‘’N-am avut curaj sa fim martiri’’

La fostul penitenciar din Pitesti

 

‘’N-am avut curaj sa fim martiri’’[1]

Am fost obligați să spunem că ne bucurăm de deplină libertate în timp ce Biserica a fost constrânsă la o serie de compromisuri.[2]

 

Publicarea acestor rânduri a fost determinată de vizita pe care am făcut-o recent la fosta închisoare din Piteşti. Fenomenul Piteşti nu poate fi mai bine înţeles în lipsa unei asemenea experienţe. Această vizită fost posibilă datorită unei iniţiative a Centrului de Studii în Istorie Contemporană. În plus, întâlnirea unor foşti deţinuţi atât la Piteşti cât şi la Jilava, mă refer strict la deţinuţii politici şi la biografiile lor, toate aceste experienţe îţi schimbă în mod inevitabil perspectiva asupra comunismului din România şi a posibilelor sale reminiscenţe ce străbat prin instituţiile statului, partide politice, clerici şi magistraţi compromişi înainte de 1989. Mă gândesc la exemplul preotului Gheorghe Calciu, atât de diferit de restul masei de preoţi ai B.O.R.. Acest preot a fost efectiv un monument al conştiinţei umane, în timp ce ceilalţi concetăţeni ai săi au preferat complicitatea cu un regim ilegitim, ateu şi criminal. Clericii recunoșteau complicitatea Bisericii ca instituție cu autoritățile comuniste, complicitate pe care unii dintre ei au recunoscut-o, iar alții au contestat-o. O mare parte din aceste probleme vor fi clarificate după ce va fi posibilă consultarea tuturor dosarelor ce au aparținut fostei poliții politice – Securitatea – cu condiția ca până atunci să nu fie distruse. Aceste dosare, probabil, sunt dovada cea mai clară a gradului de complicitate a unor demnitari publici cu regimul comunist. Printre cei ce și-au recunoscut deschis ‘’colaborarea’’ merită amintit exemplul Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu care a ajutat istoricii în ceea ce privește constituirea ‘’biografiei sale.’’ Mitropolitul Ardealului, Antonie Plamadeala a declarat că preoții precum și monahii nu au avut curajul să fie martiri[3], deoarece atât Biserica precum și înreaga societate traversa vremuri în care era nevoie de prezență vie a preoților pentru o perioadă lungă și dificilă. Prea puțini au fost cei care și-au mărturisit relațiile cu regimul sau poliția politică. Cei mai vizați au fost clericii, în special cei care au călătorit în occident și au trebuit să dea declarații la întoarcerea în țară. Există voci care consideră că toți preoții care au ieșit în occident înainte de 1989 au fost colaboratori sau chiar ofițeri ai Securității[4]. Nu în ultimul rând, parohiile române din occident dar subordonate jurisdicției Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au avut preoți care erau agenți ai poliției politice. Multi dintre aceștia, precum și alții din țară au fost acuzați de ‘’divulgarea secretului spovedeaniei.’’ Cei care semnează în paginile Revistei 22 în primele luni ale anului 1990 cer în mod consecvent demascarea celor care au trădat acest sacrament și au colaborat cu regimul defunct. Și în această situație, existența unor dosare care să confirme sau să infirme aceste suspiciuni ar putea să elucideze problema.

Fiecare societate are o cultură proprie, o lume concretă dar cu multiple sensuri şi conotaţii, o ‘’lume semnificanta’’ (Katherine Verdery). Cel mai vizibil, în ceea ce priveşte activitatea BOR, este apropierea dintre biserică şi puterea politică, relaţie care a variat în mod constant în funcţie de regimul politic. Din perspectiva bisericii, a teologilor, această relaţie – fie ea şi în termenii unui parteneriat social sau al unei simfonii între cele două – nu poate fi concepută ca o relaţie de subordonare a unei părţi de către cealaltă. Biserica conlucrează cu statul pentru binele comun al membrilor societăţii, iar de partea cealaltă reprezentanţii statului, puterea laică s-a aflat intodeauna în apropierea bisericii din multiple motive : police, sociale, culturale, economice, ideologice. Relaţia dintre puterea politică şi societate poate fi tradusă în linii generale drept supunerea omului de către om prin multiple mijloace. Relaţia dintre Biserică şi societate se poate traduce ca cea dintre intermediarul intre spatiul uman si divin pe de o parte si spatiul uman de altă parte. În această situaţie biserica este intermediarul între lumea sublunară şi cea celestă, iar relaţia dintre Biserică şi societate nu este una de supunere a omului de către om.

Una dintre cele mai importante semnificaţii, dimensiuni ale fenomenului religios este cea a memorării, rememorării şi comemorării[5] unui timp şi spaţiu istoric, a amintirii că poporul român este un popor creştin-ortodox şi ca în istoria sa există exemple pozitive de persoane, de identităţi, atât individuale cât şi colective care constituie un exemplu demn de urmat. De altfel, memoria poate fi unul dintre elementele primordiale în constituirea unei societăţi şi a istoriei acesteia.[6]

            Religia poate constitui un ‘’depozitar al memoriei’’[7] sociale, culturale, istorice pentru societăţile şi civilizaţiile umane. Prin mecanismele de funcţionare ale religiei (sărbători, ritualuri, rituri, pelerinaje, rugăciuni, opere de artă, acte caritative) este asigurată perpetuarea tradiţiilor şi identităţii specifice unui anumit popor. Acest lucru este dorit de Biserica Ortodoxă Română pentru toţi credincioşii săi atât cei din România cât şi cei din diaspora. Biserica se opune libertăţii religioase ce permite trecerea de la o religie la alta, posibilă în orice stat din Europa. De asemea sincretismul practicilor religioase, credinţe precreştine îmbinate cu ideologia creştină sunt combătute în mod deschis de reprezentanţii Bisericii.

Factorul religios, fie instituţionalizat – în cazul de faţă Biserica Ortodoxă Română – fie neinstituţionalizat – credinţe şi tradiţii populare transmise pe cale orală precum legendele populare în care apar personaje biblice – permite prezervarea şi conservarea propriei identităţi. Pe de o parte este păstrată identitatea individuală iar în acelaşi timp este perpetuată identitatea grupului, a colectivităţii din care face parte un individ prin transmiterea acestei identităţi reprezentanţilor generaţiilor mai tinere. Nu în ultimul rând prin caracterul său dinamic, fenomenul religios se află într-o continuă expansiune, transmiterea conştiinţei şi a credinţei religioase este un lucru asemănător cu transmiterea şi circulaţia limbilor străine. O religie poate fi cunoscuta asemenea unei limbi străine, ea are o dogmă centrală asemenea gramaticii unei anumite limbi. Tradiţiile, obiceiurile şi cultura religioasă poate fi comparată cu vocabularul, fondul lingvistic şi etimologic al unei limbi. Însuşirea cunoştinţelor dintr-o religie sau dintr-o limbă străină este un fenomen natural, dar asumarea unei religii este un lucru artificial precum declarea unei limbi străine drept limbă maternă. Este posibilă asumarea propriei religii graţie moştenirii culturale şi a fondului social în care fiinţa umană apare şi se dezvoltă. Preluarea unei noi religii înseamnă şi preluarea unei alte identităţi cu toată moştenirea istorică şi culturală a acesteia. De aceea preluarea unei alte religii sau confesiuni este considerată de teologii ortodocşi drept o opţiune artificială şi negativă, normal fiind păstrarea acelei religii în care fiecare individ este născut.

Religia este un mecanism care în cele mai multe cazuri reuşeşte să cuprindă toate dimensiunile unei societăţi, de la partea economică la cea politică şi culturală, astfel fenomenul religios este prezent peste tot într-o civilizaţie umană. Religia nu ar mai trebui privită ca un simplu element al unei societăţi sau ale unei civilizaţii[8], cu atât mai mult fenomenul religios nu ar trebui să fie marginalizat şi nici semnificaţiile sale multiple subestimate.[9] Religia este unul dintre factorii care facilitează regenerarea morală a unei societăţi, cu atât mai mult cu cât aceasta tocmai a depăşit o perioadă extrem de dificilă, un colaps al regimului politico-economic sau al regimului pseudo-cultural ce a promovat o serie de valori false. In acest caz, necesitatea unei regenerări spirituale în România, după colapsul unei ideologii marxiste, materialiste antireligioasă însă naţionalistă care, totusi, a permis o minimă libertate religioasă cultelor care păstrau identitatea naţională şi indirect erau utile unei ‘’Realpolitik’’ de origine comunistă.

Aşadar, concluzionând putem observa sensuri, semnificaţii, efecte pe plan social, educaţional, cultural, religios, psihologic, istoric şi politic. Suma acestor semnificaţii poate totuşi să menţină cercetătorii la distanţă de adevărul teologic şi de raţiunea religiei instituţionalizate. Multitudinea semnificaţiilor fenomenului religios, manifestat chiar precum o religie politica nu va constitui o multitudine de adevăruri, ci doar posibile efecte imediate în cadrul societăţii, percepţii şi construcţii simbolice ale imaginarului colectiv precum şi credinţe, tradiţii, ‘’sensuri subterane’’ (Radu Preda) prezente în rândul populaţiei, manifestate prin diferite practici religioase (veneraţie, pelerinaj, comemorări, etc.) indiferent de cultul oficial.

Emilian Dranca

Bucuresti, 26 iulie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Expresia aparține Mitropolitului Ardealului, Antonie Plamadeala formulată într-un interviu acordat Revistei 22 în luna ianuarie 1990. Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 92-93.

[2] Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 75.

[3] Alexandru Paleologu (el însuşi colaborator al Securităţii) îi raspunde în Revista 22 printr-un articol incisiv intitulat ‘’Am avut curajul să nu fim martiri’’

[4] Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie și politică în România postcomunistă, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 150-156.

[5] Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Ed. Armarcord, Timisoara, 2001, p.108

[6] Jaques Le Goff, Histoire et memoire, Gallimard, Paris, 1988, p. 10

[7] Daniele Hervieu-Leger, La religion pour memoire, Ed, Cerf, 1993

[8] Spre exemplu ȋn cazul popoarelor arabe religia este un element dominant, primordial al civilizatiei arabe, asemenea şi ȋn cazul Isaraelului sau al Etiopiei.

[9] Despre ‘’frica’’ europenilor de religie şi marginalizarea importanţei fenomenului religios ȋn societate lucrarea lui Jose Casanova, Europas Angst vor der Religion, Berlin University Press, Berlin, 2009 este un reper important pentru studiul acestui fenomen european ce are tendința de a respinge religia/religiile, de a le ‘’exila’’ din societate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s