Conferință la Vatra-Dornei

Ceausescu 2 convertit

Aceasta este încă o parte din ceea ce voi prezenta la Vatra-Dornei în perioada 14-16 august, ceea ce se poate numi ,,Cauzele şi impedimentele principale ale mişcărilor de reformă din Europa de Est”, de data aceasta fiind prezentată situația României.

În cazul României, prin comparație cu Polonia, în ceea ce privește una dintre principalele cauze ale eșecului măsurilor de reformare a regimului ar fi lipsa unei reale mișcari disidente. Așadar lipsa unui grup format încă din anii `50 care să facă opoziție regimului comunist. Această lipsă a permis o relativă omogenizare a societății sub organizarea și supravegherea directă a partidului comunist. Însa nu doar lipsa unei mișcari de disidență ci și lipsa intelectualilor cu o pregatire serioasă în rândurile partidului comunist și prin angjamentul carora partidul ar fi ajuns probabil la niște rezultate cel puțin economice – lăudabile. Nu a fost cazul. Intelectualii au fost marginalizați (după ce partidul s-a folosit de ei)  iar ulterior lichidați. Cele mai relevante cazuri sunt cele ale lui Lucrețiu Pătrășcanu și Ana Pauker. Desigur ei nu au fost singurii. Este necesară numirea și altora pentru a evidenția mai ușor această paradigmă în care s-a situat partidul comuist din România. Practic, în politică, precum și în economie și alte domenii s-a acționat amatoricește, fără profesionalism și competențe în domeniile în care comuniștii se angajau ca profesioniști. Impostura și improvizarea de conjunctura a devenit o stare de fapt, cotidiană, definitorie pentru societatea româna comunistă. La toate acestea se adaugă o subordonare totala față de Moscova. De asemenea una dintre posibilele cauze pentru care în România nu s-au realizat reforme semnificative a fost și lipsa opoziției față de regimul comunist din partea Bisericii Ortodoxe. Practic BOR a pactizat cu regimul în 1949 când a fost desființată și interzisă Biserica Greco-Catolică, cand au fost arestați preoți catolici și ulterior preoți ortodocși – cel mai cunoscut caz fiind cel al preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa – precum și atunci când regimul a început să distruga bisericile vechi din București (un total de 18 biserici, monumente istorice).  Practic această apatie a BOR ca instituție dar și ca potențial catalizator al opiniei publice a favorizat regimul,[1] spre deosebire de Polonia și Germania de est unde bisericile au jucat un rol contrar.

În România într-o prima faza, comuniștii, după ce au intrat în guvern în 1944 nu vorbeau de naționalizare sau de colectivizare. Se discuta rareori de socialism ca de un de un posibil obiectiv.[2]  Însă odata cu eliminarea opoziției politice – a se reține faptul ca Lucrețiu Pătrășcanu deși îl cunoștea personal pe Iuliu Maniu nu s-a dezis de la arestarea acestuia și condamnarea sa într-un proces de vitrina – comuniștii au putut trece la anihilarea proprietății private și a tuturor celorlalte instituții de drept ale societății române. Din Codul civil a fost scoas efectiv capitolul cu privire la proproprietatea privata, de asemenea cel dedicat persoanelor fizice și persoanelor juridice și de asemenea cel dedicat familiei. Acestea au fost reintroduse abia dupa 1990.

,,Mă tem de trădarea intelectualilor’’ scria Adam Michnik în ,,Mărturisirile unui disident convertit.[3] Ideologia marxist-leninistă a avut un rol cheie in istoria post-belică a României. Ea a înlocuit practic justiția atât în teorie cât și în practică. Lenin considera că marxismul trebuie să fie ,,concepția despre lume a partidului.’’[4] Astfel în România a fost creată o noua lume după capacitatea și puterea de înțelegere a celor ce constituiau Partidul Comunist Român, totuși poate mai puțin după concepția despre lume a lui Marx, respectiv Lenin.  Puțini intelectuali marxiști s-au distins din rândurile PCR. Leonte Răutu, pontif doctrinar en titre al partidului[5] a fost unul dintre cei mai importnți ideologi pe care i-a avut Partidul Comunist Român. Cu un potențial intelectual remarcabil el a avut doar un rol marginal în ceea ce privește deciziile Partidului Comunist. Probabil – este doar o ipoteză – daca Răutu și-ar fi dorit și propus să facă mai multe, G.Gheorghiu Dej l-ar fi înlăturat din timp. Alături de el este Belu Zilber, intelectual recunoscut înca din perioada interbelică[6], prieten cu Lucrețiu Patrășcanu l-a tradat pe acesta în timpul anchetelor, fapt pe care l-a regretat ulterior (,,Niciodată n-o să le mai spun ce o să-mi ceară’’[7]), însă care i-a salvat viața.  Zilber poate fi considerat a fi drept un romantic, idealist însă oportunist atunci când este necesar. Atracția față de comunism o descrie în memoriile sale în culori romantice, de unde denotă o adeziune ideologică, fatalistă lipsită de orice urmă de beneficu. ,,Marea Revoluție din Octombrie, prima mea iubire […] am iubit-o cu toată pasiunea tinereții, am visat-o aducătoare de fericire pentru omenire, nu m-am îndoit niciun moment că, sub steagul lui Lenin și Troțki, viața pe pământ va fi o veșnică primăvară.’’[8] Belu Zilber a fost după 1944 titularul catedrei de Economie Politică la Universitatea din București și inclusiv director la CEC.[9] Desigur înaintea lui Belu Zilber și Leonte Răutu, istoria va reține numele lui Lucrețiu Patrășcanu, singurul comunist din conducerea PCR cu studii serioase (doctorat la Universitatea din Leipzig), profesor de economie politică, ministrul justiției în primul guvern după 1944 și totodată primul ministru  comunist din istoria României. Lucrețiu Patrășcanu nu a reușit să conducă partidul pe care l-a servit (și de care s-a servit) el fiind marginalizat de Gheorghe Gheorghiu Dej și de Ana Pauker. Cu alte cuvinte, la conducerea PCR nu s-a aflat niciodată cineva care să se distingă din punct de vedere intelectual, al gândirii politice sau/și al gândirii economice. Acest neajuns a contat foarte mult în istoria post-belică a României și a marcat în mod ireversibil desfașurarea politicilor sociale, economice și culturale din societatea română, aflată deja într-o situație precară după cel de al doilea Război Mondial.

PCR rămâne servil față de Moscova, atașat mai mult de nevoile URSS decat de cele ale societății române. Deși armata roșie părăsește România în 1958, regimul rămâne fidel Moscovei, nu inițiază nici o reformă.

[1] A se vedea Olivier Gillet, Religie și naționalism Ideologia Bisericii Române sub regimul comunist, traducere din franceză de Mariana Petrișor, Compania, București, 2001

[2] Tony Judt, Epoca postbelica O istorie a Europei de după 1945, Polirom, Iași, 2008, p. 131

[3] Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, Iași, 2009, p. 48

[4] la Leszek Kolakowski, Principalele curente ale Marxismului vol. al III – lea Prăbușirea, Curtea Veche, București, 2010, p. 13

[5] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Humanitas, București, 2014, p.22

[6] Mircea Eliade î-l menționează în memoriile sale, Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, București,  1991, p. 224

[7] Citat în Andrei Șerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Humanitas, București, 1991, p. 17

[8] Andrei Șerbulescu, op. Cit., p. 24

[9] Stelian Tănase, Clienții lu`tanti Varvara, Humanitas, București, 2005, p. 158

Advertisements

One thought on “Conferință la Vatra-Dornei

  1. […] Printre organizatori si speakeri se afla Emilian, coleg cu mine la Rasnov in 2013. Ajuns acum doctorand in istorie, acesta va tine un speech extrem de interesant despre Totalitarismul in Romania. Mai multe detalii gasiti la el pe blog. […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s