Jocul cu focul

Image

Joi, 12 iunie 2014, Călin Popescu Tariceanu a lansat un ONG politic. Este doar un început. Un alt început, precedat de atâtea altele în viaţa politică a fostului premier al României. Proiectul avea ca principale obiective crearea unui grup de politicieni cu părere – viziuni ar fi mult prea mult spus – şi cu gânduri specific liberalismului economic şi politic. De la acest grup poate pe viitor se va creea un alt partid politic – încă unul alături de cele foarte multe deja existente în România – care se doreşte a fi o alternativă faţă de Partidul Naţional Liberal. Un mare deziderat, dat fiind faptul că din punct de vedere juridic ai nevoie de cel puţin 25000 de semnături din nu mai puţin de 18 judeţe din România. Lucru destul de greu de realizat de către o persoană fizică, chiar şi pentru un fost premier. Grupul acestor politicieni care deja au trecut prin cel puţin un partid, doreşte să ofere o posibilă alternativă faţă de restul partidelor politice aşa zise de ‘’dreapta’’. În plus, unul dintre obiectivele grupului a fost să ofere un proiect de ţară. Tariceanu spunea că doreşte să vadă România a şaptea putere economică în Europa. O întrebare ce se impune este: de ce nu a făcut-o cât timp a gost şeful guvernului, 2004-2008? Ce şi cine l-a împiedicat? Acum poate declara tot ce doreşte, restul este istorie…

Însă această istorie deranjează şi va deranja pe mulţi. Nu toţi cei care s-au reunit pe 12 iunie sunt chiar ceea ce vor să pară. Doar o amnezie colectivă, cruntă şi neiertătoare ar putea împinge masele să-I creadă. Cei mai mari duşmani ai lor nu sunt ceilalţi politicieni, indifferent de culoarea politică ci rezultatele proaste ale ministerelor pe care le-au condus, lipsa de performanţă şi mai ales starea economică nesatisfăcătoare a statului şi societăţii române. Acestea sunt fapte, nu vorbe. Aceasta este istoria, sau altfel spus, adevărul! Aceasta nu este teorie.

În discursul său inaugural Tariceanu declara că liberalismul din România este un reper cultural pe harta Europei. Aceasta este cu adevărat o problemă. Liberalismul şi în speţă PNL nu trebuie să fie doar un reper cultural ci şi unul politic şi economic.

După discursuri şi declaraţii de presă, totul s-a consumat, a ars asemenea unui băţ de chibrit. În definitiv, evenimentul de pe 12 iunie a fost asemenea unui firicel de nisip în comparaţie cu evenimentul uriaş ce a avut loc pe 27 şi 28 iunie. Partidul Naţional Liberal a organizat un congres extraordinar prezidat de Mircea Ionescu Quintus. Aflat la venerabilă vârsta de 97 de ani, fostul preşedinte al liberalilor între 1993-2000 nu a rămas acasă la un asemnea eveniment ci dimpotrivă s-a prezentat având cea mai înaltă ţinută politică. Vineri, 27 iunie, liberalii au ales un nou statut al partidului care stipulează afilierea la grupul PPE şi desfiinţarea funcţiei de prim-vicepresedinte al partidului. Trecerea liberalilor de la ALDE la PPE este un eveniment foarte important deoarece ei se integrează astfel într-o mare familie politică. Partidul Popularilor Europeni este în prezent cunoscut a fi mai mult conservator decât creştin-democrat, adică decât ceea ce a fost el la origini (fosta Internaţională Creştin-Democrată). Este greu de spus dacă doctrinar PNL ar putea face parte din familia conservatorilor. Între PNL şi PPE sunt mai multe deosebiri decât asemănări. Însă, pragmatismul s-a impus teoriilor şi filosofiei politice. Un singur lucru este cert, PPE cu partide precum CDU şi UMP constituie principalul partid care susţine şi promovează cel mai mult proiectele mari ale Uniunii Europene. România nu poate fi gândită în afara acestor proiecte şi mai ales România are maximă nevoie de ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în toată complexitatea sa. Reforma justiţiei, fără precedent în istoria noastră, constituie cel mai bun exemplu. Niciodată cineva din familia preşedintelui sau a conducătorului statului nu a mai fost arestat. Aceasta este dovada că în Uniunea Europeană fiecare este egal în faţa legii (de văzut spre pildă şi situaţia lui Sarkozy în Franţa…). Desigur, mai sunt multe de făcut în această direcţie, drumul statului român în cadrul reformei justiţiei şi mai ales a luptei împotriva corupţiei este încă lung şi anevoieos. Alegerea pe care a făcut-o în special Crin Antonescu de a afilia Partidul Naţional Liberal la PPE este oportună atât pestru liberali cât şi pentru România. Dacă membrii PNL doresc să facă politică în adevăratul sens al cuvântului şi să nu rămână un partid balama, adică ceea ce au fost până în 2009, atunci această schimbare este inconturnabilă pentru o politică adevărată, o politică care să devină politica unui viitor guvern liberal.

Cea de a doua schimbare în statut, renunţarea la funcţia de prim-presedinte al partidului este de asemenea bine venită. În plus, cel care a ocupat acest loc a fost Klaus Iohanis. După demisia sa şi implicit vacantarea acestui loc, este de la sine de înţeles că era creată după ”calibrul” unui politician precum Klaus Iohanis. Aşa cum este greu de găsit încă un oraş asemenea Sibiului, tot aşa este greu de găsit încă un politician asemenea lui Klaus Iohanis. Astfel, locul a fost desfiinţat.

Pe 28 iunie liberalii s-au întâlnit din nou în sala Alexandru Ioan Cuza, Palatul Parlamentului, pentru a alege un nou preşedinte al partidului. Peste 1500 de delegaţi au fost prezenţi în sală. De asemenea toate televiziunile şi jurnalele mari din România. În plus mulţi alţi membrii PNL şi invitaţi din alte partide, precum şi zece reprezentanţi ai principalelor state din Uniunea Europeană precum Germania şi Belgia, au fost prezenţi în primele rânduri. Pe scurt, de aproximativ douăzeci de ori mai mult decât la evenimentul lui Tariceanu. Desigur, se spune că este mai importantă calitatea nu cantitatea. Însă cum poţi compara doua formaţiuni politice : pe de o parte una cu o istorie de 140 de ani şi o sută de mii de membrii peste tot în lume, iar de partea cealaltă un grup minuscul de câţiva deputaţi şi senatori care s-au desprins din PNL şi au reuşit să mai atragă doar câţiva simpatizanţi. Sâmbătă, 28 iunie, liberalii – fără Călin Popescu Tariceanu – au ales un nou preşedinte în persoana lui Klaus Iohanis. Contracandidatul său, senatorul Ghise, deşi a strâns 140 de voturi, nu a avut nici o şansă în faţa primarului Sibiului. Cel mai probabil, dacă Tariceanu şi grupul său nu ar fi părăsit PNL – deoarece ei au plecat fără a fi daţi afară de nimeni – ar fi încercat să obţină preşedenţia partidului. Este posibil ca Tariceanu să fi candidat alături de Iohanis. Însă, este greu de crezut că ar fi obţinut mai multe voturi decât Ghise. Prea puţini delegaţi ar fi votat pentru fostul premier, deci şansele sale ar fi fost minore. Între Iohanis şi Tariceanu, primul câştigă prin consistenţă şi constanta mesajului său precum şi a carierei politice. Aşadar, alea iacta est.

Acum, rămâne de văzut doar cine va candida la alegerile prezidenţiale. Crin Antonescu nu are la fel de multe şanse precum în 2013… dar… totuşi rămâne un politician redutabil care încă nu s-a retras definitiv. Cine crede că el se retrage cu adevărat de fapt se înşeală amar. Crin Antonescu este genul de politician care se hrăneşte cu evenimente politice semnificative pe plan naţional, iar mai nou şi pe plan internaţional. Mai mult, el este promotorul acestor evenimente şi de asemenea personajul principal sau cel puţin unul dintre personajele principale. Dacă el are gustul şi mai ales apetitul pentru asemenea evenimente, este cert că nu se va retrage decât asemenea lui Mircea Ionescu Quintus… adică nici la 90 de ani. Cert est un singur lucru : PNL ar fi putut desemna unul din trei potenţiali candidaţi la alegerile prezidenţiale. Primul este Antonescu, al doilea Iohanis şi în cele din urmă, dar sub condiţia de a nu fi plecat din partid, ar fi fost Tariceanu. Cel din urmă s-a jucat cu focul şi şi-a ars ultimele şanse de a ajunge la Cotroceni. Rămân primii doi. Acum, rămâne de văzut care dintre ei se va juca cu focul… sau care-l va devansa pe celălalt în campania ce se anunţă. Dezirabil ar fi să se susţină reciproc. Dacă începe o competiţie între ei, şansele se reduc în mod drastic, aşa cum s-au redus odată cu plecarea lui Tariceanu. Este mai mult ca sigur că dacă aceste trei persoane s-ar fi înţeles şi s-ar fi susţinut unul pe altul, acest triumvirat ar fi dat viitorul preşedinte al României. Celelalte partide nu ar mai fi contat. Cei trei oameni sunt mari politicieni cu o lungă experienţă iar împreună ar fi făcut lucruri extraordinare.

Politica este asemenea jocului cu focul. Te atrage, te farmecă, însă el poate fi fatal. Desigur, nu e de dorit nici un politician piroman, un alt Nero care să dea foc metropolei, aşa cum au fost toţi preşedinţii pe care i-a avut România; este de dorit un politician serios, capabil cu o lungă şi consistentă experienţă care poate conduce un stat conform tiparelor occidentale nu celor feudale pe care le urmează, din nefericire, actualul guvern.

 

Emilian Dranca

01.07.2014

*Publicat pe: http://www.ziarulviitorul.ro/jocul-cu-focul-2817

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s