Simfonia dintre biserica si stat (II)

Manastirea ”Acoperamantul Maicii Domnului” Vatra Dornei

Această simbioză dintre ortodoxie şi popor ( Nae Ionescu numeşte ortodoxia drept ‘’leaganul poporului român’’) s-a dovedit a fi utilă şi relaţiilor dintre instituţiile laice şi cele religioase. Dat fiind numărul mare de creștin-ortodocși din România (86%), o bună relaţie dintre Biserica şi stat este percepută ca o legitimare populară a regimului şi a liderilor politici. În cadrul actualului stat român, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale, simbolurile religioase au fost mereu prezente în spaţiul public, în forurile publice, alături de simbolurile puterii laice, cu o singură excepţie, perioada 1948-1989. De altfel, această perioadă este numită şi perioada ateismului guvernamental.[1] Simbioza dintre naţiune şi biserică, dincolo de argumentarea istorică mai are şi în aspect identitar. Poporul român nu ar putea fi înţeles în absenţa religiei creştin-ortodoxe. Religia a fost unul dintre elementele cheie care l-au diferenţiat faţă de maghiari şi germani (în Transilvania, Banat şi Bucovina) faţă de turci şi tătari (în timpul suzerantatii otomane în Ţara Românească şi Moldova) şi faţă de toate etniile şi naţionalităţile de religii diferite care au convieţuit cu românii pe parcursul secolelor ( în special comunitatea iudaică). Mitropolitul Moldovei Daniel Ciobotea, publica în anul 1991 un articol în care susţinea faptul că Dumnezeu are o relaţie specială cu fiecare popor, fiecare naţiune aşa cum are cu fiecare om. Această relaţie se constituie încă de la invaptuirea poporului respectiv – aşa cum copilul după naştere primeşte botezul – constituindu-se ca identitate distinctă de celelalte şi durează în timp şi spaţiu deoarece păstrarea relaţiei creştin-ortodoxe face posibilă pătrarea identităţii.[2]

Începând cu 1990 Biserica Română Unită îşi revendică credincioşii (reprezentanţii săi considerau că în Transilvania s-ar afla 800 000 – 900 000 de greco-catolici) și patrimoniul cultural, în special bisericile în care acum se desfășurau serviciile cultului ortodox. Însă, odată cu primele statistici, specialiștii au relevat un număr de aproximativ 200.000 de credincioși greco-catolici. Biserica Romana Unită a contestat acest număr. Astfel, ar însemna că cele cinci episcopii greco-catolice din Transilvania (reinființate după 1990) să aibă câte 40 000- 50 000 de credincioși spre deosebire de episcopiile românești care au de zece ori mai mulți. Însă, Biserica Romana unită, în ciuda contestațiilor ce privesc conjuctura în care ea a fost creată, rămâne o realitate incontestabilă în Transilvania secolelor XVIII-XX, ea putând fii considerată una dintre bisericile istorice de pe teritoriul României. De asemenea marea majoritate a elitei politice românești din Transilvania în epoca modernă – de unde trebuie să reținem în special pe membrii Școlii Ardelene – a fost de religie creștină greco-catolică. În perioada interbelică, unul dintre cele mai remarcabile personaje politice ale României, Iuliu Maniu a fost la rândul sau greco-catolic. Practic, în două secole și jumătate Biserica Romană Unită a reușit să fie parte a poporului român însă în special acea parte cu afinități austriece, germane și eventual italiene (grație catolicismului), acea parte care avea mai multe relații cu occidentul și era mai bine școlarizată. În secolul XX deja putem cunoaște familii în care membrii de sex masculin au fost preoți, urmând în meserie și în parohie pe tații și bunicii lor. Astfel, asemenea familii cu generații de preoți sunt un argument în plus atestării continuității unei tradiții în aceiași religie și în același oraș/sat/comună. Reprezentanții Bisericii Unite au contestat nu numai teoria simbiozei dintre biserică și națiune dar și statutul de ‘’biserică dominantă’’ sau ‘’biserică națională’’ dorit de Biserica Ortodoxă Română. Dincolo de cuvinte, de anumite titulări (pe care teologul Radu Preda le considera prea puțin relevante) în joc se afla ceva mult mai greu cel puțin din punct de vedere economic: patrimoniul imobiliar. În 1948 statul a trecut toate proprietățile bisericilor greco-catolice și inclusiv bisericile propriu zise în patrimoniul statului. Din patrimoniul statului bisericile au fost trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. După 1990, când greco-catolicii au cerut bisericile înapoi s-au confruntat cu opoziția ortodocșilor care aveau nevoie de aceste biserici. Drept soluție s-a propus construcția de noi biserici pentru cei dintâi și oficierea cultului în bisericile existente pe o perioada ‘’tranzitorie’’ până când ambele culte vor avea propriile lor biserici definitive. Această soluție a funcționat nu cu caracter de regulă ci mai degrabă ca excepție, doar în câteva locuri din țară fiind posibil acest lucru. În cele mai multe situații conflictele au ajuns la violențe verbale sau chiar fizice în disputele religioase fiind atrenată si populația locală. Printre multiplele probleme întâlnite putem aminti doua aspecte principale. În primul rând nu s-au găsit fondurile necesare pentru construcții, visteria greco-catolicilor fiind teoretic inexistentă[3], deși, practic ea se afla sub jurisdicția Vaticanului care ar putea finanța construcțiile. În al doilea rând, statul român poscomunist[4] a avut o poziție instabilă în raport cu cele două biserici, ba chiar, am putea spune ambivalentă. Uneori, reprezentanții puterii laice declarau că statul nu se amestecă în problemele religioase, iar în ultimul moment posibil au intervenit decisiv în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.[5]

Emilian Dranca

25 august 2014, Bucuresti

 

[1] ‘’Biserica a trecut printr-o epocă de ateism guvernamental, de ateism de stat…’’ Antonie Plamadeala , Biserica în mers, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2004, pp. 252-253

[2] Articolul este prezentat în Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 310-311.

[3] Statul roman nu a încercat să găsească fonduri pentru asemenea proiecte, iar Biserica Ortodoxă cu atât mai puțin ea confruntându-se cu problema restaurăarii și întreținerii propriilor biserici cărora li se adaugă noile construcții (în special Catedrala Mantuirii Neamului) în curs de finalizare.

[4] ‘’ România pare condamnata la un postcomunism de durată istorică. Postcomunism – termenul celei mai slabe definiții cu putință, termenul care remarcă trecerea timpului fără a semnala vremuri noi – pare o eticheta din ce în ce mai nimerită pentru societatea românească.’’ http://www.revista22.ro/uranus–loc-de-pomenire-de-ce-traim-in-postcomunism-607.html accesat la 11.02.2011

[5] Problema retrocedărilor nu a fost soluționată deoarece autoritățile cu competențe judecătorești au protejat interesele ortodocșilor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s