Fenomenul Piteşti II

 

Fenomenul Piteşti II

Nu eu sunt cea mai potrivită persoană să vorbesc despre Fenomenul Piteşti. Indiferent de studiile şi publicaţiile pe care le am până în prezent, prefer să vorbesc doar din punctul de vedere al unui simplu participant la Şcoala de vară Fenomenul Piteşti organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană în perioada 21-25 iulie 2014. Probabil foştii deţinuţi politici sunt cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre experienţele lor din închisoare, iar dacă aceştia nu mai trăiesc, cuvântul ar trebui să fie luat de urmaşii acestora. Cu ajutorul lor istoricii şi antropologii pot aduce la lumină ceea ce s-a întâmplat atunci, practic unde şi cum au fost distruse o parte din elitele României interbelice şi postbelice. De altfel ceea ce se numeşte istorie orală a ajuns, din nefericire, destul de târziu în România.

În 1949, Eugen Turcanu, sosit la Piteşti, s-a făcut foarte repede util administraţiei Penitenciarului şi mai ales Securităţii. În mod evident Turcanu îşi dorea să iasă cât mai repede din puşcărie şi mai ales să iasă sănătos şi cu câteva contacte în lumea poliţiei secrete. Înclin să cred că dacă nu ar fi cunoscut procesul din 1954 şi implicit dacă ar fi supravieţuit gulagului din România ar fi devenit mai mult decât un simplu informator al Securităţii până în 1989. Uneori încerc să mi-l imaginez precum celebrul Visinescu: cu părul alb, cocoşat, înjurând şi amenitand jurnaliştii. Un fel de pensionar aflat între disperarea propriei nebunii şi disperarea neputinţei în faţa unei lumi întregi căreia nu-i mai aparţii. La Piteşti Eugen Turcanu şi-a format repede o echipă de tovarăşi împreună cu care a reuşit performanţa de a schingiui zeci de deţinuţi între 1949-1952. Foştii legionari sau membrii a diferitor partide politice au căzut repede în plasa sa. La început ameninţaţi, terorizaţi psihic şi fizic în diferite moduri, măcelăriţi în bătaie şi lăsaţi la odihnă în carceră, fără mâncare şi fără nici o sursă de supravieţuire mai ales în condiţii de iarnă. O exterminare sistematică, o distrugere gandida rapid, fără premeditare, fără pregătiri suplimentare, însă sigură şi ireversibilă. După ce unii deţinuţi cedau psihic, nu urmă nici o eliberare ci dimpotrivă, li se cerea să-şi tortureze foştii camarazi, din frăţiile de cruce, din cuiburi, din munţi, sau pur şi simplu de pe băncile liceelor şi ale facultăţilor. Studenţii constituiau masa deţinuţilor politici de la Piteşti. Unii dintre aceştia, prin tortură au ajuns călăii foştilor lor colegi.

După deschiderea şcolii de vară de luni, 21 iulie, marţi 22 iulie participanţii s-au deplasat la închisoare. Este vorba de cea mai modernă închisoare care s-a ridicat în România în perioada interbelică. Marţi a avut loc un parastas în paraclisul din închisoare. Paraclisul a fost amenajat în fosta încăpere în care se afla cândva ceea ce se numea ”spital”. Practic aici au avut loc cele mai multe dintre ororile desfăşurate în închisoare. Aici deţinuţii terorizau alţi deţinuţi doar pentru a obţine câteva informaţii. La un momentdat cei terorizaţi au început să inveteze lucruri neavând efectiv ce informaţii să dea torţionarilor. Nu am înţeles de ce a fost amenajat acolo paraclisul. Poate din raţiuni pragmatice, însă când intrii în acea încăpere nu mai ai sentimentul că eşti într-o închisoare…

După prânz a urmat proiecţia filmului Demascarea (România, 2010, regia Nicolae Margineanu), iar după scurtă dezbatere pe baza filmului un seminar moderat de Alin Mureşan despre Oameni şi momente de cumpănă.

Emilian Dranca

Bucuresti, 29 iulie 2014

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s