29 de ani de la trecerea lui Mircea Eliade în eternitate

Image

 

În mai 2011 am susţinut la Consulatul României din Strasbourg o conferinţă despre Mircea Eliade. Atunci se împlineau 25 de ani de la trecerea lui Mircea Eliade în eternitate şi mi-am dorit să-l comemorez pe cărturarul român în acelaşi oraş unde el a conferenţiat cu 60 de ani în urmă. Acum, în 2014 se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Mircea Eliade. Mult aşteptatul moment va fi anul viitor, când conform dorinţei sale testamentare, la 30 de ani de la moartea sa, va putea fi publicat jurnalul său integral. Aştept cu o oarecare nerăbdare această publicatie. Eliade a scris mult, foarte mult, atât despre istoria religiilor, despre istorie în general cât şi despre sine. Însă nu a publicat tot.

Cu siguranţă nu sunt singurul care aşteaptă acest moment. Multe date biografice ne lipsesc şi… multă lume speră că le vom primi graţie acestui jurnal inedit. În prelegerea din 2011 am amintit de păcatele sale din tinereţe, însă nu am insistat asupra lor. Asta în ciuda faptului că în sală plină, se aflau inclusiv bătrâni legionari – refugiaţi în occident încă din 1941 – care mi-au cerut să spun mai multe cuvinte despre apartenenţa politică şi angajamentul public al lui Mircea Eliade. Eu am pus accent mai mult pe opera lui Eliade decât pe ceea a făcut personal omul Eliade cu menţiunea că una nu salvează pe cealaltă.

Redau mai jos câteva idei despre fenomenul religios în perspectiva lui Eliade, idei pe care le-am prezentat atunci şi asupra cărora poate merită cugetat:

Însă  ce este religiozitatea? inevitabil, este mai mult decât voinţa sacră, voinţa morală desăvârşită, deoarece acest sentiment este absolut, el transcede din inconştient în conştient redând unitatea tuturor paradoxurilor şi antagonismelor fiinţei umane : transconstientul (Karl Gustav Jung). Sentimentul religiozităţii, al credinţei, elementul central oricărei religii este foarte bine exprimat incadrul religiilor semitice şi ale celor biblice. El este menţionat ca şi qadosh,[1] (şčů) ‘’caruia îi corespund hagios ( Ἅγιος ) şi sanctus sau, încă şi mai precis, sacer. Aşadar noi le traducem prin sacru.’’[2]

Aşadar, sacrul este elementul central al religiozităţii, al credinţei şi al încrederii în anumite identităţi religioase. El constituie sursa atât a mişcărilor violente cât şi a celor non violente. Frica inexplicabilă ( mysterium tremendum) determină o anumita atitudine. Putem considera că este o frică faţă de necunoscut. ‘’E înfiorarea creaturii în faţa lui mysterium tremendum, în faţă cumplitei enigme. Iar vechile legende despre Iahveh, cel care-l <<surprinde>> noaptea pe Moise, slujitorul său,’’[3] toate sunt un exemplu în plus pentru a înţelege – în măsura în care pot fi înţelese –   reacţiile umane faţa de asemena identităţi sacre.

În acelaşi timp, sacrul este elementul central al religiei, religia fiind definită uneori precum ‘’l`expérience du sacré.’’[4] Religia, ‘’ aşa cum spune cuvântul latin religare, este observarea atentă şi conştiincioasă a ceea ce Rudolf Otto a numit adecvat numinosul, anume o existenţă sau acţiune dinamică ce nu este determinată de un act de voinţă.’’[5] În desfăşurarea evenimentelor din societate, religia a fost şi va fi un element inconturnabil şi inepuizabil. Am stabilit faptul că ceea ce nu se vede, (sentimentul religiozităţii, ‘’atunci când un obiect este resimţit ca numinos’’[6]), credinţă, starea sufletească, fac parte dintr-o sferă inexprimabilă. Putem considera că ceea ce se vede, animalele, obiectele, mediul înconjurător, etc. se încadrează în sfera exprimabilului. Astfel am obţinut două categorii distincte care formează încă o polaritate : exprimabil/inexprimabil, asemenea altor categorii polare din istoria religiilor : pur/impur, fast/nefast, sacru/profan, etc. Însă, conform acestor două categorii (opuse) poate fi împărţită şi lumea în două dimensiuni caracteristice elementelor atât exprimabilului cât şi inexprimabilului. Să considerăm exprimabilul ca fiind lumea materială, terestră, lumea substanţelor neanimate de nici o forţă iar în opoziţie, inexprimabilul ca fiind lumea ideilor, lumea forţelor, lumea celestă. ‘’Lumea sacrului, între alte caracteristici, se opune lumii profane asemenea lumii unor energii ce se opune lumii substanţelor. […] Dacă un lucru deţine prin definiţie o natură fixă, o forţă dimpotrivă poate fi aducătoare de bunuri sau de rele în funcţie de circumstanţele particulare a manifestărilor sale succesive.’’[7]

Să evaluăm religia drept un element al lumii energiilor iar oamenii şi mediul înconjurător drept elemente ale lumii substanţelor. Ceea ce constituite forţa, energia se poate manifesta sub forma gândurilor, a ideilor, ideologiilor sau credinţelor. Aceaste energii, această forţă stăpâneşte şi modelează masa substanţelor. Energia, forţa, puterea este un element exterior substanţelor[8], însă ea poate să treacă din lumea energiilor în lumea materială şi să locuiască pentru un anumit timp în interiorul unor elemente din aceasta. Atunci acea materie devine animată de o anumită forţă necunoscută ei până atunci şi poate declanşa diferite mecanisme care la rândul lor să fie animate de această forţă[9].           

Emilian Dranca

05.06.2014

Bucuresti

 

 

[1] ‘’sa ne amintim ca qadosh este ceea ce nu putem atinge ( l`intouchable), a profana inseamna a atinge tocmai acest lucru interzis atingerii, in privinta caruia ( a profanarii) placerea vanitatii este placerea unui mijloc pentru un sfarsit uitat (F. Nietzsche), cum a fost reamintit aroape doua mii de ani dupa Isus Hristos.’’ Enrico Castelli, Un aspect du sacré: la rémémoration, p. 29, in Le sacré Etudes et recherché, Actes du coloque organize par le Centre International d`Etudes Humanistes et par l`Institut d`Etudes Philosophiques de Rome, Rome, 1974.

[2] Rudolf Otto, Sacrul, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.14.

[3] Idem. p. 109.

[4] Joachim Wach, Sociologie de la Religion, Paris, Payot, 1955, p. 17.

[5] K. G. Jung, Psihologia religiei vestice şi estice, Editura Trei, Bucureşti, 2010, p. 16.

[6] Rudolf Otto, Sacrul, Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 15

[7] Roger Caillois, L`homme et le sacré, Gallimard, Paris, 1993, p.44.

[8] Ceea ce este cunoscut sub termenul de mana, adică, ‘’ceea ce permite producerea unor efecte/cauze care sunt ȋn afara puterii normale a oamenilor, in afara proceselor ordinare ale naturii.’’ Emile Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, Presses Universitaires de France, Paris, 2008, p. 88.

[9] ‘’Le pouvoir comme le sacré, semble une grâce extérieure dont l`individu est le siège passage. On la reçoit par investiture, initiation ou sacre. On la perd par dégradation, indignité ou abus.’’ Idem, p.118

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s