Iohannis vazut prin textele intelectualilor din România III

borbely_stelian_tanase_tvr_propunere_acceptabila

De la Andrei Pleşu trec la cineva nu mai puţin cunoscut, Stelian Tănase. Asolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti în 1977 (mereu m-am întrebat totuşi ce fel de ‘’filosofie’’ se putea studia înainte de 1989…), autor al mai multor volume, publicate şi cunoscute mai degrabă după 1989 decât înainte ( romane : Luxul melancoliei, Corpuri de iluminat ; eseuri : Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986–1990), Stelian Tănase devine o figură publică imediat după decembrie 1989. El a fost primul preşedinte al Grupului pentru Dialog Social (compus la început de Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru). În 1991 a fost unul dintre fondatorii şi liderii Pardilui Alianţei Civice, iar un an mai târziu a câştigat un loc în Parlamentul României pe lista Convenţiei Democratice din care făcea parte şi partidul său. A rămas în politica partizană până în 1996 când a renunţat la activitatea aceasta dedicându-se scrisului, cercetării arhivelor fostei Securităţi aflate la SRI în acei ani, publicisticii, cinematografiei şi televiziunii. La finele anului 2013 a fost susţinut de PNL pentru a conduce Televiziunea Româna, ulterior, în vara anului 2014 a fost numit Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), funcţie pe care o deţine şi în prezent.
El a avut o poziţie destul de echidistantă, încercând să nu susţină deschis pe nimeni şi să nu-şi declare simpatiile pentru persona sau alta. Strategie? Sinceritate? Neimplicare? Pe 17 noiembrie 2015, Stelian Tănase scria pe blogul personal :
,,Nu cred să se fi așteptat cineva la o prezență atît de masivă la vot. Acesta a fost secretul, elementul care l-a zdrobit pe Ponta. Dar ce a scos milioane de oameni din casă ? Mașinăria electorala PSD părea de neînvins. PSD este un partid la fel de mare cît toate celelalte la un loc. Resursele cheltuite de PSD au fost nelimitate, disproporționat de mari în raport cu ACL. Mai multe echipe au lucrat în acest an pentru candidatul Ponta. Au pregătit strategia, oamenii etc. pentru a-l scoate învingător. După eșecurile cu Năstase și Geoană PSD avea nevoie disperată de victorie. Nu o are. Un candidat (slab, cum spunea Dragnea ca să își facă curaj ) necharismatic, stîrnește entuziasmul electoratului. E e cazul să găsim explicații acestei răsturnari extraordinare a situației. Klaus Iohanis a cîștigat cu aproape 10 puncte avans, după ce în primul tur avea un handicap de 10 puncte.
Dacă mă gîndesc bine cred ca nicio mașinărie politică nu l-ar fi putut opri ieri pe Iohannis. Iohannis a fost un candidat atipic. Instituțional e imposbil să îl încadrezi, să îi găsești o pătrățică și apoi să îl combați. Să mă explic. Victoria sa zdrobitoare se datorează unei stări de spirit, unei enervări, furiei electoratului românesc. Așa ceva este imprevizibil, nu il poți contracara. Pe scurt, victoria sa este rezultatul indignării electoratului. Asta nu are a face cu filialele de partid, cu staffurile de campanie, cu primarii care îți bat la poartă și te cheamă la vot, cu sticlele de ulei, pungile de mălai. Nici cu propaganda deșănțată a diverselor televiziuni etc.
S-a întimplat ca în 2012 cind lumea a ieșit in stradă pentru a-l apăra pe Arafat după apariția jignitoare a lui Băsescu la tv. Și in acest caz a existat un element imaterial, o stare de spirit. Lumea nu a protestat cînd s-au tăiat salariile cu un sfert, dar ofensele aduse lui Arafat a scos lumea in stradă. Boc a căzut și guvernul a fost preluat de Ponta. Mă mir că din această lecție asupra imponderabilității în politică Ponta&Co nu au priceput nimic. A fost adus la putere de mișcarea de stradă a unei populații indignate. Ieri Ponta a pierdut președinția în urma unui mișcări de același tip. A pierdut ca efect al unei unei revolte „electorale”. Aceste stări de spirit sunt mai redutabile decît se crede și cînd se declanșează sunt neoprit.
Imaginile de la Paris, Torino, Londra au enervat lumea, a scos-o din casă. Din Noua Zeelandă, în Occident, în SUA ca și acasă. Indignarea românilor a fost generală. Prezenta la vot – 62 % depășește orice așteptări. Asta înseamna că enervarea a fost foarte mare. Miile de oameni care s-au inghesuit la secțiile de votare în Europa au fost fără voia lor agenți electorali. Numeroși și imposibil de anihilat. Ei sprijină cu miliarde de euro anual economia românească. De ce s-ar lăsa batjocoriți? Rudele lor de acasă trăiesc din banii primiți lunar de acolo. Or imaginile umilinței, batjocura unor declaratii ( ca acea impardonabilă, dată de Meleșcanu ) l-au decredibilizat pe candidatul PSD. Eforturile lui de a convinge că este ce trebuie în această perioadă pentru România au fost compromise. O singură imagine de pe trotuarele Parisului de la o secție de votare a adus mai multe voturi lui Iohannis decît bugetul de campanie pe un județ.
Indignarea s-a născut nu doar in diaspora. A fost un efect cumulat. Aroganța, minciunile, tonul disprețuitor, campania extrem de murdară în care stafful lui Ponta s-a lansat – toate acestea la un loc au prevenit electoratul că nu ar face decît să repete atmosfera din epoca Băsescu dacă il votează pe Ponta. După zece ani lumea a dorit la Cotroceni un om civilizat, neagresiv, așezat, calm, care nu vorbește mult și care îți dă încredere. Un președinte previzibil și sigur. Lumea are nevoie de multă liniște. Exact invers decît a oferit Ponta. S-a dorit un președinte opus ca stil politic. Miștocăreala, tupeul, agresivitatea, vulgaritatea, obrăznicia și aroganța nu au mai prins de data asta. Cred că stafful lui Ponta – din dispreț pentru un electorat pe carea a crezut că îl cunoaște – a considerat că acest model va avea succes în continuare. S-a înșelat. Cu efecte azi deja știute. Asistăm la o foarte mare surpriză – efect al indignării lumii românești.’’

10 februarie 2015, scrisoare personala adresata lui Klaus Iohannis :
,,Este urgent, domnule preşedinte, să interveniţi cu marea dvs autoritate pentru a salva o instituţie esenţială într-o societate europeană modernă. Vă solicit să puneţi, aşadar, pe agenda dvs, şi-aşa încărcată, un punct referitor la ce v-am scris mai sus – situaţia Televiziunii. Vă rog ca în întâlnirile cu politicienii şi şefii instituţiilor statului român să le amintiţi situaţia gravă a SRTv şi să le cereţi să iasă din indiferenţa manifestată în atâtea prilejuri. E timpul să se ia măsurile care se cuvin. Este ultimul moment când se mai poate interveni pentru salvarea Televiziunii Publice.’’
Desigur acest text este unul favorabil lui Klaus Iohannis, însă el nu spune nimic nou, nu aduce nimic diferit faţă de alţi intelectuali. Evită să spună Iohannis este aşa, sau Iohannis nu este aşa. Dimpotrivă el spune că Iohannis este greu de definit. Să fie chiar atât de greu de definit? de cunoscut? nu este acest lucru tocmai marea capcană în care cad mulţi oameni ce consideră că se află în faţa unui personaj extraordinar ce nu poate fi caracterizat prin cuvinte? Nu este această atitudine a publicului tocmai unul dintre factorii care favorizeza apariţia mitului şi imagologiei construite în jurul liderului protector după modelul patriarhal şi paternal, conducătorul bun şi puternic?
Vom vedea în anii care vor urma. 3 aprilie 2015 din nou pe blogul personal :
,,În urmă cu două decenii, Adam Michnik, mare figură a Rezistenței anticomuniste din Polonia, a publicat un articol cu acest titlu. Era vorba despre dezamăgirea unor intelectuali, gazetari etc. că Polonia nu mai era la mijlocul anilor 90 țara interesantă din anii 80. Devenea o societate cenușie, cu toate „tarele” unei democrații consolidate. Evident, plictisitoare. El atrăgea atenția că așa trebuie să fie, că luptele politice, protestele, etc. care făceau ca Polonia să fie așa de spectaculoasă, trebuiau și era firesc să înceteze pentru a duce la o societate europeană normală, ca oricare alta, de tip occidental. De unde formula lui fericită ” Gri este o culoare frumoasă”.
Intr-un interviu în ajunul preluării de către Slovenia a Președintiei prin rotație a Uniunii Europene în anul 2008, premierul Janez Jansa a fost întrebat ce își dorește pentru țara lui. A răspuns că ar vrea ca Slovenia să devină o țară plicticoasă. Cum așa? a tresărit reporterul. Plicticoasă înseamna previzibilă, o țară în care oamenii iși pot permite să aibă inițiativa pentru că știu că lucrurile obisnuite – transport, școli, spitale, merg de la sine.
România va deține si ea in 2019 Președinția prin exercitiu a UE, dar e încă foarte departe de a fi plicticoasă.
Aceste lucruri mi le-am amintit ieri urmărind pe diverse canale tv reacțiile la discursul lui Iohannis la 100 de zile de mandat, citind comentarii în ziare și on line. Pe scurt – destui gazetari. comentatori, analiști, etc. sunt descumpăniți în fața unui asemenea tip de discurs – cenușiu. Îl regretă pe Traian Băsescu care furniza 2-3 subiecte de pagina întîi/pe zi. Fostul președinte oferea știrilor de seară de la televiziuni toate subiectele politice. Era suficient să ții un corespondent la Cotroceni ca să-ți faci lejer sumarul. Acum mass-media nu mai are o viață atît de ușoară. Nu mai ajunge să te ții după președinte ca să-ți umpli editia de seară a telejurnalului. Ultimii zece ani au fost interesanți, cu lovituri de teatru, cu scandaluri în serie, cu multă gălăgie. Zgomotul și furia au fost fff prezente. Acum, remarca cineva, începem să ne cam plictisim. La Cotroceni e multă tacere. Să nu se sperie prea tare acel domn, vor apărea și entertainerii, cabotinii, bufonii, băieții cu distracția – dar acolo unde le este locul, la periferia vieții publice.
Iohannis practică un stil politic opus de cel impus de Băsescu din 2005 încoace. Iese rar, transmite mesaje fără coloratura de mezzosoprană a fostului președinte. Efectele speciale lipsesc. Ascultînd discursul lui Johannis, ziaristul are dificultăți să scoată o știre, să facă rost de un titlu bombastic. Expresiile piperate care făceau pînă de curînd deliciul presei lipsesc.
Dincolo de stilul personal al omului, ne place sau nu, cred că trăim (cu întîrziere ) un pasaj spre normalitate, spre o Românie banală, dar europeană. Este ceea ce Adam Michnik semnala pentru Polonia în urmă cu 20 de ani. România s-a schimbat și s-a văzut asta clar la alegerile din noiembrie trecut. Candidații s-au aflat în fața unei lumi românești complet diferită decît cea pe care și-o imaginau sociologii, experții, staffurile de campanie și unii dintre candidați. Acea Românie de acum 10- 15 ani a dispărut. Nu mai zic de cea din anii 90. Șarmul balcanic se estompează. Ca și duhoarea de inspirație comunistă. Cu neamțul Iohannis la Cotroceni, tonul specific, extras din portul Constanta, care a dominat spațiul public vreme de zece ani, se duce pe apa sîmbetei, n-are cum să nu dispară.
Acest aspect se vede mai greu totuși azi pentru că trăim febra campaniei anticorupție care face ca realitatea cotidiană să fie încă spectaculoasă. Arestări, cătușe, mascați. Hotăriri senzaționale ale instanțelor care trimit la beci miliardari, lideri politici și o face fără complexele de altadată. Dincolo de asta observ o schimbare de stil politic care, cred, se va impune pas cu pas în următorii ani. Amintesc la finalul acestor note fugare titlul articolului lui Adam Michnik, amicul meu, ” Gri este o culoare frumoasă”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s