 1989 partidul a pierdut controlul asupra societății est-germane care se făcea auzită în centrele orașelor Leipzig, Dresden, Erfurt și desigur Berlin.

Primii patru ani din istoria DDR au fost marcați de o relativă stabilitate, însă odată cu moartea lui Stalin, în 1953 au avut loc primele revolte ale muncitorilor din Berlin. DDR a fost  ,,pacificată’’ de tancurile sovieticilor.[3] Liderii comuniști din Berlinul de est își puteau justifica existența doar din punct de vedere ideologic. Practic comuniștii trebuiau – mai mult decât oriunde – să creeze un om nou, un popor nou, care în afară de limbă și jumătate de capitală să nu mai aibă nici un fel de legătură cu trecutul, dat fiind faptul că întregul trecut se împotrivea regimului comunist. Astfel până in 1961, anul construirii zidului Berlinului, din Germania de est au fugit in Germania Federală nu mai puțin de 2,7 milioane de germani, ceea ce a provocat mari dificultăți din punct de vedere demografic pentru regimul comunist.[4]

Desigur ridicarea unui zid ce împarte un oraș în două părți distincte și consolidarea unei frontiere nu au rezolvat problemele Republicii Democrate Germane. Practic acest stat exista ca tampon între blocul comunist și cel capitalist. El își putea justifica existența strict ideologic. Altă legitimare, istorica, economică, etc. nu a existat în DDR. Din punct de vedere strategic, el s-a dovedit util – pe plan economic –  pentru URSS până în anii `70 deoarece DDR cumpăra materii prime de la sovietici, în special petrol și gaze și exporta produse finite la prețuri foarte avantajoase, de asemenea – pe plan militar – era util ca teritoriu în cazul unei posibile confruntări cu occidentalii. Pe fundalul deteriorării situației economice din URSS, comuniști din Berlinul de est au început să caute un alt partener de talie mondială care să suplinească lipsurile și ulterior lipsa Uniunii Sovietice. Acest partener/parteneriat s-a ivit din doua locuri distincte. Pe de o parte Republica Federala Germană a recunoscut ca stat și  a acceptat să împrumute Republica Democrată Germană. Era o dovada clară că din punct de vedere economic, comunismul eșuase în fața capitalismului atât timp cat avea nevoie de împrumuturi pentru a se putea susține. Pe de altă parte, DDR a început să exporte în China – deși URSS avea relații tensionate cu vecinul său din sud și deși Moscova încercase să oprească aceste schimburi economice. Practic, URSS se opunea atât relațiilor cu Germania de vest cât și cu China, însă nu oferea nici o soluție.

În aceste condiții, dacă maghiarii se temeau în anii `80 de posibila lor dispariție ca popor și cultură, DDR avea toate motivele să se teamă de dispariția sa ca stat. În contextul anilor `80 pe fundalul relaxarii relațiilor dintre Bonn și Moscova dar mai ales dintre Washingtonn și Moscova, a devenit din ce în ce mai evident că DDR era o construcție artificială care nu va supraviețui foarte mult timp. Una dintre principalele deficiențe ale statului est german – dincolo de problemele economice și de legitimare a propriului regim politic – era administrarea, aparatul de stat care avea încorăporat un minister al poliției politice, STASI, cu responsabilități în cele mai variate domenii. De STASI depindea cercetarea academică, aprovizionarea magazinelor, cenzura, viața culturală, apovizionarea cu materiale de connstrucții ale unui șantier, etc.[5] În anul 1989, STASI avea nu mai puțin de 91 000 ofițeri, fără a mai pune la socoteală personalul de altă natură, istoricii au concluzionat că era cel mai dezvoltat aparat polițienesc din cadrul Europei de est. Practic STASI nu era ocupat atât de mult cu supravegherea populației, respectiv eliminarea posibililor opozanți – mulți dintre aceștia reușeau să plece singuri pe alte căi la Bonn – ci cu tot aparatul de stat, toata administrația și toată complexitatea vieții sociale.  În asemenea condiții, mai exista posibilitatea de a reforma ceva ? Practic, STASI era un filtru între partidul comunist și societate. Dacă decidenții politici ar fi dorit să schimbe ceva, să reformeze, ar fi trebuit să renunțe la acest filtru uriaș și să creeze o altă legătură directă cu societatea germană.

În perioada 1949-1989 în spațiul german a avut loc o dezbatere foarte interesantă cu privire la un concept aparte, anume ,,Biserica în socialism’’. Pe de o parte au fost voci care considerau ca DDR este un stat ilegitim, necorespunzând deloc conceptului de stat de drept astfel încât locuitorii/cetățenii nu ar trebui să respecte nici măcar semnele de circulație (Johannes Ernst Lilje 1899-1977) ; pe de altă parte alte voci considerau că este necesară gasirea unui dialog cu  puterea politică din DDR în speranța ca se vor ameliora condițiile de viața a germanilor aflați sub regimul comunist (Karl Barth, 1886-1968).[6] Pe fundalul acestor disensiuni inclusiv între teologi cu privire la acceptarea/recunoașterea sau neacceptarea/nerecunoașterea DDR ca subiect de drept, în 1969 a fost creată Uniunea Bisericilor Evanghelice din Germania de est. Această biserică s-a bucurat de drepturi și relative libertăți – in limitele socialisului – mai mult decât oricare biserică dinr-un alt stat din Europa de est.[7]

[1] Citat in Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Humanitas, București, 2014, p. 18

[2] Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 132

[3] David R. Marples, op. cit. p. 293

[4] Alexander Gubrinowicz, RDG; eșecul revoluției? în Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski, Toamna Națiunilor, Polirom, Iași, 2013, p. 202

[5] Ibidem, pp. 214-217

[6] Joachim Gauck, Iarna-n vară primavară-n toamnă, Curtea Veche București, 2014, p. 136

[7] Ibidem, pp. 139-142

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s