Klaus Iohannis vazut prin textele intelectualilor din Romania II

andrei-plesu1

Desigur pe această temă enunţată în titlu şi în articolul precedent se pot scrie lucrări de sociologie, de ştiinţă politică, tot felul de studii şi cercetări. Poate pe viitor vor apărea chiar şi teze de doctorat pe această temă, mai ales dacă ţinem cont de faptul că alegerea lui Klaus Iohannis în poziţia de preşedinte al României a fost o surpriză pentru foarte multă lume, iar instrumentalizarea internetului la potenţialul său maxim în campania electorală a fost un fenomen fără precedent până acum în istoria României.
Continui seria opiniilor, observaţiilor, criticilor realizate de câţiva oameni de litere din România pe subiectul Klaus Iohannis. De data aceasta merg de la Cluj la Bucureşti şi mă opresc la Andrei Pleşu. Pe 17 octombrie, înainte de primul tur al alegerilor, Andrei Pleşu publica în ziarul Adevărul următorul text:
”Voi vota, în ambele reprize, cu dl Iohannis. Şi nu numai pentru că e mai bine plasat în sondaje. Îi găsesc suficiente calităţi ca să schimbe sunetul de fond al perioadei postelectorale. M-am săturat de clămpănitori şmecheri, de tirade demagogice, de platitudini paradiziace. Vreau alt stil! Altă muzică! Sau nici o muzică! Pariez pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcărela în care ne sufocăm de peste 20 de ani“. […] „Aşa stînd lucrurile, cred că singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect anti-Ponta. Din sondaje, rezultă că acest potenţial îi revine dlui Iohannis. Ştiu, desigur, ce mi se va reproşa: 1) „Criteriu raţional“, „vot util“! Ah! Ce vorbe urîte! Unde e visul, unde e basmul, unde stelele? 2) „Sondaje?“ Dar sînt măsluite! Toate! De ce le-am lua în serios?! Foarte bine! Să nu le luăm! Dar nu vom putea să nu luăm în serios rezultatul final al alegerilor, obţinut tot pe bază de numărătoare (măsluită?)“.
În mesajul lui Andrei Pleşu nu se află o serie d eargumente doar pentru sine ci şi pentru cei indecişi. Acest text poate fi consider drept schiţarea unei realităţi nu foarte incurajoatare pentru România, însă totuşi, o situaţie în care se vedea posibilitatea unei alegeri bune.
Un alt text pe care-l putem considerea semnificativ este cel publicat la 3 noiembrie, imediat după primul tur de alegeri, atât de ziarul Adevărul cât şi de revista 22. Un text lung dar important:
‘’Există „macro-campania”, bătălia la vedere. Atîta cîtă e. Toată lumea îşi dă seama că nu e o întrecere cinstită, pe doctrine, proiecte şi profesionalism. E un simplu caft de cartier. Niciodată nu s-a coborît atît de jos în materie de „proceduri” electorale.
Şi, evident, cine e, prin forţa împrejurărilor, la butoane are la îndemînă şi o colecţie de ciomege pe măsură. Dar există şi o micro-campanie: vînzoleala privată, anonimă, a diferiţilor suporteri, care îşi apără opţiuniile şi inventariază defectele „contra-candidaţilor”. […]
Această micro-campanie e, în acelaşi timp, rizibilă şi înduioşătoare. Rizibilă, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia statistică din teren. Nimeni nu convinge pe nimeni să-şi modifice votul. Toţi sunt „încremeniţi” în argumentele proprii şi le pun pe masă ori de cîte ori au prilejul. Disputa e, spuneam, şi înduioşătoare, pentru că atestă un soi de inocenţă utopică, un soi de delir al speranţei. Fiecare crede că are sută la sută dreptate şi că „alergătorul” lui va cîştiga cursa. Sau că ar merita să o cîştige…
Dincolo însă de comicul trist al acestor hîrjoneli subterane şi dincolo de febrilitatea lor oarecum nevinovată, se conturează o patologie socială cu efecte descurajante. Mai întîi, un exces al emotivităţii. Odată ce a decis cu cine votează, alegătorul devine un „îndrăgostit”. Nu mai percepe decît nimbul translucid al celui pe care îl susţine, aura lui îngerească. Îi iubeşte cu acelaşi patos calităţile şi defectele, abilităţile şi derapajele. Iar cine nu vede lucrurile ca el e ori orb, ori duşmănos, ori prost, ori manipulat (sau plătit) de propagandiştii „răului”. De aici, se trece foarte rapid – şi acesta este al doilea semn de boală publică – la culpabilizarea votului.
[…]
Ceea ce e limpede e că puţine ţări „civilizate” trăiesc episodul alegerilor într-un mod atît de isteric cum îl trăim noi. Nici raţiunea sănătoasă, nici evidenţele, nici prieteniile vechi, nici experienţa istorică şi culturală nu reuşesc să prevaleze asupra „ambîţului” de conjunctură, asupra capriciului subiectiv, asupra „convingerilor” nestrămutate. Dialogul e cvasi-imposibil. Abia dacă se mai salvează prin mici şi rare eforturi de politeţe. Rezultatele sunt, de obicei, perfect coerente cu această atmosferă de radicalitate frenetică, de autism suveran.
N-aş vrea să se înţeleagă că exclud, la rîndul meu, posibilitatea fraudei, a voturilor cumpărate, a solidarităţilor impure. Nici că pledez pentru excluderea afectivităţii dintre motivaţiile oricărei opţiuni. Mi-aş dori doar ceva mai mult echilibru, mai multă cordialitate, mai mult umor şi, da, mai mult realism în modul nostru de a ne construi strategiile electorale. Scriu acest articol sîmbătă, 1 noiembrie. Mîine merg la vot. Voi vota Iohannis. Fără iluzii maximaliste, fără idolatrie. Nu mă voi supăra pe cei care vor vota pe altcineva. Dar aş fi nesincer să spun că voi privi cu înţelegere pe cei care îl vor vota pe Victor Ponta. Modul lui de a-şi pregăti victoria, cu bacşişuri grosolane, promisiuni de tîrgoveţ viclean, minciuni distribuite prin Poşta Română, cochetării ipocrite cu Biserica şi „valorificări” josnice ale sentimentului naţional, denotă un caracter grav fisurat şi o lipsă de scrupule fără precedent. Dar dacă va cîştiga, îl vom merita! Şi nu va fi nevoie să-i bombăn eu pe suporterii săi. Mai devreme sau mai tîrziu, vor descoperi singuri că au fost (a cîta oară?) păcăliţi…’’

Nu am înţeles niciodată de ce acest articol a fost publicat după primul tur şi nu înaintea lui mai ales dat fiind faptul că a fost scris înainte de primul tur al alegerilor. Mereu mă întreb cui i-a aparţinut alegerea. Agitaţia pe care o descrie Andrei Pleşu, este lesne de înţeles, cu cât ne vom debarasa de ea şi implict de aceşti mici târgoveţi cu atât mai bine pentru societatea română. Cu alte cuvinte prea multă vorbărie. Pe 19 ianuarie 2015, Andrei Pleşu a publicat un alt articol ”sindromul anti-Iohannis” care le întrece pe precedentele prin rafinament, ironie şi profunzimea observaţiilor. Merită recitit în totalitate acest text care în final îndeamnă care răbdare, calm şi luciditate:
‘’După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti. Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut. O primă explicaţie a situaţiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obişnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Şi adepţii, şi contestatarii fostului preşedinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepţii erau încîntaţi să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieşirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrşitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuşi părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiştii” trăiau zile şi săptămîni întregi din spectacolul prezidenţial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” şi talk-show-ul prindea contur cît ai zice peşte: indignările (lucrative), glumiţele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginaţie sau de bună-credinţă. „Ceilalţi”, la rîndul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor şi ricanau la fiecare „knock-out” reuşit de Băsescu. Una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplîns şi stimulat. Aveam, toţi, aerul că suntem sătui de război, că vrem niţică linişte, ceva dialog paşnic, dar făceam totul pentru a le evita. Într-un tîrziu, am ales un preşedinte care a promis „un alt mod de a face politică”. Vorbeşte puţin, neprovocator, nu iese la bătaie, „nu se implică” tranşant în chestiunile „arzătoare”. Şi, dintr-odată, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge… O altă specie a bombănelii vine dinspre tabăra Monicăi Macovei şi a susţinătorilor ei. E omeneşte, desigur, să vrei să ai dreptate pînă la capăt. „Nu v-am spus noi că Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi că singura soluţie era Monica Macovei?” „Ia să fi fost dînsa la Cotroceni! Păi Ponta cerea a doua zi azil politic în China, PSD-ul se convertea în masă la decalogul noului preşedinte justiţiar, toţi plagiatorii ţării (cifră apocaliptică!) erau trecuţi în şomaj şi condamnaţi la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne îndoim, în ce ne priveşte, că dna Macovei ar fi fost un preşedinte plauzibil şi necesar, deşi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutită de unele excese geometrice, inflexibilităţi inadecvate, tenacităţi contra-productive. Problema e însă alta: ca să ajungă să ne conducă, Monica Macovei era musai să ia mult mai multe voturi decît a luat. E şi asta o înzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democraţiei. E esenţial să fii cinstit, bine pregătit şi eficient juridic, blindat cu proiecte şi principii. Dar trebuie să fii şi convingător, simpatic, autentic şi matur în manifestările tale. Să cîştigi. Îi doresc sincer Monicăi Macovei un viitor politic de care să beneficiem toţi. Dar mai are de lucrat în materie de tactică şi strategie electorală, în materie de auto-reprezentare şi firesc. Iar cei cărora le-a căzut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cîntîndu-i euforic în strună (şi de fapt, mulţumiţi de propria lor opţiune). Propunerea mea, la capătul acestei încercări de a înţelege „momentul politic” de acum, este să nu ne grăbim. Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. De bombănit, pot să bombăn şi eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (şi, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă. De cea tehnică şi de cea politică. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. Dar, ca să dau un exemplu, nu se poate susţine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la vîrf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil să iasă din sfera locului comun decît prin mici accese de tupeu şi infatuare. Şi mai sunt şi alte asemenea „derapaje”. Dar staţi să vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme! Dacă tot l-am votat, hai să facem un minimal exerciţiu de răbdare.’’
Evident până în prezent Klaus Iohannis a fost comparat în special cu contracandidatul său din campania electorală desfăşurată în octombrie-noiembrie 2014. În faţa acestuia a avut de câştigat din multiple puncte de vedere. Însă nu acea persoană este punctul de pe scena politică la care trebuie să ne raportăm de acum şi nici Klaus Iohannis nu se mai poate raporta la un asemenea reper, fie el chiar prim-ministru. La linia orizontului se zăresc alte personalităţi atât în istoria României cât şi în istoria statelor vecine, personalităţi care depăşesc cu mult cei ce formează actuala clasă politică din România. Dacă se doreşte un preşedinte altfel, Klaus Iohannis trebuie să facă un efort uriaş şi să depăşească toţi predecesorii săi, idiferent că vorbim de Ceauşescu sau Iliescu, de Constantinescu sau Băsescu, actualul preşedinte trebuie să-şi gândească mandatul în funcţie de alte personalităţi mai respectabile. La rândul lor, oamenii de litere nu ar trebui să-l menajeze pe actualul preşedinte ci ar trebui să atragă atenţia că România ca stat membru UE merită să fie condusă/guvernată asemenea Germaniei, Marii Britanii, Suediei, Finlandei, Olandei sau Austriei. Oamenii de litere nu trebuie să mai facă eternă comparaţie între România şi Bulgaria (eventual Croaţia…) cine, când este pe ultimul loc, respectiv pe penultimul loc din UE? România sau Bulgaria? din punct d evedere al dezvoltării economice şi nu numai. Tocmai oamenii de litere, intelectualii suunt cei care îi pot oferi lui Klaus Iohannis acest sprijin, raporatrea la statele occidentale, la instituţiile şi organizarea lor precum şi la resursa umană din aceste state.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s