De ce recomand trenurile romaneşti şi nu recomand Sinaia ( pentru vacanţă şi nu numai)

Ceasul a trecut de ora 10 dimineaţa, ajung cu o oarecare întârziere neprevăzută la gara din Cluj Napoca. Norocul meu, am biletele deja în buzunar şi trenul încă nu a plecat. Îmi fac loc printre ceilalţi – viitori – călători care încă aşteaptă liniştiţi trenul lor, al meu fluieră de plecare când pun piciorul pe scara vagonului unde era locul meu. În tren, cumplit de multă lume, nu mi-am imaginat cândva că trenurile romaneşti pot duce atâţia oameni, atât pe scaune cât şi în picioare împreună cu toate bagajele lor. În cele din urmă găsesc locul just, care se afla la fereastră. Lângă mine era un băieţel, probabil, aflat în primii ani de şcoală. Mai sunt doar câteva zile din anul 2011 şi fiecare se grăbeşte să ajungă acolo unde este aşteptat. Destinaţia pentru mine ? Sinaia. Da, frumoasă staţiune de munte Sinaia, acolo unde Carol I, Ferdinand, Carol II şi Mihai I îşi petreceau nu numai vacanţa cât şi o parte din ceea ce aceste capete încoronate numeau ‘’serviciu’’, funcţii, onoruri peste onoruri, etc. etc. Însă până la Sinaia (cu trenul!) este un drum lung de şapte ore; şapte ceasuri în care îţi este dat să cunoşti mai multe decât te aştepţi, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă. În tot acest timp am schimbat trei romane. Dacă le-am citit pe toate ? nu, nu le-am citit pe toate, decât câteva pagini din fiecare, una mai uşoară decât cealaltă. În acea atmosferă, caldă, foarte caldă, unde fiecare ( aproape fiecare) îşi mărturisea bucuriile şi supărările era imposibil să acord o minimă atenţie rândurilor pe care le aveam în faţă. Vagonul nu era compartimentat, astfel, vocile, groase, subţiri, răguşite, plăcute, dezagreabile, traversau un spaţiu destul mare, pentru ceea ce ar trebui să fie o discutie între două sau trei persoane. La Câmpia Turzii a urcat un grup de copii şi trec de la călător la călător cu ‘’Sorcova vesela, să trăiţi, să…’’ după buzunar, după (buna) voinţă a fiecăruia, grupul primeşte câte o monedă sau chiar o bacnota, un ‘’multumesc’’ sau un ‘’ la mulţi ani !’’ Când ‘’sorcova veselă…’’ ajunge la un grup de dame din faţa mea, ce vorbesc numai despre look, shoping, manichiura, pedichiură, coafură, grupul de copii primeşte o călduroasă înjurătură de sărbători. Elevul de lângă mine primeşte indicaţii peste indicaţii de la bunica ( sau poate chiar mama sa). ”Dama” aceasta nu se jenează să vorbească cu voce tare nu numai despre indispensabili cât şi despre ceea ce dumneaei numeşte ‘’barbatul meu’’ si ”barbatia” acestuia. În câteva minute se încinge o discuţie între damele pentru shoping şi dama cu indispensabili pe teme ce variază de la look la bucătărie şi istorii de familie. Brusc, ceilalţi pasageri devin membrii ai acestei ‘’familii’’ proaspăt formate în tren care împarte în stânga şi-n dreapta poveşti ”călătoare”. Ajunge şi controlorul, damele văzându-l, înainte de a-i înmâna biletele de călătorie îi adresează câteva întrebări, aşa ca unui bărbat… Omul îmbrăcat în albastru nu uita rolul său acolo şi încearcă să facă o glumă, vede biletele şi trece repede mai departe. Mă ridic din acel loc şi plec la vagonul restaurant, trecând prin alte locuri unde domină mirosuri ce variază de la brânză de burduf la ultimul parfum ieftin ce poate fi găsit în comerţ. Acolo, nimic nu era diferit, discuţii similare, între doi, între trei sau chiar de unu singur – partenerul aflându-se la celălalt capăt al telefonului. Discuţii pe un ton similar celui întâlnit în piaţă, în aprozar, pe stadioane sau în alte locuri unde se impune cel ce vorbeşte mai tare. Pe TGV sau pe ICE cel ce conduce calul de fier ( nu ştiu cum se numeşte, pilot, pilot de tren, mecanic, mecanic 1, mecanic şef, şofer, conducător, etc) anuţa prin difusoare pasagerii săi să lase telefoanele pe modul silenţios pentru a nu crea disconfort. Pasagerii la rândul lor, când vorbesc la telefon ies pe coridor. Damele… oh, damele vorbesc uşor, mai mult şuşotesc iar călătorul de lângă ele poate citi liniştit.

În trenul ce mă ducea la Sinaia mai urca câţiva copii cu ‘’sorcova veselă, să trăiţi, să… tare ca… iute ca… ‘’ I-am întrebat dacă ştiu Pluguşorul. Surpriză : nu ! Mi-au spus că-mi spun un colind. Am primit bucuros colindul, după care din nou surpriză, apare un alt grup cu Pluguşorul : aho, aho…

La ora 18 cobor la Sinaia. Vremea pare a fi de octombrie, poate noiembrie, mă uit în stânga în dreapta, nici urmă de sapada, parcă a fost doar anul trecut (2010). În sinea mea îmi spun, lasa, e sus pe munte, de la cota 1400 până la 2100, acolo se poate schia se poate face săniuş. Am făcut o vizită la biroul de informaţie turistică, unde deşi mai era un ceas până la ora închiderii oficiale, nu era nimeni. Mi-am spus că poate au plecat mai repede. Zilele următoare am ajuns la concluzia că au plecat definitiv în vacanţă deoarece în nici o zi, fie dimineaţa, prânz, sau seara, acolo nu era nimeni, cu excepţia celorlalţi turişti care încercau clanţa uşii. Mare şi neplăcută a fost surpriză de a doua zi când am constat că sus pe munte era doar un strat subţire de zăpadă, nesatisfăcător pentru sporturile de iarnă. Am coborât jos în oraş şi am făcut o lungă plimbare pe acele alei pe care se plimbau altă dată şi Nicolae Iorga, George Enescu, Nae Ionescu, membrii monarhiei şi clasa politică din perioada interbelică şi nu numai. Da, exact pe aceleaşi alei şi trotoare. De ce ? merg la Sinaia de mai mulţi ani, fie vara fie iarna şi niciodată nu am văzut că administraţia locală să fi acoperit gropile, să fi schimbat plăcile crăpate, iar în fata primăriei totul este spart şi prost îngrijit. În tot centrul, unde nu mai domina acea atmosferă de oraş german prosper ci mai degrabă de oraş german decăzut, aflat la periferia imperiului habsburgic, precum şi în restul oraşului memoria, tradiţiile sunt ostracizate. Oamenii politici, cei ce se ocupă de oraş, mai bine zis cei ce nu se ocupă, nu au reuşit să (re)creeze un spaţiu public, destinat turiştilor, astfel încât să încadreze tot patrimoniul naţional. Totul se concentrează în centru pe o singură artera a oraşului, iar în afară să mai există două, trei obiective izolate precum complexul Peles-Pelisor-Foisor, casa lui Iorga, casa lui Enescu şi Mănăstirea Sinaia. Ce să mai spun de asemenea momente din iarnă în care eşti nevoit să pleci în alte locuri precum Buşteni, Azuga, Predeal, unde se poate schia iar zăpada este din belşug. Nu în ultimul rând, în Sinaia ar trebui să fie aplicată specula, deoarece preţurile par a nu cunoaşte limite. Ceea ce cumperi la Buşteni cu o anumită sumă de bani la Sinaia trebuie să plăteşti de două ori mai mult. Din toate aceste venituri primăria percepe o taxă de 5% pentru serviciile oferite de comunitatea locală. Care servicii ? unde sunt aceste servicii ? poate în altă epocă, însă în asta pe care o trăim noie le sunt inexistente. E nevoie să mai spunem oare că în Sinaia nu există nici un muzeu al oraşului, sau un muzeu de istorie ? este nevoie să mai spunem că parcul central asemenea altor alei destinate promenadei NU sunt luminate noaptea ? să mai spuneam că pe anumite străzi trotuarele lipsesc pe zeci de metrii lungime, iar de spaţiu ciclabil nici nu se pune problema ? Ce mai oferă Sinaia azi turiştilor în afară numelui şi a unor imagini şterse de mai bine de un secol ? Sinaia a fost golită de tradiţie, de memorie, de stil şi bun gust, ceea ce oferă ea acum este o iluzie, asemenea unui drog. Nu, nu recomand Sinaia, cel puţin azi, nu merită. Îmi pare rău pentru localnici care actualmente sunt conduşi de o administraţie ineficienta, care produce pagube nimic bun. Această administraţie îmi va arunca în faţă o telegondolă pusă în funcţiune în anul 2009. însă acestei adiministratii îi voi spune să urce dumneaiei cu propria telegondola pe o pârtie inexistentă şi la o cabada ce seamănă mai bine cu o magazie de lemne decât cu un refugiu pentru turişti.

Iată de ce într-o asemenea vacanţă punând în balanţă călătoria şi şederea, prefer călătoria – cu trenul – deoarece oferă acel exotism pe care nu-l mai găsesc în altă ţară. Da recomand cu cea deplină sinceritate o călătorie cu trenul de şapte ceasuri. În tren îşi regăsesc loc tradiţiile exilate din spaţiul public. La întoarcere, discuţii asemănătoare cu tot felul de picanterii, studenţi, bunici, copii şi mămici. Nu în ultimul rând ‘’sorcova veselă…’’ şi un alt obicei de care eu nu ştiam : Vasilica. Cine este Vasilica ? un miel de câteva săptămâni care-ţi poartă noroc peste an dacă îl atingi şi dacă oferi copilului care-l poartă o monedă. De la Sinaia până la Braşov au venit vreo cinci Vasilica. Obiceiul ar merita mai multă atenţie, cum poate reprezenta mielul (simbolul lui Crist) cu numele derivat de la Sfântul Vasile – Vasilica – noroc şi multe altele. Dar despre astea cu o altă ocazie, într-un alt articol.

Emilian Dranca

*Acest articol a fost publicat pentru prima dată în ianuarie 2012 într-o revistă studenţească din Cluj-Napoca

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s