Înapoi pe drumul negru

Înapoi pe drumul negru

Zilele trecute am (re)văzut Sibiul, iar pe drum înapoi spre casă am mai terminat o carte. Nu este vorba de o carte specială, însă o menţionez aici deoarece ea poate constitui un simbol, probabil un simbol al potenţialului celor tineri şi a şcolilor pe care le fac (toţi, fiind blamaţi/blamate de cei care se văita că ” înainte de `89 se făcea scoala”… iar acum nu).

Aşadar, cartea Înapoi pe drumul negru este un lung eseu, destul de interesant din punct d evedere al firului acţiunii, însă destul de plictisituare din punct de vedere al libajului folosit. Prea neşlefuit, bolovănos, vorbă lui Rebreanu, stângaci în multe privinţe şi forţat în altele. Eseul putea foarte bine să fie un reuşit roman, dacă autorul ar fi zăbovit mai mult asupra lui. De asemenea, ar fi avut şansa să fie chiar un dbut de succes. Însă, pentru toate astea trebuie multă răbdare şi multă, foarte multă muncă.

În definitiv, acţiunea se învârte în jurul personajului pe nume George Dima. Întâmplarea face ca George să deschidă naraţiunea cu o mică interogaţie asupra identităţii sale. Personajul suferă de o relativă amnezie. Acest handicap î-l va urmări pe parcursul întregii cărţi. Însă, în ciuda bolii sale, Dima se dovedeşte a fi un strălucit avocat din Bucureşti, drept pentru care este cooptat într-o misiune secretă organizată/desfăşurată de forţe speciale ale statului român şi ale statului francez. Dima pleacă în urmărirea unui infractor internaţional, la rândul său…   român, ascuns undeva în Franţa. Avocatul este însoţit de un detectiv neîndemânatic, nu doar prost pregătit dar şi prost crescut. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia autorului, însă acest Mihai pare a fi cel mai nepriceput detectiv din cărţile/romanele poliţiste pe care cititorul le poate avea în mână. Cei doi pleacă în misiunea lor, aparent secretă, urmând a fi aşteptaţi în Franţa de un alt agent. Cel de al treilea personaj se dovedeşte a fi o femeie, şi ea de origine română, Alina. Nu mai este nici o surpriză pentru cititor faptul că Alina trebuie să se îndrăgostească de George Dima, sau măcar Dima să se îndrăgostească de Alina. Însă, în carte lucrurile se desfăşoară tipic poveştilor cu final ferecit: cei doi se plac şi se împrietenesc, sau poate chiar mai mult…

În Franţa George, Alina şi Mihai intră sub o relativă acoperire – majordom, grădinar, menajeră – în casa numitului infractor Dragoş Petcu. Când am văzut toate numele, m-am gândit că George şi Mihai sunt cei doi arhangheli, Mihail şi Gavril, care ucid balaurul. Însă în privinţa lui Dragoş… nu am găsit nici o explicaţie. Acea amnezie de la începutul eseului se dovedeşte a fi una dintre consecinţele unui tragic accident pe care Dima l-a suferit în tinereţile sale. Printr-o serie de împrejurări descoperă că el este fratele celebrului infractor Petcu, iar numele său real este Robert Petcu! Din nou, de ce Robert? nu am reuşit să găsesc un răspuns. Fostul Dima, actualul Petcu, deci Robert fratele lui Dragoş urmează calea binelui şi vrea să-şi îndeplinească misiunea dar în acelaşi timp descoperă că fratele sau i-a aranjat accidentul dar şi toate urmările acestuia, precum pierderea adevăratei identităţi şi implicit a moştenirii. Astfel, deznodământul se doveste a fi o luptă tipică între cei doi fraţi, o metamorfoză a luptei dintre bine şi rău la finele căreia – nu mai este nici o supriza – invigator este binele, deci Robert Petcu. Robert, după ce a schimbat câteva coate, picioare, pumni şi altele cu fratele său, reuşeşte să scape victrios datorită intervenţiei unui alt personaj, de data aceasta cu un nume mai fericit, un fel de zână bună transfigurată în verişoara sa Lisa.

Eseul putea fi un bun roman dacă visele lui Dima ar fi fost mai lungi, dacă amneziile sale erau mai crunte şi mai dureroase, dacă în paralel cu iluzia pe care acesta o trăia se desfăşurau şi scene din viaţa reală din care nu-şi mai amintea nimic cu excepţia mirosului unei plăcinte. Desigur, este dificil să scrii despre crimă fără a fi criminal, este greu să scrii despre un viol fără a fi violator. Fiecare scriitor care şi-a imaginat asemneea scene a reuşit mai mult sau mai puţin inlustrarea acestor scene. Astfel şi autorului Octavian David îi scapă anumite detalii din viaţa avocaţilor, a mediului de afaceri, a politistilr şi detectivilor, a mediului cultural francez, precum şi a discuţiilor aprinse dintre iubit-iubita, frate-frate, prieten-prietena, angajat-angajator, infractor-avocat, etc. Este destul de dificil să scrii şi să descrii o beţie sau un dezmăţ atât timp cât nu ai golit nici un pahar de vin, sau nu ai răvăşit câteva paturi. A nu se înţelege de aici ca un bun scriitor trebuie să fie în mod inevitabil un alcolic şi un destrăbălat, un criminal şi un puşcăriaş notoriu, un violator şi hoţ de găini. Nu! Categoric nu, însă literatura este o artă, iar ea trebuie şi trăită nu doar cunoscută. În plus, romanele reuşite sunt cele care urmează propria poveste, fără clişee clasice, iubiri împlinite şi fraţi regăsiţi peste zeci de ani. Poate astfel se explică succesul marilor scriitori, ei şi-au spus propria poveste, cu talent, cu fantezie şi cu mult, foarte mult meşteşug. Ei au tălmăcit şi răstălmăcit propria viaţă în literele cărţilor lor.

Emilian Dranca

Cluj Napoca, 30.09.2014

P.S.

Pentru cei care mai plâng după şcoala ce se făcea înainte: citiţi cartea despre care am vorbit. Asfel veţi vedea că în multe cazuri nu s-a făcut nimic în comparaţie cu ceea ce se (poate) face azi!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s