Între destin şi istorie: Germanii în Bucovina

 

 

‘’Prin continua creştere a puterii sale de a-şi supune natura înconjurătoare omul se sustrage de la tot mai mulţi factori selectivi. […]Păstrarea de date nu e la fel de importantă, ci e chiar mult mai importantă decât dobândirea unor date noi şi trebuie să fim conştienţi de faptul că în absenţa unor cercetări specializate nu am avea nici o posibilitate de a şti care dintre obiceiurile şi tradiţiile pe care cultura noastră ni le-a transmis reprezintă o superstiţie învechită, de care ne putem dispensa, şi care reprezintă un bun cultural indispensabil.’’ Am ales să încep cu acest fragment din Korad Lorenz[1] deoarece el reprezintă o cheie de lectură excelentă pentru rândurile următoare. Rog stăruitor cititorii mei să fie cât se poate de atenţi şi să nu trateze aceste idei drept fragmente de idee sau nici măcar atât, simple rânduri destinate presei de a doua zi. Nu, problema pe care urmează să o abordez este pe cât de sensibilă pe atât de importantă.

La finele anului 2013 a apărut la Cluj-Napoca o nouă carte la Editura Argonaut : Daniel Hrenciuc, Între destin şi istorie : Germanii în Bucovina (1918-2012). Autorul abordează problema/problemele comunităţii germane din Bucovina pe perioada ultimului secol de istorie. Însă, poate vă întrebaţi, când, cum şi de ce au apărut germanii în Bucovina. Desigur, cititorul găseşte o elaborată introducere despre colonizarea germanilor în Bucovina şi mai exact modul în care Bucovina s-a desprins de restul teritoriului României, din punct de vedere cultural, tocmai datorită elementului german, în speţă limba, cultura, administraţia şi cele două biserici principale ale civilizaţiei germane, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Luterană (pe numele său complet : Biserica Regnicolara Evanghelică de Confesiune Augustana). Odată cu anexarea Bucovinei de Imperiul Habsburgic (1775), era normal ca acest teritoriu să fie administrat conform cutumei austriece. Asta a însemnat o populaţie de origine germană care să fie direct implicată în administraţia imperială, în armată, finanţe, în comerţ, în mică industrie incipientă la nceputul secolului XIX, învăţământ, urmând ca pe parcursul anilor aceste domenii să se diversifice astfel încât mâna de lucru calificată a devenit indispensabilă. La finele secolului XVIII respectiv la începutul secolului XIX în Bucovina nu exista nici un oraş. Aşa zisele târguri precum Cernăuţi, Suceava, Şiret, Câmpulung, Gura-Humorului şi în cele din urmă Vatra-Dornei nu arătau deloc a zone cu potenţial de dezvoltare urbană. Însă, de la finele secolului al XVIII austriecii au colonizat în ‘’Tara fagilor’’ populaţie germană din Banat, deci şvabi, sau direct colonişti germani din actualul land al Germaniei Baden-Wurtenburg. Aceştia au fost implicaţi în agricultură. La începutul secolului al XIX au sosit saşi din Transilvania, implicaţi în special în comerţ. Nu este de neglijat populaţia evreiască sosită din Galiţia şi Imperiul Ţarist, vorbitoare de idiş dar şi de limbă germană care a asimilat foarte uşor şi repede standardele impuse de Viena. În fine, cel de al treilea grup, germani veniţi din zona Zips, actuala Slovacie, angajaţi în special în sfera exploatării şi prelucrării lemnului, precum şi a construcţiilor. Desigur, elemntului german i s-a adăugat pe parcurs polonezi, cehi, slovaci, maghiari, greci, armeni, ukrainieni, ţigani şi desigur băştinaşii români. Astfel, toate aceste popoare aflate sub protecţia Iperiului Habsburgic au convieţuit în pace, fără revolte şi şicane până în 1918.

În cartea lui Daniel Hrenciuc, după această frumoasă introducere în istoria comunităţii germane din Bucovina am găsit noul cadru instituit, pe de o parte de alipirea acestui teritoriu la Veghiul Regat al României (1918) iar pe de altă parte de administraţia română deficitară din perioada interbelică (1918-1939). Practic, după lectura cărţii lui Daniel Hrenciuc am înţeles mai bine apetitul minorităţilor naţionale din România interbelică pentru soluţii politici extreme şi implicit pentru partide radicale fie ele de extremă dreaptă sau extrema stângă. Din nefericire pentru aceste minorităţi, autorităţile de la Bucureşti au decis în 1918 să urmeze exemplul de stat francez, ceea ce presupune un stat foarte centralizat care distruge orice tendinţă de particularizare a unei părţi din teritoriul său sau din populaţia sa. Astfe, în Bucovina au început să fie desfiinţate şcoli şi licee germane, bacalaureatul a devenit obligatoriu în imba română, fiind exlusa opţiunea pentru un bacalaureat în limba maternă sau măcar bilingv. Este lesne de înţeles ceea ce a urmat… o rată a promovabilităţii indezirabilă. Aceiaşi administraţie absurdă a lovit şi în corpul profesoral care era oblgat ca într-un termen de doi ani de zile să se ridice la capacitatea de a preda în limba română, altfel profesorii îşi pierd postul. În aceste condiţii mai mult umilitoare, s-a produs un adevărat exod al profesorilor de la universitatea din Cernăuţi, peste 50 de profesori, la alte universităţi din spaţiul german. Tot peisajul mirific al României interbelice devine prin cartea lui Daniel Hrenciuc din ce în ce mai sumbru. Odată cu ascensiunea nazismului în Germania după 1933 este simplu de înţeles cum partidele germane din România au optat pentru crearea unui front comun, astfel constituinduse grupul etnic german care să lupte atât în Parlamentul de la Bucureşti cât şi prin alte mijloace pentru drepturile comunităţii germane.

Din nefericire pentru germani, precum şi pentru toată Europa în 1939 a început cea de a doua conflagraţie mondială care a ruinat definitiv societatea multiculturală şi diversitatea etnică din Bucovina. Conform Pactul Rimbentrop-Molotov, 23 august 1939, din cauza revendicărilor ilegitime din partea URSS-ului precum şi a celorlalţi vecini ai României, statul român este şomat să cedeze mai multe teritorii. Astfel Bucovina este ruptă în două, partea din nord este cedată URSS-ului iar partea din sud rămâne în România. Aceast partaj s-a făcut pe principiul minorităţilor, Moscova argumentându-şi pretenţiile pe baza comunităţii ukrainiene din Bucovina de nord, comunitate destul de mică în comparaţie numărul românilor şi germanilor. În 1940, la iniţiativa Berlinului şi cu consimatamantul desavarisit al Moscovei pe de o parte şi al Bucureştiului pe de altă parte, începe repatrierea germanilor din această provincie în cel de al Treilea Reich. Acest proces de mutare a populaţiei nu era nimic altceva decât un altfel de deportare în condiţii cât de cât umane. Numesc acest proces deportare deoarece s-au deplasat familii întregi, sate întregi punându-se la dispoziţia lor mai multe trenuri în care s-au îngrămădit câteva mii de persoane. Din Bucovina de nord sunt deplasate în Germania.

Până   la 17 septembrie 1940 au fost strămutaţi 44577 de germani din Bucovina de Nord iar din Bucovina de Sud au fost strămutaţi 52129 de germani. Daniel Hrenciuc foloseşte în caretea sa termenul de repatriere, însă cred că este prea mult spus. Drept dovadă faptul că mulţi germani s-au şi întors după câţiva ani datorită faptului că nu au găsit ceea ce se aşteptau sau ceea ce li s-a promis. În relitate nu Germania era patria lor ci fostul Imperiul Habsburgic, un stat multinaţional, federal, liberal şi în mod paradoxal, avangardist, cel puţin din punct de vedere cultural. Indiferent de profesiile lor, de la măcelari şi zidari la ziarsit, profesori, avocaţi, medici, comerciati, librari, etc. germanii nu au găsit în cel de al Treilea Reich ceea ce şi-au dorit. Totuşi, mult mai cruntă a fost situaţia pentru cei care au rămas în România. În 1944, după un alt 23 august, România întoarce armele împotriva Germaniei iar conformarmistitiului cu Aliaţii din luna septembrie, se angajează faţă de Moscova să deporteze în URSS etnicii germani perisculosi, adică cei care au colaborat cu naziştii. În realitate Moscova pretindea dportarea tuturor etnicilor germani pentru a-i folosi ca mâna de lucru brută, necalificată în diferite uzine, cariere de piatră, mine şi exploatarea lemnului. Autorităţile române, extrem de obediente, au deportat efectiv până în martie 1945 cel puţin 70.000 de etnici germani. Din exces de zel, din Bucovina de sud, au deportat inclusiv maghiari şi polonezi doar datorită similitudinii numelor acestora cu numele de familii germane, iar în actele întocmite au notat ‘’origine incerta’’. A fost o greşeală imensă şi foarte costisituare. A fost o greşeală diplomatică în primul rând, România având prizonieri de război în URSS faţă de care nu a ridicat nici un fel de drept sau pretenţie. De asemenea avea un personal numeros în Germania precum şi prizonieri de război pe care Wermachtul i-a capturat la finele anului 1944. În aceste condiţii statul român se angaja pro bono faţă de Moscova să deporteze o minoritate etnică fără nici o condiţie. A fost o peirdere economică în primul rând, societatea română fiind lipsită de mână de lucru calificată, de profesionişti, de practicieni ai profesiilor liberale precum şi de o bună parte din comercianţi. De asemenea din punct de vedere cultural, după distrugerea comunităţii evreieşti, era distrusă comunitatea germană, cu satele sale, cu teatrele şi librăriile sale, cu bisericile şi lacasele de cult pe care le avea. Autorităţile române au ajutat armate sovietică să deporteze în URSS inclusiv pastori, călugări şi maici de etnie germană. Un al doilea holocaust în deplinătatea cuvântului s-a desfăşurat pe teritoriul României între 1944-1947.

Ceea ce urmează este o relatare sumbră a unei realităţi triste pe care o regăsim descrisă în romanele Herţei Muller şi Cătălin Doarian Florescu. Saşii din Ardeal, svabii din Banat şi germanii din Bucovina, atât câţi au mai rămas, 10 maxim 20 în câte o localitate se străduiesc să emigreze în Republica Federală Germană, fiind umiliţi de Securitate pentru obţinerea unui banal paşaport. Herta Muller, în ‘’Omul este un mare fazan’’ descrie un episod pur şi simplu terifiant când o adolescentă, poate chiar minoră, este trimisă de familia sa în patul poliţistului din sat pentru a obţine acel paşaport.

Exodul germanilor continuă şi după 1989, însă de această dată are şi un efect de bumerang. Daniel Hrenciuc descrie în cartea sa preocuparea şi grija germanilor din Bucovina, plecaţi în Germania de vest, pentru locurile lor natale. Aceştia revin aproape anual la Gura-Humorului, Câmpulung şi Vatra-Dornei pentru a comemora cel puţin memoria strămoşilor lor, care cândva au făcut drumul invers, dinspre Munţii Pădurea Neagră spre Carpaţi. Cartea merită citită de toţi cei care pretind că sunt pasionaţi de istorie sau implicaţi în acest vast şi frumos domeniu al culturii. De asemenea ar fi un bun îndrumar pentru pretendenţii la o carieră în diplmatie sau poate chiar în politică. Singurul lucru care i se poate reproşa autorului este faptul că nu a citit tot ! De altfel, este şi destul de dificil să citeşti tot ceea ce există despre Bucovina, cel puţin în arhiva CNSAS precum şi din bibliotecile naţionale din România. Să reţinem că doar la nivel de presă, în perioada interbelică existau 104 periodice de limbă germană în România Mare. Nu cred că cineva a citit măcar câte un număr în aceste periodice.

 

Emilian Dranca

17.07.2014

 

 

[1] Konrad Lorenz, Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucuresti, 2006, pp. 72-73

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s