Abel rătăceşte prin lume

”Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. intodeauna Cain ucide pe Abel. Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi cel agrar. Tot ce e nostalgic ssete de zări în noi ţine de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, şi l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem în ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu – maşina – şi-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările ţării.” Constantin Noica, Suflet românesc, Humanitas, Bucureşti, 2014

DSCF7966

”Abel n-a murit încă de tot…” aceasta este speranţa cu care înaintez de fiecare dată spre vârf, spre culme. Asta îmi dă energie şi viguare. Asta este mai mult decât un ajutor. Asta îmi grabaeste ritmul, pasul respiraţia şi dorinţa de a vedea şi cunoaşte cât mai multe. Cnsider că oraşul este în sine lui un altfel de Cain. Un Cain care-l ucide încet dar sigur pe Abel. Îl otrăveşte zi de zi, îl zăpăceşte, îi săpă groapa şi-i pregăteşte în taina mormântul unde-l va arunca în cele din urmă. Însă Abel, mai are o şansă. Această tensiune între cele două extreme ale sufletului românesc redată într-un mod excelent de Noica în 1944… această tensiune se regăseşte în fiecare om născut între Tisa şi Nistru, între Dunăre şi Vârfurile Carpaţilor din Maramureş, Pocutia şi Bucovina.

Însă spre deosebire de Noica, nu văd în maşina modernă o pedeapsă. Dacă ea este folosită/valorificată în mod intelicent ea poate fi considerată chiar un dar, nicicând o pedeapsă. Dimpotrivă consider că acest Cain poate fi considerat o maşină deoarece omul modern tinde să devină o maşină, un robot, ceva programat să execute anumite programe conform unui orar bine definit. Acest Cain, această mecanică a omului modern are tendinţa de a se impune deasupra unei structuri ancestrale. De fiecare dată când colind dealuri, văi, munţi, păduri şi vârfuri din ce în ce mai înalte parcă-l caut pe Abel. Un Abel rătăcit, apropate pierdut, aproape de negăsit. Un Abel în care încă cred, un Abel biblic şi chiar mai mult decât atât. Colind în iarnă pe văi şi culmi asemenea unui cioban după turma sa, o turmă rătăcită, dezbinată, împrăştiată pe zeci de drumuri şi cărări care nu duc nicăieri.

DSCF7967

Recent am luat urma câtorva stâni din Munţii Baiului. Stâni de care nu te poţi apropia vara datorită câinilor care te simt de la o distanţă destul de mare. Iarna ele sunt pustii. Nu sunt nici ciobani, nici oi, nici câini, nimic. Doar frigul cumplit şi vijelia ce urlă printre scndurile şi şindrila stânii. Însă acolo, în acea austeritate deplină am sentimentul că-l regăsesc pe Abel. Acolo…

DSCF7959

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s