Simfonia dintre Biserica si stat (I.)

 

Fresca Sf. Voievod Stefan cel Mare, Biserica Sf. Treime, Vatra-Dornei

 

Despre interdependenţa dintre naţiune şi biserică a existat o lungă dezbatere care a început încă din perioada interbelică (având reminiscenţe încă din secolele XVII-XVIII). Nicolae Iorga, Nichifor Crainic[1], Nae Ionescu şi Mircea Eliade[2] au scris zeci de articole despre legătura dintre naţiune şi ortodoxie. În ciuda divergenţelor dintre el şi Patriarhul Miron Cristea, Nae Ionescu a promovat o filosofie cu o vagă orientare creştin-ortodoxă. Într-unul dintre dialogurile dintre el şi Mircea Eliade, profesorul îi spunea studentului său recent întors din India că ‘’nu te poţi converti la ortodoxie şi să spui că eşti ortodox, eşti ortodox doar dacă te naşti ortodox,’’[3] (afirmaţie prezentă în multiple articole şi conferinţe ale filosofului).[4]

În perioada interbelică Biserica era deja recunoscută ca fiind singura instituţie care a dăinuit (teoretic) de la geneza poporului român şi până în secolul XX. Bisericii nu i se poate contesta aportul seminificativ pe care l-a avut pentru păstrarea tradiţiilor, limbii, culturii şi mai ales pentru şcolarizarea[5] (deşi sumară, chiar lacunară!) a zeci de generaţii. Aşa cum în statele catolice, clericii au avut un rol important în administraţia statului şi în educaţie, aşa şi în istoria românilor au fost Mitropolitul Andrei Şaguna(1803-1873) şi Mitropolitul Antim Ivireanul (1650-1716) sau Mitropolitul Neofit al II-lea (mitropolit al Ungrovlahiei între 1840-1849, implicat în revoluţia de la 1848). În România, primii preşedinţi ai celor două camere parlamentare au fost clerici. ‘’Simbioza dintre naţiune şi biserica’’ a fost susţinută de teologi, precum şi de înalţi clerici printre care şi Patriarhul Iustinian Marina. ‘’Aşa a ajuns el să zică, atunci când şi-a aniversat cu mare pompă şi mare participare externă, 20 de ani de slujire patriarhală: Biserica formează un trup cu Patria şi o comuniune cu statul”[6] Tot în timpul păstoririi Patriarhului Iustinian Marina[7] s-a desfăşurat şi desfiinţarea Bisericii Române Unite (1948) pe care teologii ortodocşi au văzut-o precum o victorie a ortodoxiei, o ’’reîntregire’’ a Bisericii Ortodoxe sfărâmate în timpul ocupaţiei austriece a Transilvaniei; însă, după 1990 au trebuit să o accepte (cel puţin teoretic/oficial) ca pe un act al regimului comunist împotriva libertăţii cultelor.

Drept o consolidare a teoriei ‘’simbiozei dintre naţiune şi Biserica’’ au fost percepute şi canonizările efectuate de Biserica Ortodoxă Română. Începând cu cele din 1955[8], în special canonizarea unor persoane importante din istoria românilor şi care au sprijinit biserică sau au murit pentru credinţa lor[9], cât şi a moaştelor care se află pe teritoriul României. De asemenea canonizările Voievodului Ştefan cel Mare şi a Voievodului Constantin Brancoveanu împreună cu fii săi (1992), au fost prezentate de unele voci drept momente ale evidenţierii relaţiei speciale care există între Biserica Ortodoxă şi poporul român.[10] Însă este de reţinut faptul că aceste sanctificări au fost cerute în mod direct de unii istorici – Ioan Lupas, Liviu Stan – încă din perioada interbelică şi mai ales în cazul lui Ştefan cel Mare, voievodul a primit denumirea de ‘’sfânt’’ imediat după moartea sa ( 2 iulie 1504). Denumirea de ‘’sfânt’’ a fost transpusă în pisaniile mai multor biserici şi mănăstiri din Moldova. Tot în cazul său se poate vorbi şi de un remarcabil pelerinaj ce se desfăşoară de mai bine de două secole la Putna.

Un alt act în privinţa căruia nu poate fi contestat dimensiunea naţională[11] şi patriotică, îl constituie revigorarea cultului eroilor[12] comemoraţi simultan cu sărbătoarea Înălţării la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos (a patruzecea zi după Înviere, conform calendarului creştin-ortodox). Alături de acest cult, Biserica s-a mai îngrijit şi de comemorarea victimelor evenimentelor din decembrie 1989 din toată ţara. Însă, cultul care a cunoscut cea mai mare atenţie este cultul închinat Apostolului Andrei, considerat drept întemeietorul creştinismului pentru poporul român. Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) precede ziua naţională (1 decembrie), iar Biserica Ortodoxă Română a cerut recunoaşterea sa ca sărbătoare naţională.[13] Tot Sfântul Andrei este şi patronul Catedralei Mântuirii Neamului (în prezent există discuţii despre dublarea hramului Catedralei Mântuirii Neamului, adăugându-se Ziua Eroilor). În mod incontestabil toate aceste fapte atestă o relaţie specială între religia creştin ortodoxă şi naţiunea română[14], ceea ce este oarecum în detrimentul altor culte precum cel greco-catolic.

Emilian Dranca

03.08.2014

 

[1] ‘’Nichifor Crainic (născut 1889), poet şi teolog, profesor la Facultatea de Teologie di promotor al ortodoxismului […] ceea ce preconizează el este împletirea ideii creştine cu ideea naţională,’’ vrând să predea tinerelor generaţii o lecţie de spiritualitate conform căreia se poată desăvârşi idealul comun, naţional, creştin, ortodox. Lucian Boia, Capcanele Istoriei Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 31

[2] În eseul Itinerariu spiritual, Mircea Eliade dedica câteva pagini ortodoxiei despre care vorbeşte astfel: ‘’Asadar, orice drum ar apuca conştiinţa contemporană ajunge la creştinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârşit de viaţă tristă. Dar se va împlini.’’ (textul este datat 12 noiembrie 1927) Mircea Eliade, Itinerariu spiritual publicat în Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990 p. 60.

[3] Florin Ţurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007,

[4] Nae Ionescu, A fi ‘’bun’’ rumân, în Cuvântul, 1 noiembrie 1930 ; Marta Petreu, Diavolul și Ucenicul său : Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Polirom, Iasi, 2010, pp. 14-19 si p. 145.

[5] Fapt atestat şi prin Legea cultelor din 2006, conform Articolului 7 ‘’ (1) Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat  social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale. (2) Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti.’’ ttp://www.patriarhia.ro/ro/documente/489_2006.html

[6] Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte în cei 60 de ani de patriarhat ortodox român, vol. “Alte file de calendar de inimă românească Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvântare ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29 septembrie 1985)

[7] Cu aceeași ocazie el declarase „Nimic din împlinirile apostolatului nostru nu s-ar fi realizat în aceşti ani, dacă nu lucram laolaltă, în cel mai deplin acord, toţi membrii Sfântutui Sinod… şi toţi cei aproape zece mii de preoţi ortodocşi românii şi dacă nu erau milioanele de bine-credincioşi ai Bisericii noastre,” Iustinian Marina, Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 58. Document disponibil și pe http://www.patriarh.ro/Justinian/Maret%20moment.htm , accesat la 28.02. 2012.

[8] În timpul regimului comunist reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-au străduit să evidenţieze interdependenţa dintre Biserică şi poporul român precum şi utilitatea Bisericii astfel încât să o poate prezervă de o posibilă decizie precum cea în cazul romano-catolicilor sau a greco – catolicilor.

[9] Liviu Stan oferă ca argument pentru canonizări ’’asezarea în rândul sfinţilor a unor creştini trecuţi din această viaţă, care au strălucit prin credinţă, prin trăire cât mai desăvârşită sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu.’’ http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/canonizarea-sfintilor-dupa-invatatura-dupa-randuielile-ortodoxiei-69966.html

[10] Atât Iuliana Conovici, precum şi Lavinia Stan, Lucian Turcescu şi Olivier Gillet în cărţile citate până acum consideră canonizările drept un efort al clericilor de a redobândi statutul de ‘’Biserica Nationala’’ pentru Biserica Ortodoxă Română.

[11] Dimensiunea naţională este confirmată şi prin noul statut al Bisericii adoptat în 2008, spre exemplu la Articolul 8 se susţine “Biserica Ortodoxã Românã este naţională şi majoritarã potrivit vechimii apostolice, tradiţiei, numărului de credincioşi şi contribuţiei sale deosebite la viaţă şi cultura poporului român.Biserica Ortodoxă Româna este Biserica neamului românesc.’’ http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/statut

[12] Începând cu anii ’90, adevăratul cult al eroilor a început să fie reabilitat. Astfel, în 1991,  Mormântul Eroului Necunoscut  a fost readus în capitală şi în 1995 Ziua Eroilor a fost proclamată zi naţională. Crearea « Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor » prin Legea Nr. 379/2003, a fost oferit cadrul juridic necesar desfășurării celebrării acestui ritual. Emilian Dranca, Pelerinajul românilor la cimitirul militar român de la Soultzamtt (1984-2010), în O fila de istorie, Lucrările Sesiunii Naționale de comunicări științifice 23 martie 2011,Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, pp. 122-123.

[13] Recunoaștere obținută doar pentru Sfintele Sărbători de Paște și de Crăciun abia în 1996.

[14] Bartolomeu Anania consideră că ‘’Biserica și neamul sunt două ființe ce nu pot fi împărțite, nici despărtite…’’ Bartolomeu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 34

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s