Klaus Iohannis văzut prin ”textele” intelectualilor din România IV

cornea1

Din luna decembrie de când s-a instalat noua administraţie prezidenţială şi până în prezent – luna aprilie a anului 2015 – s-a produs o anumită răsturnare de situaţie. Opoziţia parcă nu mai este opoziţie, nu mai este atât de vocală, nu combate ceea ce face guvernul iar administraţia prezidenţială pare a fi ocupată cu noul proiect al legii electorale, proiectul unei noi constituţii şi eventual noua paradigmă internaţională în care se află România, stat vecin cu Ukraina divizată şi aflată într-un cnflict deschis, militar şi economic cu Rusia.

Pe fundalul acestei resetări a situaţii politice din România, se creează o anumită tensiune în rândul intelectualilor şi a celor care în 16 noiembrie şi-au pus mari speranţe în votul lor acordat lui Klaus Iohannis. Continui seria prezentării mandatului lui Klaus Ihannis prin prisma a două texte a unui alt intelectua, membru al Grupului pentru dialog social şi redactor la Rvista 22: Andrei Cornea. Cele două texte selectate vorbesc ele de la sine. Rămâne de văzut în anii viitori dacă această tăcere a preşedintelui Klaus Iohannis s-a dovedit a fi utilă şi benefică pentru societatea română sau dimpotrivă, i-a dăunat.

Un lucru este clar, printre intelectuali circulă ideea că Partidul Naţional Liberal este multumt de actuală situaţia şi că este convins că în 2016 vor câştiga tot ceea ce se poate câştiga dacă lucrurile merg în continuare aşa. Însă ce înseamnă că lucrurile să meargă în continuare aşa? asta înseamnă că la Palatul Victoria să rămână un guvern format din PSD şi sateliţii săi nederanjat de o mult prea pasivă opoziţie. Asta nu pare a fi politică în interesul statului, al societăţii ci mai degrabă politică în interesul personal al acestor mari şi mici partide de guvernământ şi de opoziţie deopotrivă.

31.03.2015, Revista 22
Spusa și fapta președintelui
Andrei Cornea
,,Suntem, ce-i drept, un popor de guralivi. Ta¬cla¬ua, bârfa, pălăvrăgeala, cleveteala, vră¬jeala, șueta te¬le¬vi¬zată sunt sporturi na¬țio¬nale. Mai grav: vorbim – și nu o dată de¬zar¬ticulat, incontinent sau vulgar – fiindcă nu știm să gândim și ne e lene să ac¬țio¬năm. Cuvintele – credem – sunt ieftine, nu res¬pon¬¬sabilizează, dar cârpesc imaginea cu ca¬re ca¬muflăm adevărul despre noi înșine. Fă¬ră îndoială, suntem maeștri ai vorbelor fără creier și – tot mai des – indecente și fără gra¬matică.

Așa stând lucrurile, vrea d-l Iohannis să ne ad¬ministreze o lecție? Este tăcerea per¬sis¬ten¬¬tă a dom¬niei sale un mijloc educativ, prin care un re¬pre¬zentant al spiritului faus¬tic vrea să ne învețe pe noi, balcanicii, că „la în¬ceput a fost fapta“? În ori¬ce caz, după ce am avut un președinte nu o dată tră¬dat de spusele sale nepotrivite ca moment și ton (de¬și nu neapărat în esența lor – vezi epis¬o¬dul „Arafat“) și a cărui prezență pu¬blică și ver¬bală era năucitoare, actualul pre¬ședinte do-rește să ne pri¬veze de aproape ori¬ce pre¬zență publică, chiar și în momente când in¬dignarea oamenilor simte ne¬voia aces¬teia. După fierbințeala Băsescu, ni se ad¬mi¬nis¬trea¬ză acum glaciațiunea Iohannis. Oare în ce fel vom supraviețui acestui șoc termic?

Mă tem că d-l Iohannis nu are intenții di¬dactice și că, pur și simplu, ignoră senin fap¬tul că vorba și fapta nu se privesc nea¬pă¬rat de pe versanți opuși. De altminteri, pre¬ședintele nu tace decât la mo¬dul propriu; altminteri, el (sau, mai exact, echipa sa) scrie de zor pe Facebook. Anost, deși co¬rect în fond, și cu întârzieri uneori. Și când te gândești că președintele se supără pe cei care întârzie cu un minut-două la rarele întâlniri cu presa! A tre¬buit să o înghițim și pe asta: ambasadele SUA, a Marii Britanii și a Olandei să-și exprime criticile la adresa vo¬tului rușinos din Senat cu privire la ri¬di¬carea imunității lui Dan Șova cu câteva ore îna¬inte ca „prietenii“ d-ului Iohannis să-i afle opi¬nia pe Facebook. Impresia – de¬zas¬tru¬oasă – a fost că pre¬ședintele îngână pla¬ti¬tu¬dini corecte dictate de alții. Ar fi putut ameliora această impresie – pro¬ba¬bil falsă – apărând seara la televiziune într-o con¬fe¬rin¬ță de presă sau într-un interviu. N-a făcut-o.

De fapt, problema nu e nici de Face¬book, nici de text – scris sau exprimat oral: problema ține de emoția care ar trebui să se strecoare în fiecare fra¬ză, în fiecare vorbă, în fiecare literă a dis-cursului politic cu efect. Căci vorbele nu devin fapte în po¬litică decât dacă sunt încărcate de emoție, ac¬țio¬nând în masa populară animată de sen¬ti¬mente con¬¬tradictorii, de temeri ne¬clare, de speranțe ne¬măr¬¬turisite, de in¬tuiții ne¬exprimate, precum un cris¬¬tal într-o topitură supr¬asa¬turată: de¬clanșează o cristalizare în masă a opi¬niilor. Marii oratori po¬li¬tici – de la De¬mostene și Ci¬ce¬ro și până la Wins¬ton Churchill – nu au convins neapărat prin lo¬gi¬că sau valoarea argumentelor; nici jus¬¬tețea cauzei nu a avut un rol esențial întotdeauna. Determinante au fost emo¬ția, pasiunea care au ani¬mat dis¬cursul, producând o trans¬mutație cva¬si-al¬chi¬mică a vor¬belor în fapte: o nouă di¬rec¬ție, o no¬uă voință, o mare ac¬țiune uni¬ta¬ră a națiunii „cristalizate“.

Suntem la o cumpănă istorică: mai toți admit că acțiunile DNA în special și ale justiției în general îm¬po¬triva unui ma¬re nu¬măr de re¬prezentanți ai clasei po¬li¬tice au creat o situație fără pre¬¬ce¬dent. De aceea, suntem precum o topitură amorfă, su¬pra¬saturată de te¬meri și in-certitudini. Desigur, oamenii de rând tind să salute demolarea po¬li¬ticienilor pe care îi simt co-rupți. Dar al¬ții îi cear¬tă aspru pentru bu¬cu¬ria lor. O ti¬că¬loa¬să campanie de presă an¬ti-DNA a avocaților ocupă ecra¬nele. Vechi ina¬mici politici și-au dat mâna spre a dis¬cre¬dita jus¬tiția; co-mentatori stimabili sau mai pu¬țin stimabili le țin iso¬nul. In¬for¬ma¬țiile parțiale, știrile trun¬chiate de¬li¬berat cir¬cu¬lă tot mai in¬sistent. Ne¬ru¬și¬narea și ipocrizia par¬ti¬delor ating cote ridicate. Confuzia dom¬¬nește în to¬pi¬tu¬ră. Nu s-ar cu¬veni atunci ca pre¬șe¬din¬tele să fie cris¬talul care să o elimine?

Poate însă că președintele se teme că orice intervenție mai pasională în fa¬voarea „revoluției DNA“ va fi in¬¬ter¬pretată drept un amestec în justiție. Nu: nu poate fi amestec în jus¬tiție a-i critica aspru pe po¬li¬ti¬cienii care uzea¬ză de tertipuri an¬ticonstituționale pen¬tru a scăpa, nu poate fi amestec în jus¬tiție a de¬nunța ipocrizia par¬tidelor – in¬clu¬siv a „marelui“ PNL – în a răs¬pun¬de onest actualei situații, nu poate fi amestec a cere populației să aibă în¬credere și speranță.

Și totuși, președintele – încă be¬ne¬ficiarul unei imense po¬pu¬¬larități – se complace în a scrie misive sear¬bede și în¬târ¬ziate pe Facebook. De¬sigur, „li¬bretul“ e corect, dar lipsa „mu¬zi¬cii“ fa¬ce ca efectul practic să fie aproape egal cu cel al tă¬ce¬rii. Ni¬meni nu crede cu adevărat în pro¬testul res¬pectiv, fi¬indcă ab¬sen¬tează din el emoția care să ne asi¬gu¬re că șeful sta¬tului e una cu spu¬sele sale. Ceea ce ne-am dori este să sim¬țim că acestea nu sunt emise în contul unei fișe a pos¬tu¬lui, ci sunt rostite în temeiul unei da¬torii morale im¬pres¬crip¬ti¬bile.’’

Tăcerea lui Iohannis
Andrei Cornea
06.01.2015, Revista 22
,,Între Crăciun și Anul Nou, profitând de ne¬atenția publicului, premierul Victor Ponta a promovat prin ordonanță de urgență anu¬mite modificări la Legea educației na¬țio¬nale, astfel încât renunțarea voluntară la ti¬tlul de doctor să devină posibilă. E aproape inutil să mai repetăm gravitatea, aș zice, fără precedent a acestui act: mai întâi, este vorba despre o legiferare în interes pur per¬sonal: premierul însuși fiind cel care, cu pu¬țin înainte, își exprimase în scris voința de a renunța la doctorat, fără a recunoaște în¬să că l-a obținut în mod fraudulos, prin pla¬giat. Intrată imediat în vigoare, fără reacție din partea Avocatului Poporului, ordonanța respectivă reprezintă o sfidare obraznică la adresa oricărei noțiuni a statului de drept: legea devine un instrument al bunului plac personal al unui premier, disperat să-și sal¬veze cariera politică și juridică. În al doilea rând, plagiatorii și impostorii capătă im¬pu¬nitate: ei au posibilitatea ca, renunțând la titlu, să oprească acțiunea diferitelor co¬mi¬sii de etică. Un doctorand care are de gând să plagieze este ispitit să meargă până la ca¬păt: dacă reușește, se va bucura de titlu; dacă, la un moment dat, apar acuzații de pla¬giat, poate scăpa de oprobriul public re¬nunțând la titlu. Mai mult, de nicăieri nu re¬zultă că, după ce a renunțat, ar trebui să returneze sumele obținute eventual prin bursa de doctorat sau prin sporurile de doc¬torat adăugate la salariu. Impulsul către im¬postură – și așa puternic în societatea ro¬mânească – nu va ieși decât întărit.

În această situație de abuz nerușinat din par¬tea premierului, președintele nou ales, Klaus Iohannis, deocamdată tace în mod inex¬plicabil.

Dar ar trebui să vorbească? La urma-ur¬melor, instituțional vorbind, președintele nu are ce să facă în acest moment. Abia du¬pă ce ordonanța va trece prin parlament el o poate ataca la Curtea Constituțională. Și totuși, președintele are datoria să vor¬beas¬că. Mai întâi, fiindcă președintele „ve¬ghea¬ză la respectarea Constituției” – ceea ce în¬seamnă și că e dator să reacționeze la abuzurile de putere din partea Executivului. A condamna un asemenea abuz flagrant nu înseamnă a înșira vorbe goale, ci a proceda ca un șef de stat democratic, care își ridică glasul pentru a da un semnal major, politic și moral, opiniei publice. Iar a nu o face în-seamnă a încuraja delictul și abuzul.

Or, nu pentru asta a fost ales Klaus Io¬han¬nis – ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la pre¬mier, fostul său contracandidat la pre¬ședinție. Cei peste șase milioane de cetățeni care l-au votat au făcut-o și fiindcă nu voiau ca România să ajun¬gă pe mâna lui Victor Ponta și a aco¬liților lui, știind bine, din ex¬pe¬rien¬țele an¬terioare, de ce este în stare pre¬mierul. Tot mai mulți dintre acești șa¬se mi¬lioane vor începe să privească cu ui¬mire și stupoare dacă tăcerea va con¬tinua, temându-se că ea devine com¬plicitate.

Apoi, are dreptul la tăcere un pre¬șe¬dinte care a înscris în programul său, la loc de frunte, educația, bazată pe principiul „lucrului bine făcut”? Ce fel de educație științifică va oferi o so-cietate care „iartă” atât de lesne pla¬giatul? Dar ce fel de educație morală? În fond, de ce ar renunța cineva de bună voie la un titlu care presupune ani întregi de muncă și oferă și unele avantaje materiale directe și in¬di¬rec¬te? Există un singur motiv imaginabil: ho¬ția nemărturisită. Să intre atunci aceas¬¬ta în ADN-ul „lucrului bine fă¬cut”?

În sfârșit, Klaus Iohannis este pro¬fe¬sor. Știe ce înseamnă plagiat și co¬pi¬at. Știe ce înseamnă impostura in¬te¬lec¬tuală. Are deci datoria să fie so¬li¬dar cu toți cei – profesori, doctori autentici, studenți și elevi onești – care se simt sfidați de ordonanța pre¬mierului, dar, deopotrivă, e dator să-și respecte și propria vocație.

Știu: se pot invoca tot felul de motive tactice pentru menajarea lui Ponta în acest moment, inclusiv voința de a aborda lucrurile altfel decât ar fi fă¬cut-o Traian Băsescu. O spun fără oco-lișuri: toate motivele sunt proaste. A dori să fii un „președinte mediator” nu înseamnă să mediezi între fals și ade¬văr, iar a fi un „președinte in¬te¬grator” nu-i totuna cu a „integra” abu¬zul de drept.

Tăcerea lui Iohannis trebuie să se în¬cheie. Și sper să se întâmple curând și într-o manieră fără echivoc.’’

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s